Toamnă târzie

Salt la: navigare, căutare
←Arătări Toamnă târzie de Ilarie Voronca
Parcuri vechi
Parcuri vechi→


Brună e liniștea care a lunecat în iazul mort.
Pe ziduri și pe mâini e toamnă... Chipuri iubite pălesc.
Printre ramuri subțiri au căzut stele.
În grădina publică frunze și amintiri putrezesc.

Sunt oameni triști... și bănci ude în parc.
Încet sborul bufnițelor a învăluit casa depărtată.
Trecutul sună ca lemnul unui pod vechi,
Din noapte ca dintr’o peșteră, toată tristețea peste umeri revărsată.

Și iată în mine chipul tău ca’ntr’un pahar o floare albă.
Îl simt tresărind ca o adiere în ferești.
E așà, o neliniște de făclii în odăi scunde.
Drumuri și zăplazuri depărtate ți le amintești.

Erà alb... și soare mult... și pe alei flori.
Brațele-ți cântau – și părul tău – sonată târzie.
Trupul tău sub degetele mele ca o coardă vibrând,
vreau toamna și seara de altădată să reînvie.

Albă e mereu amintirea ta printre stele toate.
Aud glasul tău ca o frunză căzând.
E poate lumină... poate e numai gând,
În iazul mort tristeți de argint și gesturi întunecate.

Stearpă e viața cu drumuri și cu înserări.
Sufletul țipă sub tristețe ca lemnul sub ferăstrău.
Întreb cu glasul scăzut (ca un râu în secetă) unde-i surâsul tău.
Mereu cu păsări negre vin dureroase întomnări.

E târziu... sboruri nu se aud.
În iaz liniște, oamnă și seară pe aleie.
Aștept pânzele de păianjen din suflet să le schimbi în curcubeie.
Sunt atât de singur și atât de trist în parcul ud.

Format:Voronca-Restriști