Toamna târzie

 

E toamnă târzie ... Afară răsună
Năvalnice zvonuri de vuiet de vânt,
Și plouă într-una, iar ploaia nebună
Plăpândele flori cari plâng împreună,
Le-ndoaie cu hohot, încet, la pământ

E toamnă târzie ... Nici veselul soare
Acum nu surâde departe pe cer;
În suflet tristețea de-afară te doare.
Se stinge-n pomi frunza, iar jos mândra floare
Și vesele cânturi cu toatele pier.

Afară e toamnă ... Dar simt că și-n mine
Începe o toamnă mai aspră, mai grea:
Mi-e sufletu-ntreg o cetate-n ruine
Pe care-nserarea cea tainică vine
Ca toamna s-aducă în inima mea.