Toarceți, fete, c-a murit Baba Cloanța

Sari la navigare Sari la căutare
Toarceți, fete, c-a murit Baba Cloanța
de Ion Pop-Reteganul
Auzită și scrisă în Reteag, lîngă Someșul Mare.


Ileana lelei Nastasie era o fată, cît să-i cerci părechea, de frumoasă ce era; nu e deci nici o mirare că era cam somnuroasă – la omul frumos îi stă bine și cam somnuros. Cele babe slabe de gură-i scoaseră vestea c-ar fi chiar leneoasă, ca toți lenoșii, că ziulița îndelungată șade numai și mănîncă și cască gura după cei drumari, că numai a se găti știe... și mai știu eu cîte vorbe numai scoaseră blăstămatele de babe despre Ileana lelei Nastasie? Oleacă de adevăr poate că era și-n vorbele babelor, firește nu tocmai așa cornurat, cum îl spuneau ele. Ba ce să zicem! unii oameni – Dumnezeu să nu le scrie-n osîndă – răi la gură ori că doară prietini de-ai babelor, ori că doară dușmani de-ai Ilenii, unii oameni de-aceștia mai scorniră minciuna că lelea Nastasie ar cam netezi din cînd în cînd pe Ileana cea frumoasă și leneoasă cu cîte-o despicătură de lemn, ca s-o facă harnică și bărbată, dar în zadar! Eu nu-s omul care să cred minciuni, cu deosebire despre fetele frumoase, nu voi să aud pic de hulă, că și de-o aud, nu o cred. Destul, că o dată, așa se povestește, lelea Nastasie chiar peria pe Ileana c-o despicătură de lemn și încă așa de frumos, încît biata fată scotea nește zbierete de gîndeai că se prăpădește lumea. Crudă mamă mai era și lelea Nastasie! Chiar cînd se văita Ileana mai cu tărie, cînd plîngea mai cu lacrămi și ofta mai cu suspin, trece feciorul împăratului pe-acolo într-o căruță, cum numai la feciori de împărați vezi. Fata plîngea amar. Cugetînd feciorul împăratului că poate ajuta ceva, oprește trăsura-n drum și intră-nlăuntru. În vremile acelea se vede treaba, că nici feciorii de împărat nu erau așa făloși, ca acum; mai intrau și ei prin casele oamenilor de rînd. Întreabă deci pe fată, de ce plînge? Dar buna mamă, lelea Nastasie, nu lăsă pe Ileana să se obosească cu răspunsul, ci răspunse ea:

— Doară uite, domnișorule, trăsnită asta de fată are să-mi mănînce zilele cu-ndărătnicia ei; avut-am noi cînepă, avut-am și in, eu n-am tors nici un fir, numai tot ea, doar voi vedea-o sătulă de tors, de unde? mai ajută la cele vecine, mai la neamuri, mai și la streini, cine numai știa că are cînepă nu scăpa de ea să nu-i dea un caier de tors, pînă gătă la tot satul. Acum după ce nime nu mai are de tors, s-a pus, focuita, că n-oi zice mai bine, s-a pus dumneaei să toarcă – cum n-a mai tors om pe lume – uite dumneata, domnișorule, nuielele din gard, apoi să n-o bat? ba o omor cu bătaia.

— Numai atîta a greșit? întrebă feciorul împăratului; dacă toată greșala ei e asta, atunci n-o mai bate, făr’ las-o să vină cu mine la mama, îi va da ea cînepă și in pînă se va sătura de tors și n-a fi silită să toarcă grădelele.

Lelea Nastasie, într-o bobotă de mînie, dădu bucuroasă pe Ileana și din minutul acela n-a mai văzut-o.

După ce ajunse feciorul împăratului acasă, spune mamei sale întîmplarea cu fata cea frumoasă, chiar cum v-o spusei și eu dumneavoastră, adecă el spuse mamei sale atîta cît știu de la lelea Nastasie, dar eu știind mai mult decît el, vă spusei ceva mai multișor. Destul că împărătesei îi păru bine că feciorul i-a adus o fată atît de harnică, o torcătoare atît de năzdrăvană, că vedeți dumneavoastră, doară și la curțile împărătești este lucru, și încă cît lucru?! Să îmbraci tu atîta amar de cătane, să le hrănești, să le mai dai și arme, și Dumnezeu mai știe cît este acolo de lucru și de învăluit?!

Împărăteasa însă, muiere bună și-nțeleaptă, nu dădu Ilenii cîteva zile nimic de lucru, că doară era obosită de cale și o lăsă pînă-și va veni în ori. Într-o seară însă, după ce cam gîndi împărăteasa că și Ileana se va fi odihnit, destul, o cheamă în curte și-i dădu nici mai mult nici mai puțin, decît doi saci plini, unul cu fuioare de cînepă și altul cu fuioare de in, și-i zise:

— Ileană, vezi tu acești doi saci, sînt plini de fuioare și cred că tu pînă dimineață le vei toarce toate; dimineață să vii dar, draga mea, cu sacul cu ghemele; acum poți merge dar toarce subțire și răsucește bine tortul, să fie tare, să nu avem val cu el la țesut.

Sărmana Ileană! de-abia-și duce biata de ea sarcinile pînă-n chilie, nici nu cutează a le dezlega, ci începe a se boci și a plînge, și plînge și se văietă și-și blastămă ceasul în care s-a născut și blastămă pe mumă-sa de ce n-a spus adevărul la feciorul împăratului, căci atunci nu o aducea la curte s-o facă de rușine. Pînă la miezul nopții ținu tot un plîns. Atunci vede că se deschide ușa singură și intră în casă o babă lungă, seacă, gheboasă cu nește dinți lungi ca și colții de la greblă, era-n adevăr deșirată, de nu o poți numi mai potrivit ca Miezul-nopții, ori Marți-seara ori Mama-huciului. Era baba Cloanța. Fiind însă că întîmplarea o aduse chiar într-o marți seara, Ileana credea că vede pe Marțolea. Cît ce intră baba în casă, suflînd greu în degete și răzimată pe-o cîrjă, începe a încuraja pe Ileana.

— Nu te teme, draga mătușii, va fi cum va rîndui Dumnezeu, știu eu de ce plîngi, știu eu ce supărare ai, cunosc eu năcazul care te-a ajuns, dar nu te supăra nimic, culcă-te și dormi în pace, voi isprăvi eu tot lucrul, apoi trăind în săcreata asta de lume, îmi vei răsplăti tu cîndva osteneala.

Se culcă Ileana cît de frică, cît de supărare, cît de rușine și cît de bucurie; îi venea a crede că baba asta e o strigoaie și vrea s-o omoare, atunci se-ngrozi și-i era frică de ea; apoi se gîndea că dacă-i Muma Pădurii și poate că n-a omorî-o, ci-i va toarce fuioarele, dar o va și spune împărătesei, apoi ce rușine o să fie aceea pentru ea!? Se cam uita din pat, de sub învelitoare și nu se putea destul mira de iuțeala cu care se învîrtea fusul în degetele babei; gîndeai că nu alta, fără dracul îl poartă, Doamne iartă-mă și nu mă scrie-n osîndă! așa de repede sfîrîia fusul între degetele lungi și subțiri ale babei. Nu trecu un ceas bun de vreme și baba goli un sac de fuioare și-l umplu cu gheme. Tot așa de lesne făcu și inul tot gheme, firește după ce-l toarse și cum gătă lucrul se făcu nevăzută, pieri ca o nălucă. Ileana nu credea că fuiorul e tors, credea că ea visase numai întîmplarea, ce vi-o spun, cu baba. Dar nici noaptea nu putu ținea pînă-i lumea; se făcu o dată și ziuă, și pînă încă a nu se îmbrăca, fugi la saci. Bucuria ei, cînd văzu sacii plini de gheme, dar nu mai scotea ghemele afară, de nu le cintărea în mîni, era numai voie bună, puteai prinde iepuri cu ea de voioasă ce era. Colea după prînz merge cu sacii cei plini de gheme la înălțata împărăteasă. Să fi auzit la laude, să fi văzut de-aici încolo trai și mai bun, mîncări și mai scumpe, haine și mai alese, scurt: Ileana-și avea raiul pe pămînt la curtea împărătească.

Împărăteasa era cu voie bună, feciorul împăratului nu era supărat, Ileana... off! ea era fericită. Și merse vestea fetei peste mări și peste țări și veneau împărătese și crăiese să vadă pe Ileana cea harnică și frumoasă și duceau numai vorbe de laudă despre ea.

O dată, chiar erau multe doamne de cele mari la curte, și împărăteasa chemă pe Ileana înainte și-i zise:

— Ileană, ca să vadă doamnele acestea cît ești de harnică, pînă mîne dimineață vei toarce fuiorașele acestea de in. Adecă erau patru saci mari, plini plinuți cu fuioare de in, încît nici a-i duce nu putea, ci doi argați împărătești fură nevoiți a-i duce pînă-n chilia Ilenei. Acum se puse Ileana iar pe gînduri, plîngea, suspina, se ruga la Dumnezeu: ori s-o omoare, ori să-i aducă iar pe baba Cloanța să o scoată din năcaz. Cînd era la miezul nopții, ușa se deschise și deșirata de babă intră:

— Bună seara, draga mătușii; de ce plîngi? Culcă-te și dormi în pace lasă pe mătușa, și vina ei să fie de va fi vreo scădere.

Ce să mai întind vorbe? Ileana se culcă și dormi boierește iar baba toarse în cîteva minute tot inul, apoi îl făcu ghem și hai cu ele în sac, după aceea se făcu soră cu drumul.

În dimineața următoare, căută Ileana sacul cu ghemele, le numără, le cîntări-n mînă, apoi îngenunche și plîngînd de bucurie, mulțumi lui Dumnezeu. După prînz le duse doamnei împărătese, carea o lăudă foarte și-o îmbrăcă în haine și mai frumoase, apoi o arătă doamnelor celor streine, care încă o lăudară cu toatele și-o cinstiră cu bani de aur și de argint pentru hărnicia ei. Nu-i lipsă să vă mai spun cît era Ileana de voioasă. Acum începură a veni chiar și feciori de împărați să o vază. Și le căzu dragă, că doară era frumoasă, nu glumă, apoi de hărnicia ei nu mai era om dimprejur care să nu știe. Trebile se puneau de minune la cale. Într-o zi feciorul împăratului care o adusese, zise mumei sale:

— Mamă, mi-a venit vremea să mă-nsor; avere avem destulă, țări înc-avem, dacă însă totuși avem lipsă de ceva, apoi aceea e o muiere harnică; ce zici, mamă, oare să nu iau eu pe Ileana de soție?

Mumă-sa nu mult se gîndi și zise:

— Fiule, chiar era să zic, dar am așteptat ca să-ți văd gîndurile tale mai întîi; după ce-am adus-o la noi în casă, după ce e așa de frumoasă și de harnică, știu că pețitori i-or veni destui și s-a mărita, dar noi de rușine n-o putem lăsa fără pic de zestre; apoi și tu, Dumnezeu știe, pe cine a-i lua, să nimerești mai bine decît cu ea? O să mai fac, dragul mamii, o probă cu ea și de s-a ivi tot harnică, ca pînă-acum, a ta să fie, adecă a noastră: muierea ta și nora mea!

Pe cum se vede pe vremile acelea nici feciorii de împărat nu se rușinau a lua fete de nație, din popor, dacă chibzuiau că-s harnice; astăzi? tot petecitul ar trage să ia doamne și încă doamne bogate și frumoase și-nvățate!

Preste cîteva zile, chiar într-o marță pe la ojină, merge împărăteasa în chilia Ilenei și-i zice:

— Draga mamei, să vii să-ți mai arăt ce să torci la noapte. Și merse Ileana cu înălțata împărăteasă și-i numără zece saci plini, cinci cu fuioare de cînepă, cinci cu fuioare de in și-i zise:

— Pe nune dimineață să fie gata, ci vezi de-l toarce ca sîrma, că vom face din el ață de cusut haine cătănești. Zece slugi de-abia duseră sacii pînă-n chilia Ilenei. După ce rămase Ileana singură-n chilie se puse nenișorule iar pe plîns, dar așa plîngea, de-i curgeau lacrămile ca bobul pe obraz la vale. „Cum nu m-a trăsnit Dumnezeu – se bocea ea – să nu mai fi cunoscut nici mamă, nici feciori de împărat, nici curți împărătești? Cine m-a pus să tac, să nu spun la început că eu nu știu toarce, că doară zicea popa nostru în biserică că: cu minciuna nu mergi departe, ori cinezi, ori prînzești cu ea, dar amîndouă rar le faci; peste mine trecu ispita de două ori, dar a treia oară știu că nu scap, de m-or prinde cu minciuna, tot mă omoară, de nu m-oi omorî eu de rușine; m-arunc în fîntînă cu capul în jos. Colo de cătră ziuă – tot astfel de gînduri îi umblau fetii prin cap pînă colo cătră miezul nopții, atunci ușa se deschide și, Doamne apără, intră adecă baba Cloanța...

— Bună seara, draga mătușii! tu iar ești supărată, iar plîngi, Doamne, slabă mai ești de înger; taci că te scap eu și de năcazul acesta, dar, uite, pentru osteneală tu să mă chemi la nunta ta, ori după cine, ți-a fi rînduit să te măriți, să mă chemi, și eu voi veni și mult bine-ți voi prinde.

— Dar cum voi ști să te chem? întrebă Ileana.

— Vei ieși, zise baba, vei ieși afară cînd vor fi oaspeții adunați și cînd vei fi la tăietor vei zice: Babă Cloanță, hai la ospăț, că iată mă mărit, înțelesu-m-ai?

— Înțeles.

— Și te legi că mă vei chema?

— Mă leg.

— Ei bine, dormi în pace și n-avea nici habar de tors.

Și unde nu se puse Ileana pe un somn dulce, de gîndeai că nu alta, fără de-ar fi șapte nopți legate laolaltă încă s-ar cumpăni să le doarmă. Și se deșteaptă ea de deșteptat – ca omul îngîndurat – cînd era de mult ziuă. Împărăteasa se uitase în vreo două-trei rînduri pe fereastră la ea, de cînd se făcuse ziuă, dar își zise: „E obosită sărmana, ar fi păcat s-o trezesc, că acuma e somnul mai dulce, după atîta amar de muncă!” În urmă însă rupînd-o foamea pe Ilenuca, se deșteptă și, frecîndu-se la ochi, merse la saci să-și vadă munca. După ce pipăi cu băgare de seamă și simți în toți sacii ghemele tari și mari ca bostanii, nu se putu stăpîni a nu o podidi un plîns de bucurie și a nu zice:

— Mulțumescu-ți, Doamne Dumnezeul meu, că m-ai scăpat și de astă muncă, îndură-te și nu mă părăsi pînă voi fi vie. Dar gîndul îi era la baba Cloanța. Și împărăteasa auzi vorbele ei, ea era chiar la ușă și-ncepu și ea a plînge de bucurie, apoi intră în chiliuța Ilenei, o ridică din genunchi, o strînse la piept și sărutînd-o zise:

— Lasă, Ileană, tu pentru hărnicia ta să știi că mi-ai intrat atît de dragă, încît m-am hotărît să mi te fac chiar noră!

Toate ca toate, dar una ca asta n-o visase Ileana, că mă rog, a fi împărăteasă doară e lucru mare, nu iac-așa. Se vede că Ileana se născuse în planeta cea bună, că feciorul împăratului, prințul, vine la ea cu feluri de haine și scumpeturi și-i spune că să se gate de nuntă. Apoi mă rog: cine nu se știe găta, cînd are cu ce?

Colo de cătră seară încep oaspeții a veni, în urmă vine și popa de-i cunună, apoi se pun la mîncate, la beute, la dinum – danam, de gîndeai că trei prinți se însoară, nu numai unul.

Cînd era veselia mai pogană, Ileana iese afară, se duce la tăietor și zise-ncet:

— Mătușă Cloanță, hai la ospăț și iartă că te chem așa tîrziu!

Baba atunci fu aci, lungă, deșirată, gheboasă, colțată, sacă, cum o cunoașteți; și cum ieși la iveală, zise Ilenii:

— Draga mătușii, cînd vom intra în casă, tu să zici: Cinstiți boieri de cinste și de omenie, să nu vă fie lucru cu supărare, dacă am cutezat a chema pe mătușa la nunta mea, e bătrînă, e urîtă, cum o vedeți, dar are o inimă tare bună cătră mine și-o iubesc și-o cinstesc ca pe mama, ba și mai tare, că mama e departe, dar ea e aci.

Și-așa făcură. Iar oaspeții se mirau de baba aceea deșirată și împărăteasa nu se putu răbda să nu zică:

— Mătușă! De ce ai dinții așa lungi și degete așa sucite?

— O! draga mătușii, torsul cel mult, torsul m-a schimonosit, că numai nepoata Ileana e torcătoare cum eram eu în vremea mea, dar mulțămesc lui Dumnezeu că-și capătă bărbat care doară n-a pune-o la tors să i se strice fața și dinții și degetele și să se facă din frumoasă cum e, schiloadă ca mine?

Iar împărăteasa mulțumi bătrînei, că le spuse și zise înaintea tuturor:

— Ileana, draga mamei, de azi încolo să nu mai cutezi a prinde caier în mînă că nu doresc ca să te văd ca pre mătușă-ta, iar de vei cuteza a călca porunca, te alung nu numai de la curte, dar și din țările mele; priceputu-m-ai?

— Priceput, răspunse Ileana, iar oaspeții strigară: bravo! și vivat!

Baba Cloanța se duse de unde-a venit și de atuncea nu s-a mai ivit să mai ajute cuiva la tors; din curțile împărătești a ieșit caierul încă-n dimineața următoare, și ieșit e pînă în ziua de azi; Ileana cu prințul ei, de n-au murit, și azi mai trăiesc, iar eu gătîndu-mi minciuna zic:

— Toarceți, fete, toarceți c-a murit baba Cloanța!