Timpul (Pillat)
| Timpul de Ion Pillat |
L-a trezit, vorbind în vânt, o tocălie,
Din căpița de fân proaspăt și curat
Unde Timpul ațipise noaptea-n vie -
Dar ciudos pe lemnul prost, a scuturat
Ca un praf de aur zorii pe moșie,
Toți cocoșii din podgorii au cântat...
Un văitoi sări, izbucnind, dintr-un tufiș,
Iar un pui de rândunică dintr-o șură -
Îl privi, o clipă, pe furiș:
Iepurele, dintr-un hop trântit pe-o rână,
Amorți înghemuit în arătură;
Pasărea pică din zbor înalt-bătrână
Îi căzu, ca frunza, Timpului în mână.
Dar el, șiret, nu s-a mirat
Că plugurile negre ies toate la arat,
Și mici - de-aici -
Cu boi greoi,
Dau zor:
Sunt niște coropișniți pe răzor -
Și-un car cu coviltir, pe iarbă dejugat;
Un vierme alb pe-o frunză de frasin, nemișcat...
Mari lanuri au crescut de grâu bogat;
Cu seceri de lumină, viu, fete-au secerat,
Și roșii testimele în soare-au mișunat
- Gândaci aprinși,
Ziși Boi ai Domnului în sat -
Și stoguri ca bătrâne pe câmp ținură sfat...
Și morile de apă, sortite de noroc
Să-și învârtească roata, călătoreau pe loc...
Și cum aprinse toamna în codri-ntâiul foc,
O bună zi, din Iezer, Păpușa și Negoi,
Se scurseră pe drumuri, umflate-n valuri noi
Cu spuma lor de lână, pâraiele de oi...
Și frunza-n viață printre atâtea moarte foi,
Sitari pestriți porniră cu toamna din zăvoi...
Iar Timpul a rămas uimit
Când primul fulg de nea a fulguit:
Un fulg căzut
Din stolul călător ce s-a pierdut.
Atunci a rătăcit prin vii,
Și fără teamă
A poposit în larma de la cramă.
Tăcerea deodată și-ntinse împrejur,
Aiutor și veșnic, golu-i sur...
Pe sub bolțile pustii
A țesut păienjenișul,
Prin geamuri sparte da frunzișul,
Și din pereți
Creșteau bureți,
Pe butii goale - mucegaiul...
Viața își pierduse graiul,
Cojită ca o tencuială.
Lung Timpul a căscat de plictiseală...
A plecat.
Cu un sărut, din drum, schimbă în babă-cloanță.
Șchiopând în băț și fără dinți -
O fată, dreaptă ca o lanță,
Mlădietoare în catrinți...
Și luându-i piersicile din obraz,
Lăsând smochini uscate - făcu haz.
Acuma dase bruma timpurie
Și carele grăbeau spre teascuri -
Zări pe deal, bogată-n rod, o vie
Și-n ea- cu limbi de șerpi, un foc de vreascuri.
Pândarul, cu suman și pușcă veche,
Vrăjea la jar șoptindu-i la ureche,
Pândind și umbra nopții să nu fure.
Simți cum Timpul calcă prin pădure,
A bubuit lung pușca lui cu cremeni...
Dar Timpul, luând în palmă pândar și deal și vie,
A râs, a râs... suflând ușor:
- Un fulg de păpădie
Ce-n vânt îl semeni -
Se depărtă priveliștea nălucitor;
Se făcu mică... mică - așa cum
Ai fi privit-o la, panopticum
Sau încrustată-n tine, în rama anilor.
Și Timpul o porni la deal, la vale,
Sub stelele cât pumnul...
Și niciun sat nu-i mai ieșea în cale.
Niciun rumân nu întâlnea, niciunul.
Singur un bordei - pitit și chior -
C-un ochi roșu de opaiț la fereastră,
Pe câmpia înghețată, mai adastă
Așteptând pe călător...
Timpul de perete trânti ușa
Și intră stăpânitor.
Focul stins nu și-a zvâcnit cenușa,
Lumânarea sub icoană n-a clintit,
Și pe pat
Omu-ntins nu s-a mișcat,
Cu obrazul ca în piatră dăltuit -
Omul galben și cu brațe-ncrucișate...
Timpul, mort și el, căzu pe spate.