Thalassa/Ultra Coelos

Jump to navigation Jump to search
Împărtășania din urmă Thalassa de Alexandru Macedonski
(Ultra coelos)


Iar mai mult târându-se și ținându-se de marmore decât umblând, Thalassa, pe care pierderea sângelui îl slăbise, ieși din sanctuar, lăsând înăuntru, pe veci înghețată, mica făptură care fusese Caliope.

Ieși din sanctuar, dar se află sub un uriaș vârtej al cerurilor care se repezi asupră-i. Înaltul perele al insulei se puse și el în mișcare, iar soarele, deși în puterea mersului său, se apucă să șovăiască - șchiopăta la dreapta și la stânga – și se duse dintr-o parte în alta, ca un om beat.

Și tot ce se vedea - culoarea și forma, apropierea și depărtarea, apa și cerul, stâncile ce scoteau din valuri trupuri ca de câini de piatră cu care păzeau insula - păru că-și dă mâna să se miște cu iuțeală, să-i răsucească văzul într-un vârtej și să-i tulbure mintea.

Ochii, ce i se înecau în lumină, erau și ei numai lumină și puterea lor de vedere se ascuțea, sau scădea, după voința lui. Tot așa i se întâmpla cu auzul și cu toate celelalte simțuri. Aci vedea și auzea prea mult, aci nu vedea și nu auzea deloc. În el se îndeplinea o prefacere nepomenită, pe care i-o aducea slăbiciunea în care era aruncat prin necontenita pierdere a sângelui.

Priap, care își simțea moartea apropiată, se silea zadarnic să oprească roșia curgere prin strângerea pe care o îndeplinea asupra vinelor.

Marile amețeli ce luaseră pe Thalassa în apele lor n-aveau să-l mai părăsească și, purtându-l încoa și încolo, abia îi mai lăsau putința să-și păstreze îndrumarea corpului spre mare și a sufletului spre cer.

Și orice mișcare a lui era ca o măreață izbânda pe care o câștiga împotriva nemerniciei și slăbiciunii trupești și ca o uriașă treaptă pe care o urcă spre soare și ce-l apropia de Dumnezeu.

Dar gândul ce-l sprijinea mai cu seamă și ce-i îndoia puterea era în afară de ajungerea lui la soare, care-l chema într-însul, năruindu-i dimprejurul sufletului pereții omeneștei temniți, simțirea că-și îndeplinise datoria în măsură cel puțin cu lăuntricele lui îndemnuri.

Neapărat că Thalassa știa că se făcuse, cu de la sine putere, judecătorul cel deasupra tuturor și paloșul ce nu iartă, dar, în schimb, moartă pentru veci zăcea bestia cea rea și pentru întâia oara, poate, se înfăptuia minunea ca sufletul de îndărătnicie și de veșnică împotrivire cum este simțirea de tăgăduire și de respingere a tot ce este avânt și cer să primească - cu însăși a lui voie – a se nimici în altul.

Dar să nu fi fost așa și fapta lui să fi fost cea mai cumplită cruzime - o smintenie neasemănată chiar - a lui era oare vina și era el răspunzător de fireștile lui porniri și despre ce fusese de mai nainte hotărât ca sufletul și mintea lui să fie? Dumnezeu singur ar ști să dea întrebărilor de acest fel dreptele răspunsuri. Un lucru era însă adevărat: că legile firii, ce-l zidiseră așa cum era, n-aveau să dea socoteala nimănui despre ce urmăriseră ele.

Fără doar și poate că omeneasca dreptate - dacă ar fi chemată să-l judece - l-ar osândi și l-ar înfiera, cu toate că temeiurile ei sunt omenești și că, în fața a ce este dumnezeiesc, ea ar trebui să se plece.

Cât despre el, daca avea să se mustre pentru ceva, era, poate, pentru faptul că storsese prea cu graba de snagă alcătuirea trupească cu care fusese dăruit prin naștere și că, prin urmare, o mânase prea cu grabă către prăpădirea ei. schimbând-o, înainte de vreme, într-o zdreanță.

Unde însă era oare, și în această privință, răul? Iar dacă era vreunul, cine, afară de el, care era stăpânul acestei alcătuiri, avea dreptul să pedepsească?

În sfârșit – și nu încăpea îndoială pentru judecata lui că așa este - viața lui, care după părerea unora se va năpusti cu o prea îngrozitoare prăvălire peste vadul ei, se încheia oare înainte de timp?

Nu cunoscuse el bețiile și amărăciunile toate și aceasta nu însemna că se desparte de lume împovărat de ani?

Și, de asemenea, nu se aplecase el peste cele mai încremenitoare abisuri și nu urcase cele mai semețe culmi? Pe amândouă făpturile lui - pe cea dumnezeiască și pe cea pământească - nu și le trăise el, în întregime -după cum era și dator să le trăiască?

Simțiri cam de felul acestora, pe care el n-ar fi știut să le tălmăcească prin cuvinte, aci îl zbuciumau, aci îl legănau între valurile visului și ale cugetării dându-i să înțeleagă că a sfârșit și cu binele, și cu răul.

Și cu cât vultorile cerului se făceau mai amețitoare, cu atât îi creștea crezul ca n-a călcat întru nimic voința celui care știe și poate tot, ci, dimpotrivă, ca Dumnezeu l-a ales pe el tocmai în scopul spre care a fost dus.

Dar, pe lângă astea, și oricât de mare ar fi omeneasca îngâmfare atunci când statornicește ce este răul și ce este binele, ce este viciul și ce este virtutea, ce este firesc și ce nu este, judecata ei se mărginește la câteva vorbe late -praf de aur pe care și-l asvârl oamenii între dânșii, sau ardei roșu pisat, pe care și-l bagă în ochi unii altora.

El, Thalassa, mergea spre lumea ce n-are asemănare cu cea de care sta gata să se despartă, și numai cu adevăruri și cu lumina din acea lume își umplea sufletul, cu toate ca, cu corpul, se afla încă pe țărm și lângă valurile în care intra peste puțin, fără să știe ce face.

Marea, ce-l lua în stăpânire, lungea spre pântecul lui gol, spre mijlocul lui și pieptul lui de aur minunata mângâiere a unor degete inelate cu giuvaiere strălucitoare, și ochii lui - smaralde limpezi - ce-l purtau prin adâncimi mereu mai înalte, îl amețeau cu vârtejuri de ceruri ce erau suflete și cu vârtejuri de suflete ce erau ceruri.

Priap, pe trei sferturi în amorțire, abia mai da semne de viață.

Dar, cu grijă și cu bunătate, marea culca domol pe Thalassa pe sânul ei, îl înfășura cu valuri moi și calde și fiindcă picioarele lui îi căutau în zadar fundul, ea îl târa blajin spre larg și îi turna pe gură, din verdele ei potir de matostat, prea marea bunătate și prea marea amărăciune a pelinului uitării...

Molatice, valurile ce-l purtau trecându-și-l unele altora îl apropiau de nălucitoarele străluciri ale clipelor din urmă - de acea poartă prin a cărei strâmtoare ce străbate cu atâta anevoință și ce e așa larg deschisa asupra veciniciei.

În urma lui, insula se ducea ca luată de apă. Stâncile ei – mincinoase ca tot ce nu mai este văzut de aproape – ardeau în flăcări, scânteiau întocmai ca niște castele din vise, se împodobeau cu creneluri de aur și turnuri de topaz, în care se deschideau ferestre de chrizolit si uși și porți de argint.

Brocart cusut cu fir și înflorit cu diamante, catifea de pe ale cărei rostogoliri se deșirau perle, așa era marea. Și fiece val, înfășurându-se și desfășurându-se cu un ritm al lui, era un cântec.

Cerurile, ce reîncepeau să se năpustească asupra lui, se coborau de toate părțile peste el. Dar soarele, al cărui fiu era, urma să-l ție în fața apei, voia să mai dea timp sufletului său să se lepede de tot ce rămăsese pământesc în el, pentru ca să nu ducă in viața de apoi vreo cât de mică urmă din cea de aici...

Dumnezeiască și omenească, milostenia valurilor îl purta pe brațe de mătase, îl dezmierda cu doiniri și-l legăna cu dragostea cu care mamele își alintă pruncii când vor sa-i adoarmă sau să le vătuiască suferințele. Și, încet-încet, ochii lui deschiși pe cer se înecau în vinul nemurirei și sufletul lui, dezbrăcând prezentul în viitor, dezbrăca pe om în arheu.

Dar peste valuri, aripile de lebede se înmulțeau și, sub vârtejurile de ceruri ce alergau unele după altele, aceste aripi îl ajunseră, îl înconjurară și se aruncară peste el, bătându-se, care mai de care, să-l strângă mai întâi în brațe...

Rămasă în urmă, și micșorându-se în depărtare, insula îl chema acum să se întoarcă cu toate vocile ei - cu ale vântului și cu ale apei - îl striga pe nume, muindu-și suspinele în plânsete și încărcând cu amintiri scânteierile farului și ale stâncilor, i le răsfrângea în ochi - se silea să-i umple sufletul cu ele.

Dar Thalassa, deși auzea și vedea tot și cu toate că-și amintea de orice, se lăsa sa fie dus de lebede mai departe și se apropia neîncetat mai mult de ceruri neîncetat mai amețitoare.

Iar în acest chip se adeverea legea că nimic din ce pleacă nu se înapoiază, că tot ce este e o spirală urcătoare, că viața este un râu ce se varsă în moarte, că moartea nu e decât o viață ce se aruncă în ceruri și că cerurile, ele însele, căzând în nemărginire, sunt vecinicia ei...

Cu toate aceste, și spre a da, poate, frumuseții unei asemenea morți desăvârșirea ce-i lipsea, o minune se îndeplinea sub stâncile insulei și ființe țesute ca din raze - naiade și nimfe, driade sau fauni și silvani - o cuprindeau ca într-o hora. Săltărețe și ușoare, ele îi deteră astfel ocol, și, reînviind timpurile mitice, proslăviră cu cântece de bucurie pe cel care, ducându-se în moarte, avusese vitejia să-și trăiască firea în toată deplinătatea ei; pe cel care se ridicase deasupra prejudecăților și care scosese, numai din sufletul său, timpul și locul; care silise țărâna schimbată în carne să-i dea, ca plăcere, tot ce i se putea stoarce și care, în sfârșit, omorâse pe Caliope - nu pe femeie, ci pe vecinica împotrivire și ispită - pe cea prin care mor mai toți bărbații - pe bestia din care iadul și-a făcut unealta din ziua de când Dumnezeu a scos-o din coastele lui Adam...

Dar, în depănarea mării, pe locul unde aripile de lebede se bătuseră pe Thalassa, orice urme de lupta se șterseseră și peste ape nu mai rămăsese decât o uriașă baltă de soare...

Însă o zguduitoare mișcare de cutremur, ce trecu pe neașteptate pe sub mare, o tulbură din nou și, după ce o ridică în valuri înalte, se duse sa izbească insula în coastă, s-o zguduie din temelii și să surpe dintre stânci un năprasnic stei de piatră, pe care, rostogolindu-l peste intrarea sanctuarului, o pecetlui cu el de veci.

Iar marea își reluă liniștea.

▲ Începutul paginii.