Testamentul și memoriul unui nebun

 

Călătoria cu calea ferată este cea mai îndemânatică, însă câteodată și foarte ostenitoare.

Pornindu-mă de la stațiunea X*** pe o arșiță teribilă din luna iulie și călătorind răstimp de 54 de ore consecutive, mă coceam în cupeul vagonului bucșit de pasageri, care se schimbau necon­tenit, unii ieșind, iar alții intrând în cușca de fier înfierbântată ca un cuptor de tropicele raze ale soarelui. Eram stingherit în toate mișcările mele, neavând loc să-mi întind măcar picioarele; singur numai capul îl puteam rezema de dosala fotoliului.

Simțeam că mă topesc, că toată vlaga din corpul meu se scurge din mine în șiroaie de sudoare. Somnul, deși mă cuprin­dea, imediat era întrerupt de ghiontitura vreunui pasager, ce-și lua bagajul portativ, ca să iasă. Și când, în sfârșit, sosii la Mos­cova, coborându-mă pe platforma debarcaderei, totul mi se învârtea înaintea ochilor, așa că-mi părea că sunt beat.

O slăbiciune nespusă mă cuprinse și somnolența mă obora de pe picioare. Ieșind din gară, mă suii în prima birjă ce-o întâmpinai, uitând să spun birjarului la ce otel să mă ducă. Iar acesta, fixând modestul meu bagaj și neținându-mă, se vede, de boier mare, mă duse la un mic otel din mahalaua capitalei.

Intrând în odaia ce chelnerul mi-o indicase, nici nu mai băgai de seamă unde mă aflu, ci îmbrăcat de drum, precum eram, m-am aruncat pe pat, căzând imediat într-un somn atât de adânc, încât părea că a amorțit sufletul în mine.

Cât timp voi fi zăcut în nesimțirea aceasta letargică, nu știu, căci abia atunci deschisei ochii, când simții în nas un miros acru și intensiv, ce-mi ardea în nări, făcându-mă să strănut.

Atunci mă trezii cu desăvârșire. Ridicând capul, rămăsei uimit de priveliștea ce mi se înfățișa: pe perina, pe care am fost cul­cat, era o baltă de sânge, iară lângă mine sta un om ce mă ținea cu o mână de puls, pipăindu-mi cu cealaltă pieptul. Lângă ușă observai un polițian și un amploiat, care era, precum putui înțe­lege după uniforma lui, comisarul poliției.

Sărind în picioare și respingând pe acela ce-și pusese mâna pe al meu piept, mă uitai în jur, neputând să-mi dau seama ce vor ei de la mine.

Atunci ca fulgerul îmi trecu prin gând, ori de nu cumva necunoscuții aceștia sunt niște pungași, ce vor a-mi scoate de la sân portofoliul cu banii ce-i purtam cusuți în căptușeala jiletei. Dar polițianul? Ce caută el aici? Să fie el un camarad al pră­dătorilor? Iată întrebările, ce-mi frământau mintea în acel mo­ment.

— Cine sunteți și ce voiți de la mine? mă adresai furios către dânșii.

Însă comisarul poliției, ca și când n-ar fi auzit întrebarea mea, nu-mi răspunse nimic, ci, plecându-se, începu a se uita pe sub patul pe care adormisem. Apropiindu-se apoi de mine, mă întrebă:

— Unde ai aruncat arma?

— Ce armă? replicai eu, frământat de presupuneri.

— Arma cu care te-ai împușcat! Au nu te vezi plin de sânge din cap pân-la picioare?

Și-ntr-adevăr, privindu-mă în oglinda de vis-à-vis, încremenii de spaimă: toată fața mea, părul de pe cap și pieptul erau aco­perite, ca de o scoarță, de sânge închegat. Nu mă putui dumeri: visez sau aievea mă aflu în așa hal? Dar câteva picături de sânge, ce începură a-mi curge din nas, mă făcură să înțeleg cauza. Atunci mă adresai furios vizitatorilor mei:

— Domnilor, eu sunt bun sănătos și nici prin gând nu mi-a trecut să mă împușc: de osteneala și căldura ce am suferit în de­cursul lungii mele călătorii în vagon, am sângerat din nas. Însă această neînsemnată întâmplare nu v-a îndreptățit deloc să intrați cu forța în odaia mea, și aceasta cu atât mai puțin, cu cât eu nu l-am chemat pe nimene. Purtarea d-voastre îndrăzneață voi denunța-o unde se cade. Iară ce s-atinge în special de d-ta, dom­nule, care căutai a-mi scoate banii de la piept, vei fi adus înaintea tribunalului.

— Greșești, îmi răspunse dânsul, căci eu sunt medic: cre­zându-te mort, îți ascultam funcțiunea inimii. Eu am intrat aici cu comisia chemată de chelnerul otelului, care a auzit în odaia d-tale o împușcătură...

El voi să mai adauge ceva, dar se opri subit pe loc și, ridicând nasul, părea că adulmecă spre ușa încuiată a odăii megieșe. Prin bortița cheii acelei odăi străbătea fum.

— Arde în acea odaie, exclamă medicul, căci se aude fum de petică aprinsă.

Polițianul ieși cu grăbire afară întorcându-se peste scurt cu mai mulți chelneri. În tot otelul se făcu un vălmășag haotic. Ușa închuiată fu deschisă și noi toți năvălirăm în odaia de unde ieșea fumul. El se ridica dintr-o perină aprinsă de pe pat, iară lângă pat zăcea pe pământ, cu fața în sus, un individ scăldat în sânge, ce curgea încă din tâmpla lui dreaptă dintr-o rană considerabilă cauzată prin un revolver, ce-l ținea încă în mână.

Sinucigașul era tânăr: el putea să aibă cam 25 de ani, era slab la trup și cu o față palidă, brăzdată de tainice chinuri. Pielea feței lui semăna cu o hârtie galbenă, iar peste înfundăturile ochilor și ale obrajilor se întindeau ale morții umbre vinete.

Strania lui fizionomie nu exprima vreo durere, ci o tristețe nespus de adâncă, un chin precum îl produc numai giganticele patimi sufletești. Privindu-l, nu simțeai înfiorarea, ce o produc de altfel trupurile moarte, ci mai vârtos un fel de compătimire duioasă, precum o simțești la despărțirea de un bun prieten ce a repausat.

Chelnerii deschiseră fereastra, ca să iasă fumul, și cu ajutorul apei din lighean stinseră focul în puține minute.

Atunci medicul, plecându-se, cercetă pieptul sinucigașului, constatând subita lui moarte. Întorcându-se apoi spre noi, a zis:

— Acest nenorocit îmi este cunoscut, și d-voastră, domnule comisar de poliție, puteți dresa procesul verbal după cele ce vin a vi le comunica.

Sărmanul acesta se trage din clasa copiilor găsiți și a fost adăpostit aici în ospiciul pentru copii lepădați. Cine au fost părinții lui, nu se știe. Crescut în ospiciu până la etate de zece ani, a fost trimis în institutul de orfani al statului. Arătând o rară și marcantă inteligență, a atras atențiunea și simpatia profeso­rilor, care, descoperind într-însul un deosebit talent limbistic, l-au trecut cu studiile în institutul orientaliștilor*. Ieșind din aces­ta cu diplomă, fu trimis ca misionar în Abisinia. Admirabila sa elocință teologică cuceri toate inimile, captivând chiar și pe Negușul Menelik. El ar fi putut face carieră strălucită, dacă nu s-ar fi lăsat condus de inspirația sa pentru niște idei ciudate, la

o dispută ce sta în contra dogmelor vechilor apostoli.

El își alcătui o filozofie exclusivă, un fel de cult ce nu se potri­vea cu doctrinele ortodoxe. Acuzat de clerul de acolo, fu reche­mat în capitală, judecat de duhovnicii sinodului și surghiunit într-o mănăstire părăsită din pustiurile guvernământului Tomsk. Dar el și acolo își găsi adepți printre locuitorii nomazi și refugiații de la munca silnică. Denunțat din nou, ancheta criminală îl de­clară de nebun. Acestui verdict a urmat internarea sa în ospiciul de psihopați.

În fine, însă, consiliul medical, din care am făcut parte și eu,

• Acest institut pregătește misionari pentru propaganda creștinească în Asia și se învață acolo toate limbile orientale.

a recunoscut că el nu-i vindecat de ideea sa fixă; ideea aceasta era însă atât de rătăcită, încât orișicine îl putea cunoaște de nebun; propaganda sa nu putu constitui deci nici un pericol. Comisia hotărî așadară a-l elibera din casa de nebuni. Pasul acesta poate că a fost greșit, căci, nestând mai mult sub nici o controlă, a terminat prin a-și curma firul vieții.

— Fie cum va fi, formalitățile anchetei trebuie să meargă drumul lor, răspunse comisarul poliției. Și el începu a căuta pe masa de scris, pe care găsi o epistolă sigilată, pusă pe un pachet legat cruciș cu o ațișoară. Pe epistolă era scris:

„Domnului prim megieș al odăii, ce o ocup eu, oricine el va fi. Iară dacă din întâmplare ambele odăi ar fi deșerte, atunci acelui ce după moartea mea va intra întâi în una din ele.“

Comisarul poliției, luând epistola, mi-a înmânat-o cu ur­mătoarele cuvinte:

— Domnule, mai înainte de toate scuză că după arătarea chel­nerului am intrat cu forța în odaia d-tale. Dar însuși chelnerul, auzind zgomotul împușcăturii, n-a nimerit unde s-a căzut, și în buimăceală ne-a arătat odaia d-tale, la a cărei ușă am bătut fără a primi vreun răspuns sau a auzi vreo mișcare, fiindcă atunci d-ta te aflai cufundat într-un somn adânc. Deci, nepierzând tim­pul, noi am silit ușa și, intrând, te-am aflat fără mișcare, cu ochii închiși și cu capul într-o baltă de sânge. Acea priveliște imediat ne-a făcut să credem că v-ați împușcat în cap, dar la urmă, cum vezi, s-a lămurit chestia. Sinucigașul este megieșul d-tale. Deci după voința mortului și după adresă, epistola lui îți aparține d-tale; numai te rog a o citi înaintea mea. Formalitatea cere aceasta.

Eu deschisei epistola, care avea următorul cuprins:

„Domnule Necunoscut. Noi am călătorit cu același tren și, pot zice, în același cupeu, dar în vălmășagul și schimbările necontenite ale pasagerilor d-ta nu m-ai băgat în seamă... Și ce interes putut-a să vă inspire fiziono­mia mea, ca să-ți rămân în amintire? Dar eu, căutând omul pe care doream a-l însărcina cu testamentul meu, nu te-am lăsat din ochi, urmărindu-te cu intenția ca să descind la același otel, la care vei ședea și D-ta.

Acum, știind că ancheta judiciară se va face la fața locului, vă las 20 de ruble alăturate pentru îngroparea mea creștinească. Săracă este ofranda ticăloasei mele rămășiți, dar zbuciumat în viață, sărac m-am născut și sărac am murit, respins fiind din sânul societății ca funcționar, ce-și câștiga pâinea pentru viitor.

Eu am fost născut din rândul acelor creaturi nemernice, arun­cate ca de prisos pe acest pământ și înstrăinate de ceata sociabilă, ce-i înconjoară. Izgonit din hotarele drepturilor comunei, rătăceam într-un orizont deșert și întuneric, în care pierdusem orice urmă și orice legătură cu lumea activă, văzând alfa și omega funcțiilor vieții numai în curmarea unui proces fără țintă și sfârșit.

Omul izgonit din principiile sociale plutește în spațiul deșert ca frunza uscată, ce se-nvârte în aer, zbuciumată de vânt, spre a pica în leagănul putrejunii din recele mormânt. Așa și eu n-am avut de unde suge vlaga din creanga maternă, de care m-au detrunchiat, aruncându-mă de la dânsa în toată vigoarea înverzirii și lepădân­du-mă în seama unei cauze fortunate. Ce putui apoi face, când știut este că ținta ideală și problemele vieții pot fi hotărâte numai atunci când conobligații prin sprijinul mutual realizează idealurile zămis­lite din cererile și dorințele societății? Dar există oare acel ajutor atât de chemat, atât de dorit?... Nu, și iarăși nu!

Cultura actuală a omenimii a distrus viața în deosebite elemente, a sfâșiat-o în bucăți nelegate nici cu o combinație filantropică de fraternitate. Fiecare își urzește mrejele sale și șade în ele ascuns ca păianjenul, așteptând vreo victimă, ce întâmplarea i-o va trimite. Nu-i deci de mirare dacă viața devine o carte misterioasă, al cărei sens e tot atât de greu de înțeles, ca ieroglifele antichității.

Omul științelor caută descifrarea misterelor naturii; filozoful analiza ideilor și funcțiunilor psihologice; artistul izvorul idealului în sfera artelor; bancherul cultul idolului de aur.

Potentatul își sapă drumul cu sabia, prin corpurile supușilor săi, spre a ajunge gloria nemuririi numelui său, precum a făcut-o Na­poleon I, numit cel Mare. Acest uriaș gelat a ucis două milioane de oameni în vigoarea tinereții, și dacă după calculul anatomic se află în om 5.000 grame de sânge, atunci renumitul cuceritor a vărsat

800.000 de vedre de sânge nevinovat. Iar dacă măsura trupului omenesc e 50 de centimetri în lărgime, atunci două milioane de leșuri așezate de rând unul lângă altul ar forma un lanț de 666 kilometri lungime; și, în fine, dacă două milioane de voci s-ar întruni într-un singur glas, atunci acel muget s-ar auzi într-o depărtare de o sută de kilometri.

Astfel de cataclisme destructive au fost și vor fi produse de aleșii dintre cei aleși, care prin veșnic noi invenții de stârpire cheamă moartea să intre cu coasa în lunca îmbelșugată a omenimii, unde ea cu sârguință începe a oborî florile vieții, spre a le supune reacției putrejunei.

Dar iată că din veșnica împărăție a rațiunii zboară spre câmpul luptei îngerul păcii cu cortegiul său de sateliți: artele și industria, umanitatea și belșugul, fraternitatea și binefacerea. El cu razele sale de soare pătrunde hidosul întuneric, în care foiesc și se zvârcolesc șerpii invidiei și demonii discordiei, ce țin în mâna lor ucigașa armă și făclia aprinzătoare. Orbiți de strălucire, ei fug și se cufundă în prăpastiile căscate târâind după ei leșuri de uciși. Iar căruntul timp vine de întinde peste câmpul luptei și grozăviile lui vălul uitării; câmpiile adăpate cu sânge încep a reînverzi, forța productivă vine iar la stăpânire și pe ruinele tristului trecut înflorește nouă viață.

Pacea e restabilită, însă numai între mulțime. Lupta între indi­vizi nu înceată din veac în veac, din neam în neam, pentru că fiecare om este egoist și își păstrează ca un odor ideile sale, ce trec peste hotarul regulii obișnuite.

Aceste idei individuale odată scoase la lumină, întâmpină imediat opoziția majorității realiste și senzualiste, și sunt apăsate și prigo­nite ca culpabile și destructive, ce se aprind în ciocnire cu egoismul aleșilor cârmuitori sau cu ignoranța stupidă a poporului de rând.

Răsfoiți istoria și veți afla o mulțime de pagini sângeroase de­spre grozăvenia prigonirii creștinilor și faptele strigătoare la cer ale inchiziției, cărei cad victimă ființele liber-cugetătoare. Citiți biogra­fia împărătesei Ecaterina II, pe când se ivi în pleiada luceferilor spiri­tului Voltaire, anatomul critic al ideilor păgâne și necioplite ale retrograzilor ruși, asupra cărora arunca el sarcasme veninoase și batjocuri mușcătoare. Bătrânii fanatici îl numeau farmazon, satană împelițată. Și de nu sta Voltaire sub maiestuoasa protecție a împărătesei, negreșit că ar fi fost ars de viu sau înțepat.

Tot așa și eu, atomul liber-gânditor, m-am dedat cu toată ființa mea studiului fiziologic al acelei ticăloase, însă totodată puternice creaturi, ce se numește om cu luptele sale pentru viață și nu rare­ori cu dorința sa de a muri, fenomen ce cuprinde o mare parte a omenimii, prevestind întrucâtva epoci din istorie, timpurile deca­denței și ale dizolvării temeliilor sociale, precum a fost la greci.

În acea epocă a culturii vechilor elini, când dezvoltarea așe­zămintelor sociale și politice lăsa frâu liber opiniilor individuale și când instituțiunile sociale ameliorau viața cu ale ei exigențe, atunci nu exista fatala dispută între idealism și realism. Elinul nu se cu­funda cu gândul în idei pesimistice, și sinuciderea era o întâmplare foarte rară și excepțională; ba ea era chiar interzisă și prigonită prin legea locală, dictată de Socrate, Platon și Aristotel, în virtutea cărei cadavrul se arunca fiarelor și corbilor spre hrană.

Dar cu decadența și desființarea idealismului și a ideilor con­templative se încinse lupta conștiinței cu grelele probleme ale realizării exigențelor. Drept urmare sinuciderile începură a deveni

o întâmplare banală, dictată de axiomul că viața este plăcută nu­mai pentru dobitoci, ce se uită cu indiferență la tot ce-i înconjoară; pentru inteligenți singura moarte este salvarea dorită.

Idei analoge se iviră pe timpul decadenței în Roma, când în națiunea romană începu putrejunea morală și când abuzurile desfrânării accelerară degenerarea biologică și, prin urmare, și slăbirea rațiunii.

Iată deci pildele ce le-a ales sufletul meu spre a se face apărătorul învelișului său, desființat acuma prin a mea voință. Se înțelege că fapta mea va fi condamnată de cei ce rămân în viață. Unii din ei vor face concluziunea că m-am ucis din prostie sau din lipsă de hrană, din vreo pasiune desperată sau din patimă sufletească în urma deziluziunilor vieții.

Aceasta a fost și opiniunea medicilor, care m-au pus la închisoare, răpindu-mi astfel unica avuție ce-mi mai rămăsese, libertatea mișcărilor.

Dar nici una din aceste presupuneri n-a ghicit adevărata cauză, pentru că nimene din ei n-a înțeles că fiecare om are un orizont spațios, care la unii e luminat de razele speranței ce-l încurajează în lupta pentru existență și îndestularea poftelor trupești hrănite cu vlaga corpului său; aceste devin la urmă atât de nesățioase și rebelice, că rod organismul omenesc, secându-i izvorul vieții. Astfel de paraziți se zămislesc în organismul omului ori la nașterea lui, ori mai târziu când începe a-și îndrepta zborul spre o țintă ce și-a ales... La acea țintă am ajuns.

Deci primiți salutul unui suflet care acuma se urcă în regiunile eterne, spre a fi absorbit de puterea altei planete, poate mai per­fecte în construcția vieții omenești decât pământul nostru...“

• * *

Toți asistenții ascultară indiferenți și apatici lectura epistolei. În fine, comisarul poliției, luându-și pălăria, îmi zise: „Socot că și-n hârțoagele ce se află în pachet sunt scrise tot astfel de nero­zii, de nu, poate încă și mai gogonate. Ar fi deci de prisos să mai ascultăm bâiguiala unui nebun, și d-ta, domnule, poți lua

pachetul ca o proprietate ce-ți aparține. Procesul-verbal voi scrie acasă.

Adresându-se apoi polițianului, îi dădu ordin ca cadavrul sinucigașului imediat să fie dus la casa mortuară a spitalului, de unde va fi îngropat. Depărtându-se apoi cu toții, am încuiat ușa după ei, rămânând iarăși singur și înconjurat de o binefăcătoare liniște.

Nevoind a mai rămâne în acel otel, îmi luai imediat bagajul, mutându-mă în alt otel, unde începui a citi ciudatele idei ale sinucigașului, scrise pe felurite bucățele de hârtie boțite și mânjite, fiind, cum se vede, folosite ca învelișuri. Pe hârtia dintâi citii următoarele:

• * *

„... În timpul de acuma, nu mai există pedeapsa inchiziției pen­tru persoane cu cugetare liberă, dar drept schimb iată-mă pus la închisoare într-o mică chilie cu o singură ferestruică cu gratii de fier. Acolo m-au băgat mintoșii nebuni, ca să-mi petrec zilele vieții. Ei își închipuiesc sufletul ca membru al corpului, iară nu corpul ca membru al sufletului. Cine știe, poate că ei vor a mă vindeca prin hipnotism sau izolare, înstrăinându-mă de orice contact cu impresiunile lumii, ce tulbură repausul sufletesc. Ar putea fi și așa, dacă ei ar fi în stare să-mi paralizeze gândul, care este voința și voința, care este coarda mișcătoare a gândului.

Deprins fiind a pune în activitate organul graiului înaintea confraților mei, închisoarea solitară îmi pare o tortură nespusă. Și pentru aceea vorbesc cu mine însumi, iar conversația aceasta este atât de înfocată, încât păzitorul spitalului, un mojic necioplit, se năpustește subit în chilia mea, ținând în mână un sac mare și deșert, menit pentru nebunii furioși.

El intră. Eu îl văd, și privesc liniștit la dânsul; nici prin gând nu-mi trece să-i fac vreun rău sau să m-arunc asupra lui și să-l su­grum. Aceasta îl uimește. El dă din umeri și iese precum a intrat, încuind după dânsul ușa cu zăvorul.

Singura mea dorință era să am o bucățică de hârtie, căreia să-i încredințez fugitivele gânduri ce mă apăsau și care ca și scânteile luminoase ale meteorului, abia ivite, la moment se și stingeau, cufundându-se în marea uitării. Bucățica cea de hârtie era idealul la care tindea sufletul meu. Dar mizerabilii mă lipseau și de această becisnică milostenie.

Într-o seară se dezlănțui din apăsatu-mi suflet un orcan oratoric de dojene și blestemuri în contra hoților ce-mi răpiră libertatea. Eu vorbeam către ușa închisorii mele cu mica ei ferestruică, căci numai ei puteam să-i spun chinurile sufletului meu. În acel moment se des­chise ferestruica ușii și eu zării ceva alb ca o matahală, clătinân­du-se pe loc. Era femeia păzitorului, care suplinea pe bărbatul ei, dus undeva, precum se vede. Ea se uita la mine prin ferestruica de­schisă. La brâu era înfiptă o furcă, din care torcea cu sârguință. Fuio­rul era învelit într-o bucată de hârtie albă și nescrisă.

Eu priveam hârtiuța aceea cu o lăcomie sălbatică, precum privește fiara flămândă la bucățica de carne. Atunci deodată cu iuțeala fulgerului băgai mâna prin ferestruică, smulgând din furcă fuior, hârtie, totul. De îndrăznea cineva, în acel moment, a-mi disputa acest prețios odor, eu numai odată cu viața l-aș fi înapoiat. Babornița cu un răcnet de spaimă încuie ferestruica, fugind într-un suflet.

Iată-mă în fine în posesia hârtiuței ce o doream cu atâta foc și ardoare. Dar cu ce să scriu? Nici negreală, nici creion, nici măcar un cărbune stins nu-mi sta la dispoziție. Atunci o idee îmi plesni prin cap. Scoțând din salteaua, pe care dormeam, un pai vârtos, începui a zgâria cu dânsul hârtiuța, adunându-mi ideile fugitive. Așa petrecui tot timpul până în momentul în care medicul, făcând bolnavilor obișnuita vizită, intră și în chilia mea. Țineam tocmai paiul în mână și zgâriam hârtia, când se deschise ușa.

— Ce faci? mă întrebă el.

— Cum vezi! Îmi scriu impresiunile mele, răspunsei cam încur­cat, temându-mă să nu-mi ieie hârtiuța.

El mă privi lung cu o căutătură de compătimire și, ieșind, îmi zise în treacăt:

— Îți voi trimite hârtie și călimări! — Și vreun căpețel de lumânare, îl rugai. — Asta nu se poate; instrucția noastră n-o permite, temân­du-ne să nu dați foc etablisementului. Dar alta îți pot face: lampa, care ardea în coridor, voi pune-o să ardă pe ferestruica ușii, și ast­fel vei avea lumină.

El s-a și ținut de cuvânt, căci imediat mi-a pus servitorul pe măsuța mea hârtie, condei și negreală. Ce nespusă fericire a te vedea după atâta timp de suferință și sterilitate re-nviat la o nouă viață activă! Deși trupul meu e închis, gândul și sufletul vor zbura de acuma în nelimitatul univers, vor cutreiera țări pe care numai puțini le cunosc, iar impresiile culese în acele lumi nu se vor cufunda în oceanul uitării, ci, întipărite acestei hârtii, vor fi veșnic înaintea mea. Ce-mi pasă, ori de ele vor fi citite sau nu? Eu le scriu pentru mine. Azi, unde-s părăsit de toată lumea, am numai un singur ca­marad: acela sunt eu, eu singur...

• * *

Călătorind mulți ani în jurul și-nlăuntrul corpului omenesc, am debarcat pe acea insulă ascunsă și misterioasă pe care graiul lumii

o numește inima omenească. Partea ei din regiunile septentrionale e mai largă și extinsă, cea meridională însă îngustă și cam ascuțită. Două râuri mari și puternice, nutrite de mii și mii de afluenți, traversează și adapă tainicele sale plaiuri. În interiorul ei însă geme încă din ceasul zămislirii un puternic foc vulcanic, care în timpu­rile normale formează vatra ei de căldură și izvorul ei de viață. Dar vin momente, în care acest gigant subteran se-nfurie: atunci clo­cotește toată împrejurimea, insula se zguduie de la nord până la sud, pământul ei crapă și lava nimicitoare varsă moarte peste toată insula, devastând și prefăcând-o în pustiu.

Nu-i insulă pe întreg globul terestru, care să-i samene ei în vreo privință. Formațiunea ei geologică e unică în felul ei, produsă fiind prin neîntrerupte erupțiuni vulcanice, ce-și bat joc de orice sistem sau regulă. În prăpăstiile ei, de al căror fund n-a dat încă nici o sondă omenească, zac și fierb ca într-un tartar pasiuni oarbe, patimi explozive, ce zguduie și nimicesc insula, mai ales în regiunile ecua­toriale. Devastările și grozăveniile ce se petrec pe dânsa sunt inde­scriptibile.

Dar pe când o parte a insulei este sinistră și fioroasă, cealaltă îți oferă priveliștea unui rai, ale cărui frumuseți nici gigantica fantezie a unui Milton nu și le-ar putea închipui. Vegetația ei este mai bogată decât comoara lui Iov și mai felurită decât ale univer­sului nenumărate creațiuni; aici cresc pe binecuvântate plaiuri mii și mii de flori vindecătoare, colo se nasc și cresc pe altele milioane de cele otrăvitoare. Fluturii speranței cu aripi eterice zbor zbur­dalnic prin câmpuri și dumbrăvi vesele și mirositoare, mai ales primăvara, când firea e plină de farmecul tinereții. Ale păsărilor cânturi se-ntrunesc în armonii cerești, executate parcă de îngeri zburători, mai ales în părțile ecuatorului, care formează limita între anii dulci ai tinereții și bruma anilor cărunți.

Dincolo de ecuator, spre nord, căldura începe a scade, florile veștezesc, frunzele îngălbenesc, totul discrește sub sărutarea de gheață a vântului miazănoptal cu ai lui fulgi de omăt și cele nopți fără sfârșit și negre, prin care zboară ca niște meteori nălucile speranțelor trecute, palide și deșirate, cu aripi destrămate și cu sus­pine de durere, căci ele se apropie de limita cea de pe urmă, de unde nu-i re-ntoarcere.

Cete nenumărate de călători de toată ginta și clasa, de la brudele copil până la moșneagul cu buclele argintii, pleacă necontenit spre acel hotar, atrași de irezistibilul și neînvinsul curent magnetic spre polul glacial al nordului. Acolo toți se opresc, lepădând de la sine orice haină, cu care i-a împodobit deșertăciunea egoismului: regele aruncă de la sine hlamida purpurie, săracul zdrențele, bogatul avuțiile, și toți rămân iarăși în goliciunea în care s-au născut, spre a se dizolva în acele elemente, din care au fost plăsmuiți.

Numai puține procente de călători de pe insula aceea lasă ur­mele lor adânc săpate pe a ei suprafață. Astfel de urme rămân nu­mai după acei uriași, ce săvârșesc fapte colosale, fie în bine sau în rău. Mulțimea întreagă a vietăților vin dinspre sud, și merg, înșirate după a anilor măsură, spre ecuator. Aici îi întâmpină la hotar străluciții îngeri ai speranțelor, măgulirilor și desfătărilor. Ei flu­tură în jurul lor, producând cu aripile o adiere atât de plăcută și fierbinte, încât străbate prin tot organismul, aprinzând sângele de voluptatea amorului. Și oricine intră în cadrele acelui hotar, e cu­prins de dorința de a plăcea și iubi. Căci viața produce amor și amorul viață. Aceștia-s gemenii ce nu se despărțesc până la moarte.

Ce multicoloră și măreață priveliște ne oferă tumultuoasa sosire a acestor tineri oaspeți, ce vin ciripind ca rândunica primăvara, căutând și formându-și fiecare cuibul ce are să fie leagăn gene­rațiunii viitoare. Dar desfătările trec iute ca norocul, și ei sunt scoși din visurile lor și aruncați în al vieții ocean cu ale lui primejdii și necazuri. Acum înoate, cine poate înota! Dar ah! pe mulți repeju­nea râului îi apucă și-i duce înainte, tot înainte spre îmbucătura nemărginitului noian al eternității, la al cărui mal ajung trudiți și zbuciumați abia la bătrânețe. Mulți din ei sau se îneacă în vârtejul din mijlocul râului, sau zdrobiți de malurile lui prăpăstioase, sunt aruncați de vifor pe vreun loc pustiu, unde, lipsiți de ajutor și hrană, își răpun viața, dezlegând sufletul din obezile cu care a fost ferecat.

Dar ce mai crâncenă și devastatoare luptă se încinge între mul­țimea celor sosiți la intrarea lor, când se grămădesc pe vreo parte a insulei; căci spațiul e prea îngust, încât să-i poată cuprinde pe toți. Atunci cel puternic îl învinge pe cel slab, dreptul forței triumfează fără milă și hotar.

Cauzele acestor urgii și nimiciri își au baștina în capul omenesc, al cărui satrap este inima, supusă fiindu-i ca un laborator, în care se strecoară și se combinează în reacțiuni ideile bune sau rele ce i le trimite capul prin telegraful misterios al curentului sângelui, care formează sârma transmisivă a fluidului electric.

În tidva capului se află emisfera creierului, unde împărățesc înzes­trate cu putere absolută, rațiunea, calculul și toate combinațiile ce le iscodesc vibrionii creatori, adică coaliția atomilor vieții. Această conglomerație naște prin închegare structura organismului ome­nesc. Cete de atomi, fiecare cu rolul său de activitate și misiunea sa specială, lucră la clădirea complicatului edificiu, unele pre-făcându-se în oase și dându-i corpului scheletul arhitectonic, pe care altele îl leagă și ornează cu mușchi și măruntaie, altele iar pre-făcându-se în sânge, ce traversează în mii de canaluri complicatul edificiu, ducând hrana în cele mai mici unghiuri, precum duce al­bina mierea în chiliile fagurilor. Astfel s-au compus și se compun și stâncile de mărgean submarine.

Anatomii moderni, pionieri zeloși ai progresului, au cercat prin ajutorul microscopului să pătrundă în tainele acestui proces, izbu­tind a afla construcția vibrionului. Formarea lui începe cu un punct microscopic, care este capul, și cu o codiță ce ne indică corpul.

Mișcările acelui atom sunt repezi și accelerate, smucindu-se înainte cu iuțeală, vrasăzică, capul trage după sine corpul, care-i este supus din momentul zămislirii.

Când zămislirea aceasta ajunge în decursul anilor culmea perfecțiunii, când toți agenții funcționează perfect, împlinindu-și destinațiunea lor și contribuind necontenit, zi și noapte, la sus­ținerea organismului întreg, atunci din împărăția creierilor rațiunea începe a cârmui cu sceptrul ei, sădind în organism neînvinsul dor de a-și conserva soiul și a-și continua generațiunea, luptând în con­tra dușmanilor ce năvălesc asupra ei.

Așa s-a plăsmuit omenimea la început, dar încetul alte organis­me, supuse fiind și ele independenței individuale și hranei, intrară cu asalt ca paraziți în organismul omenesc, zdruncinând procesul regulat de legea creatoare, producând astfel schimbări și în sistemul de cugetare al creierilor în luptă cu agenții inimii, ce intrară în așa împărăție.

Omul primitiv se născu, după cât se presupune din legenda an­tică, în văile Cașemirului sub un soare cald și-ntr-o natură abun­dentă, unde n-avea lipsă de încordarea rațiunii spre a stoarce împrejurimii sale cele necesare pentru viață, aflând toate pregătite de înainte de însăși maica creatoare, din al cărei sân sugea abun­denta hrană.

Dar cataclismele globului terestru aruncară neamul omenesc în părți inospitale și sterile ale emisferei, unde organismul, slăbit de neajunsuri și suferințe, fu silit a-și concentra toate puterile spre a se apăra în contra atacurilor ce-l amenințau cu dezorganizarea și nimicirea primitivului său organism. Despre fazele transformării acestei ființe primitive de la maimuță până la om, ne istorisește și documentează cu dovezi neîndoielnice renumitul Darwin, profun­dul cunoscător al anatomiei comparative. Dar care renumit cunos­cător al anatomiei comparative a studiat fazele de la zidirea lumii și până la maimuță? Și în ce ființe se vor transforma la urma ur­melor oamenii de acum?...

• * *

... Mi s-a urât în portul inimii omenești. Azi ridic odihnita an-coră și-mi îndrept nava spre altă insulă împătrit mai mare, numită capul omenesc.

Multe insule de aceste răsar din oceanul vieții, formând un vast arhipelag, ce se-ntinde peste întreg globul, de la stâncile Albionu­lui până-n Marea Antarctică, de la pustiurile Siberiei până la poalele Cordilierilor. Dar cele mai active și intresante se află pe părțile ame­ricane și în Europa centrală.

Plutesc cu nava mea încă în adânc întuneric, nu văd nimică înaintea mea. Totul este acoperit de negura nepătrunsă a neștiinței și nedumeririi. Pe orizont nu se zărește nici cel mai mic far de lu­mină al vreunui port. Dar iată acolo-n depărtare străbătând prin noapte un luciu miraculos, ce pare a fi coada unui comet rătăcit în a universului cale sau aurora boreală, ce luminează pustiurile de gheață ale nordului. Mă pornescc spre acel luciu. Apropiin­du-mă de dânsul într-o distanță de 40 de kilometri, stau uimit de grandiosul aspect: mă aflu înaintea celui mai puternic far, ce-și aruncă lumina sa în mare, farul de la Finisterre, zidit pe malurile Spaniei. El răspândește o lumină de 3.600.000 de lămpi, întrunite într-o singură flacără colosală, product ingenios al creierilor omenești.

Slobod deci ancora în portul împărăției rațiunii, în mijlocul activității mentale a omului, în sediul invențiilor miraculoase, ce încătușează formidabila putere brută a naturii.

Aici nu fierb pasiunile oarbe nici se târâie lingușirea, nici invi­dia și egoismul nu-și varsă veninul lor în plămădirea ideilor; pen­tru că rațiunea este bazată pe calcul matematic, pe rotițe meca­nice, pot zice, care mișcă și învârtesc teoriile, tocindu-le pe cutea practicii, dându-le strălucirea diamantului, ce iese din mâna iscusi­tului meșter, spre a împodobi coroana regală a rațiunii.

Atmosfera nemărginită, adâncul mărilor și al oceanurilor, măruntaiele pământului sunt străbătute și puse în serviciul ome­nesc prin magica lucrare a acestei regine fără seamăn.

Dar lucrările sufletești, nu-s ele admirabile? Nu străbate sufle­tul său, spre a se înălța în regiuni amețitoare, într-o lume miste­rioasă, prepusă numai, dar invizibilă și neaccesibilă materiei trupești? În evul mediu și la începutul evului nou, teologi renumiți ca, de pildă, Giordano Bruno, care fu ars de viu la Roma în anul 1600, au dovedit că prin o credință adânc înrădăcinată și umilă omul poate produce prin puterea închipuirii pe trupul său orice rană sau stigmă, în imitație cu cele ce le-a suferit Hristos. Iar în zilele noastre, medicii care se ocupă cu hipnotismul, ca Zimmermann, Bülow, Lube, Dujardin, Dumontpellier și alții, au întărit prin ex­perimentele lor hipnotice ipotezele veacurilor trecute. Medicul Du­prel a dovedit factic, că pe trupul unuia din pacienții săi cu cre­dință exaltată și silnica concentrație a închipuirii și a gândului asu­pra patimilor lui Hristos, s-au arătat tot aceleași răni ca pe trupul lui Hristos. Actualmente adepții hipnotismului și spiritismului cresc pe zi ce merge, câștigând pentru doctrina lor o mulțime de inte­ligenți și filozofi.

Peste toate încercările aceste se ridică însă una care, odată defi­nitiv pătrunsă, ar fi de natură să le întunece pe toate celelalte. Se zice adică, că omul se naște cu deosebite semne stigmate pe trupul său, semne prin care se pot ghici tendințele, capacitățile sau de­fectele caracterului respectivei persoane. Acest studiu produse în vea­curile trecute o mulțime de chiromantici, chirologi, oreonomantici ș. m. a. Nescoțând la lumină nici un rezultat pozitiv, teoria lor a rămas în regiunea ipotezelor hazardate.

• * *

Aici, unde mă aflu acuma, sunt o mulțime de pacienți, adică me­dii, pe care medicul îi supune tratamentului hipnotic. Urmând și eu propunerii sale, am lăsat să mă cufunde și pe mine în acel straniu somn, din care nici până azi nu m-am trezit cu desăvârșire. Ciu­date halucinațiuni aceste!

Adormind, mă văzui călare pe un velosiped submarin de sistemul inventatorului american Alvarezo Templo. Cu acest velosiped eu m-am cufundat în adâncul oceanului, privind cu mirare tablourile lui de un farmec nespus, incomparabil cu ceea ce vedem pe suprafața pământului uscat.

Activitatea vitală a ființelor submarine e mai potențată în privința sprintenimii mișcărilor, ca și când în creaturile lichidului viața ar fi mai repede și mai productivă decât în cele de pe uscat. Dar pentru aceea, viața submarină e mai periclitată de stârpire, luptele mai vehemente.

Traversând oceanul cu motorul meu, la al cărui plisc era ani­nat un mare fanar electric ce-mi lumina calea, vedeam pretutinde­ ni acea luptă neîncetată, colosalul răzbel pentru hrană. Precum în noaptea întunecată pe un cer senin scânteiază miriade de stele, așa scânteiază și plutesc în ocean stele, însă mișcătoare, ce trec ca fulgerul, se cruciază și se zbuciumă în toate părțile. Aceste stele sunt produse de lumina fosforescentă a feluriților pești, caracatițe, mo­luscuri de forme ciudate, polipi, gimnoți electrici și șerpi-balauri din ginta plezeosaurilor antidiluviani. Dar toate aceste evoluții și mișcări se săvârșesc în cea mai absolută tăcere. Nici un zgomot, nici un sunet, nici o vibrație nu întrerupe tăcerea din nemărginita împărăție a lui Neptun.

Pe uriașele stânci, pe șesuri și-n prăpăstii cresc plante de formele cele mai singulare, transparente și alcătuite din o substanță gelati­noasă, abia lipite cu rădăcina de vreo piatră sau de nisip. Nefiind expuse vântului și neîntâmpinând în dezvoltarea lor obstacole, se urcă la înălțimi gigantice, învelind cu palida lor haină munții și prăpăstiile oceanului.

Plecând mai departe, zării deodată la poalele unei stânci uriașele forme ale unui colos, ce părea mort. El purta pe spinare un fel de catarguri înfipte: era un pachebot înecat, cu coasta spartă, odih­nindu-se într-un leagăn de nisip. În interiorul său zăceau în cea mai mare dezordine cadavre omenești.

Aspectul acesta mă înfioră: iată că și în aceste regiuni misteri­oase găsii victimele deșertăciunilor omenești. Dorința de a se îna­vuți, goana după noroc vremelnic i-au făcut pe acești nenorociți să-și părăsească vetrele strămoșești, leagănul copilăriei, spre a încredința a lor viață înșelătoarelor valuri ale oceanului, în care au aflat umedul lor mormânt. Tineri și bătrâni, bărbați și femei zăceau acolo împrăștiați fiecare în pozițiunea și atitudinea în care i-a înțepenit ultima agonie; unii fioroși, cu fețe convulsive, alții cu trăsături dureroase sau urâcioase, alții cu fețe atât de liniștite și pașnice, pare că adormiți în veșnicul lor repaos.

Dar în acest cerc mic și restrâns, în aparență tăcut și fără mișcare, domnesc împreună două puteri, moartea și viața, somnul etern și descompunerea, amorțirea și putrificarea, ce dă naștere la noi ființe.

Miriade de pești, de la monstru pân-la piticul ce abia se zărește, foiesc neîncetat în jurul acestei nave.

Un nou și straniu aspect îmi atrage atențiunea. Este o femeie cu părul despletit, ale cărui unde bogate s-au aninat în momentul convulsiilor agoniei de un cârlig de fier de pe corpul navei. Pe gru­mazul ei rotund, alb și puhab stă lipit nămornicul și urâciosul mo­lusc, păianjenul mării, iar gurile lui nesățioase sug cu voluptate lacomă izvorul vieții din trupul nenorocitei victime. Pliscul lui avid se desfătează la al ei sân, din care odată poate că un prunc a supt cu deliciu hrana fragedei sale vieți. Atunci îmi adusei aminte de a mea mamă... cu ce neîndurare m-a aruncat de la sânul său pe stradă, lăsându-mă în voia întâmplării...

Dar iată, ochii ei se deschid și din adâncul lor străbate o lume de dureri: privirea lor mă-mploră, palidele ei buze se mișcă și un șopot, mai lin decât al fluturelui suspin, pătrunde la al meu suflet: „Nu mă lăsa, îndură-te de mine!“ Ființa-mi e cuprinsă de adâncă milă; mă apropii de dânsa și cu mâna-mi vânjoasă despart de al ei sân hidosul sugător, dându-i apoi lovitura de moarte.

Din rănile grumazului și ale sânului curg line picături de sânge, boind haina ei de crin, ce părea acum hlamidă de mărgean. Des­curcându-i părul, o ridic sus pe suprafața apei, la lumina soarelui, ce nu-i lucise de mult, de mult... dar abia liberă, mă cuprinde cu ale ei brațe și vocea ei începe a-mi șopti:

— O, ce bun mai ești tu, fiul meu! Tu în loc de moarte mi-ai dat viață, în loc de a vărsa asupra mea blestemul turmentatului tău suflet, mi-ai dat prin miloasa privire a ochilor tăi balsamul iertării. Ești răzbunat! Providența m-a aruncat pentru crima, ce am săvârșit-o față de tine, în adâncul oceanului, unde am hrănit la al meu sân, de la care te-am depărtat fără de milă, viermele mustrării de cuget. Ești răzbunat! De acum sufletul meu va fi cu tine nedespărțit în veacuri, până ce ne va chema la judecată trâmbița arhanghelului.

Atunci simții fiori de răceală în tot trupul meu, simții că se zgu­duie în fundamentele ei arhitectura întregii mele ființe, oasele-mi scrâșneau, cădea carnea de pe ele.

Scoală-te, îmi zise medicul, care se vede că a observat mișcările mele convulsive, produse prin hipnotizare.

Mă trezii, dar în fantezia mea tot rămase înfiorătorul tablou al celor visate. Căzui apoi la pat, zăcând trei săptămâni de aprindere de creieri, fără a simți sau auzi ceva. Nu știam nimică, ca și când nu existam. Când m-am însănătoșit și ochii mei au putut înțelege și distinge obiectele, văzui lângă patul meu un bărbat: era medicul, despre care am vorbit.

— Experimentul hipnotizării, ce l-am încercat cu d-ta, n-a adus rezultatele dorite; organismul d-tale e prea iritabil. În urma unui concluz, luat în conțelegere cu colegii mei, sunt împuternicit a-ți da libertatea. Poate că distracția și aerul curat îți vor ajuta mai mult decât arta noastră. Ești lipsit de mijloace, nu-i așa? Cugetând la aceasta, am făcut o colectă, al cărei rezultat ți-l înmânez acuma. Știu că ți-a prinde bine. Aici ai 50 de ruble. Ușa chiliei este deschisă; poți ieși când vrei.

Eram așa de slab, încât abia mă țineam pe picioare. Dar doru-mi de libertate era atât de mare, încât fără a mai cugeta părăsii chi­lia, îmbrăcat precum eram, în hainele spitalului cu numărul chi­liei cusut pe ele.

Ca și călătorul de prin deșerturile Saharei, ce se aruncă cu avi­ditate asupra izvorului din oază, spre a-și stinge setea, gustam și eu aerul liber, ce nu-l respirasem atâta timp. Îl tot trăgeam în mine cu lăcomie, căci mi se părea că încă tot mă înădușesc. Târâin­du-mă apoi până la o bancă de piatră de pe marginea străzii, mă pusei să șed tot încă sorbind în mine cu aviditate aerul din afară. Trecători nu se prea vedeau, căci era o stradă din un suburbiu depărtat.

În perspectivă se desena în line contururi orizontul mării, pe care se mișcau, abia vizibil, vapoarele, unele intrând și altele ieșind din port. Pe mal se întindea în îndrăznețe curbături rețeaua drumu­lui de fier. Trenuri lungi se mișcau pe șinele ei, iar locomotiva șuiera, lăsând în urma ei valuri de fum, ce se pierdeau în azuriul văzduh.

La ce mă gândeam atuncea? La nimic. Mi se părea că n-am nici simț, nici suflet. Ședeam ca o vită ce se uită cu ochii boldiți, fără gând, fără păsare, fără a cugeta nici la prezent, nici la viitor.

Cât am stat în așa atitudine, nu pot spune, aflându-mă înlem­nit fără nici o simțire morală sau activitate intelectuală. Dar deo­dată tresării de o voce sălbatică, ce-mi tună la urechi:

— De unde te-ai luat aici? mă-ntrebă un polițian, care nu știu de unde răsări înaintea mea.

— Vin din spitalul de vis-à-vis, de unde mi-au dat drumul, răspunsei eu cu voce tremurândă.

— Minciuni spui, replică el cu un gest amenințător. Tu ai fugit de acolo, căci porți încă pe tine hainele spitalului. Scoală-te și marș la locul tău, îmi porunci el cu bruschețe.

În zadar îl rugam să mă lase în pace, asigurându-l că nu fac nimănuia nici un rău. „Latri, latri“, bodogăni el mânios. „Înlăuntrul ogrăzii e locul tău, nu aici pe stradă între oameni“. Și apucân­du-mă cu topuzul de gulerul halatului, mă împingea tot înainte. Văzând, însă, că abia îmi mișc picioarele, mă lovi cu pumnul în ceafă. Amețit picai jos înaintea ogrăzii spitalului. Din fericire, sosi servitorul spitalului, care mă cunoștea, și cu ajutorul lui fui ridi­cat și așezat pe târnațul ogrăzii. Gălăgia aceasta atrase atențiunea medicului. El dojeni purtarea mojicească a polițianului și, luând ha­latul de pe mine, mă-mbrăcă într-un palton, dându-mi totodată un fel de scrisoare, ce avea să-mi servească drept pașaport.

— De acum mergi, dragul meu; nu te teme, nimene nu te va mai aresta.

Stam iară singur-singurel, slab la trup și trudit în suflet, fără țintă, și, ce-i și mai teribil, fără speranță într-un viitor mai bun. În acel moment, dacă venea moartea, eu o îmbrățișam cu dragoste ca pe un salvator. Ca lepădatul în pustiuri așteptam momentul ago­niei, în care peste întreaga ființă se așează noaptea nesimțirii. Ocupat de aceste gânduri, dezvelii nu știu cum hârtia, ce mi-o dăduse me­dicul.

Acolo citii următoarele:

„Înfățișătorul acestui certificat este ieșit din spitalul pentru psihopați, liber fiind de acuma de a-și căuta hrana de toate zilele...“

Eu surâsem amar. Cine va primi serviciul unui nebun? Și șiroaie de lacrimi îmi curgeau peste îngălbenita-mi față. Pentru ce oare, mă întrebai, sunt tocmai eu ales de soartă să fiu pretutindene pri­gonit, de toți părăsit ca molipsitul de ciumă sau leprosul? Am fost silitor în viața mea, mi-am agonisit științe; dară ce mi-a ajutat, ce-mi ajută perfecționarea aceasta a facultăților mele mentale? Ce sprijin am din activitatea lor? mă întrebam ca Faust. Ce mi-a aju­tat teologia? ce filozofia și cărțile înțelepciunii? Deșertăciuni ale egoismului omenesc, ce vânează o țintă efemeră, lucidă, care se stinge la prima ei atingere cu veninul inimii omenești.

Mă gândeam la fachirii indieni, ce-și torturează corpul și-l su­pun la mii de patimi, spre a ajunge în Nirvana, raiul promis mar­tirilor pentru religiune. Dar eu sunt martir fără voie, fachir din silă, pe care confrații săi l-au condamnat la chin și suferință ca pe

o fiară sălbatică.

Și pentru ce? Născutu-m-am poate în contra voinței lor? Poate. Dar atunci la ce m-am născut? Cine m-a chemat din noianul nimic­ului spre viață, dându-mi arma vieții, ca să lupt cu greutăți ce-ntrec puterile mele?

Punându-mi aceste întrebări nedescifrate, îmi adusei aminte de dogmele lui Hristos, apărătorul celor dezmoșteniți de noroc. El, sub­limul suflet de pe malurile Genezaretului, a strigat: „Veniți către mine, toți voi, cei osteniți și însărcinați!“ Și în brațele lui deschise urgisiții aflau liman.

Dar privilegiații urmași ai marelui martir de pe muntele Golgo­ta urmează ei pașii dumnezeiescului lor învățător? Nu, de mii de ori nu!

În timpul petrecerii mele în Abisinia am observat la sălbaticii și păgânii felaci din Etiopia mai multă umanitate decât la acei propo­văduitori ai creștinismului de acolo, care îmbrăcați în haina biseri­cii nu slujeau altarului, ci formau numai unelte politice, mreje în care se prindea credula mulțime, fiind numai exploatatori rafinați, ce duceau turma la strungă spre a o mulge și tunde. Duhovnici sunt acei ce extirpează rasa indigenă spre a face loc pentru aventurieri de tot soiul, pentru acea plebe strânsă din mocirlele marasmului moral, pe care ei binevoiesc a-i numi coloniști și pionieri ai culturii? Întrebat-au acei evlavioși părinți, ori de acești pionieri sunt bine­veniți rasei indigene? ori de-i place acesteia a fi scoasă cu topuzul din vetrele sale moștenite și pline de belșug?

Politica și umanitatea sunt tot așa de depărtate una de alta ca zenitul de nadir. Una are drept sujet așezământul teritorial, a doua cel moral.

Eu voi să fiu luptătorul genului omenesc fără deosebire de grai sau culoare. Cunoscând bine limba arabă, m-am făcut învățător fela­cilor, care sorbeau cu aviditate cuvântul meu, căci ei purtau în su­fletul lor ură în contra acestor sacrificatori ipocriți și farisei mascați, ce au pe buzele lor surâsul blând, iar în fundul inimii veninul înșelăciunii.

Propaganda mea făcea între felaci progrese uimitoare, lucru ce născu în adversarii mei teamă și totodată o animozitate nelimitată. Ei mă calomniară la superiorii mei, și eu fui arestat și aruncat pe

o navă, spre a fi transportat în patria mea.

Patrie, ce dulce și frumos cuvânt pentru pribeagul care, zbuciu­mat de ale vieții nimicitoare valuri, își pune piciorul pe prieteneștile ei plaiuri. Aici izvoarele curg mai melodios, codrii sunt mai veseli, aerul mai limpede și dulce, oamenii mai buni, căci toți sunt fiii patriei mele. Aici ajunsei și eu, și inima-mi și sufletul se scăldau în dulci iluzii, căci credeau a zări razele aurorii mântuirii mele.

Of, ce deziluzie amară! Căci această patrie începu a mă prigoni încă mai avan, mai teribil decât dușmanii străini. Ucigașului legea îi detrage favorurile drepturilor sociale și îl trimite la ocnă, dar îl hrănește, dându-i astfel posibilitatea de a trăi. Mie însă mi s-a rupt osia vieții, răpindu-mi-se singura și cea mai prețioasă proprietate, lucrarea mentală. Am fost declarat de nebun și prin aceasta mi s-a luat hoțește posibilitatea de a-mi putea hrăni hârbul acest de trup. Acesta-i iadul inimii omenești, iad ce îl deplâng în legendele lor toate popoarele universului.

Se vede că șezui ore întregi nemișcat pe acel loc, căci înserase de mult. Noaptea era întunecată, dar senină. Miriade de stele cli­peau în imensa depărtare a eterului. Mă simțeam bine. Aerul cald și limpede al acelei nopți de vară îmi împrospătase viața.

Privind tabloul nocturn ce mă-nconjura, dădui cu ochii de calea robilor, imensul colan de stele, ce încinge feeric bolta cerească. Su­fletu-mi atunci se-nălță spre acele regiuni depărtate. Și acolo sunt, așadară, lumi pline de activitate ce creează și distruge; lumi cu nașteri și pieiri, cu înfloriri și putrejune.

Cufundat în aceste contemplațiuni, mi se păru că undulațiunile miriadelor de stele începură a produce în aer un sunet dulce, o ar­monie cerească ca dintr-o arfă eolică, ce s-aude departe, departe... Sunetul păru a tot crește, trezind ecoul universului. Cete de heru­vimi zburau prin văzduh, cântând imnuri de laudă celui fără de început; vocea lor era când tristă și duioasă, când puternică și vi­foroasă ca acordele unei simfonii. Sufletu-mi sorbea cu însetare ar­moniile, ce sunau la porțile auzului meu, umplându-mi firea cu un ce dulce și misterios, veșnic neînțeles de a trupului materie.

Mai încet, tot mai încet sună cereasca armonie până ce se stin­se cu totul în tăcerea nopții.

Eu tot ascultam. Deodată fui surprins de un nou ton: un sopran cu timbru tremurător, dar patetic, intonă aria Margaretei din Faust.

Eu cunoșteam acel glas, ce nu o dată l-am auzit în o chilie depărtată a spitalului, în care era deținută o sărmană psihopată.

Nenorocirea ei e o poveste veche. Ea a fost odinioară o cântăreață renumită, un luceafăr ce strălucea pe orizontul artei muzicale. În urma unui amor fatal pierdu mintea și fu internată în spital, unde ne delecta din timp în timp cu admirabila-i voce, singura comoară ce-i mai rămăsese din ruinele fericitului ei trecut.

Așadară, acea armonie cerească, ce-mi transportase sufletul în sferele divine, nu venea de la strălucitele stele, ci din întunecata chilie a bolnavei. Acele melodii nu izvorau de pe buzele neprihănite ale serafimilor, ci dintr-un corp păcătos, dintr-un organ supus pu­trejunii. Imnul acela nu era adresat eternului creator, ci unui amor vremelnic, unei pasiuni arzătoare și neîndestulate.

Iată-mă deci iarăși re-ntors la trista realitate, la materialism cu a lui putrejune.

Mă ridicai de pe târnaț, îndreptându-mi pașii șovăitori spre gara căii ferate. Mă grăbeam să fug cât mai curând din acel loc de chi­nuri și suspine, unde totul îmi aducea aminte de nenorocirea mea și unde glasul acelei nefericite ființe vărsa în sufletul meu oceane de dureri.

Era miezul nopții când intrasem în tinda gării, unde-mi luai în grabă un bilet de călătorie, deoarece trenul era deja gata să porne­ască spre Moscova.

Nu știu prin ce ciudată asociațiune de idei îmi trecu atunci prin gând, la suirea mea în tren, zicala arabă: „Omul își duce oasele sale la acel loc, unde îi este menit să le îngroape...“

Așa s-a și întâmplat; presimțirea lui nu l-a înșelat. El și-a dus truditele-i oase la acel loc, unde natura le-a zămislit...

Citind ultimele șire scrise de acest nenorocit, mi se umplură ochii de lacrimi. Atunci îmi adusei aminte de cuvintele sf. Ioan Bote-zătorul: Vox clamantis in diserio1; în zadar vorbești înțelepciunea, nime n-o ascultă...

Și cine știe, poate că în vorbele acestui nebun a fost și un pic de-nțelepciune...“

Trecu mult timp de la strania mea întâmplare cu acest neno­rocit și amintirea ei se stinse deja în sufletul meu. Căci viața cu ale ei schimbări necontenite, ce te duc din loc în loc, e ca și un teatru, unde o piesă te face să uiți pe alta. În așa trai, gândul nu se oprește mult pe hatul unui câmp, ci trece cu iuțeala zborului din sferă în sferă, de la o impresiune la alta.

Eram în Caucazia. Ajungând într-o bună dimineață în orașul Tiflis, intrai în o cafenea ca să dejunez ceva. Așezându-mă la o masă, cerui cafeaua obișnuită și o gazetă oareșcare. Răsfoind coloanele, dădui de un anunț foarte interesant pentru mine, căci el îmi reaminti pe nefericitul sinucigaș. Anunțul avea următorul cuprins:

„O telegramă din Berlin a adus la timpul său vestea despre teribila catastrofă, căreia a picat victimă vaporul „Salier“, care, plecând de la Villa-Garcia, mergea cu itinerarul spre Laplata. Dar lângă malurile Spaniei, nu departe de farul Finisterre, se dezlănțui un grozav uragan, care, izbind vaporul de o stâncă submarină, îl nimici, cufundându-l imediat în adâncime cu 209 oameni. Azi se știe deja exact, că între înecați au fost 113 ruși, 50 spanioli, 10 italieni, 35 galițieni și un german. Între rușii căzuți victimă, cel mai însemnat personagiu a fost principesa gruzină Bacuriani, ori­ginară din Tiflis, după a cărei moarte au rămas două milioane. Până azi nu s-a aflat nici un moștenitor, fiind principesa fără copii și neavând rudenii de linia dreaptă.“

Fiecare om gândește câteodată în viața sa la lucruri stranii și extraordinare, ce pot fi puse în rândul poveștilor din O mie și una de nopți. Așa o ciudată idee îmi trecu și mie prin gând în clipa aceea. Oare principesa înecată cu vaporul „Salier“, nu cum­va fost-a ea mama nebunului care în fantezia sa descrie vaporul naufragiat din fundul oceanului? Biografia acelei femei începu deci a mă interesa în acel moment. Dar de la cine să aflu ceva despre dânsa? Astfel cugetând, văd că trece prin sală cafegiul îmbrăcat în costumul național al cerchezilor. Acesta desigur că trebuia s-o cunoască sau să știe ceva despre viața ei.

Eu îi făcui deci un semn de politețe, rugându-l prin gest să vină la masa mea. El îmi răspunse prin un grațios salamalâc obișnuit la asiați, punând mâna dreaptă întâi la inimă, apoi la frunte, și se așeză pe un scaun lângă mine.

— Ce doriți? începu el vorba; poate cafeaua nu-i bună? voi porunci să vă aducă alta.

— Nu, respectabile, răspund eu, sunt foarte mulțumit cu ca­feaua, dară m-ați obliga mult, dacă mi-ați lămuri o chestie ce mă interesează.

— O chestie? replică el, încrețind sprâncenile și privindu-mă cu o căutătură de neîncredere. Sunteți amploiat?

— Deloc, sunt un simplu călător; m-am oprit aici pe câteva zile.

— Dar sunteți rus? adaose el, fixându-mă cu ochii săi negri și pătrunzători.

— Supus rusesc, dar de origine străină, răspunsei eu, înțe­legând neîncrederea lui.

— Atunci stau la dispoziția d-voastre și sunt gata a vă răspunde sub condiția dacă întrebările nu vor atinge cârmuirea noastră.

Scoțând apoi de după ceafă un ciubuc, începu a-l umple cu tutun.

— Aș dori să-mi dați niște lămuriri relative la principesa gruzină Bacuriani. D-ta trebui să o fi cunoscut, fiindcă ea a fost de aici.

— Bacuriani! Cum să n-o fi cunoscut și cine din noi, băștinașii, n-a cunoscut-o pe nepoata fostului și renumitului nostru imam și cârmuitor Șamil?

Aprinzându-și ciubucul și trăgând câteva fumuri, continuă: — Și ce vă interesează acea femeie? Sunteți poate un preten­dent la a ei clironomie?

— Nu, eu abia acuma am citit aici despre naufragiul vaporu­lui „Salier“ și aș dori să aflu, ori de principesa a avut copii, răspunsei eu, arătându-i pasajul din gazetă.

El se uită la gazetă cu un fel de dispreț și răspunse:

— Că a pierit, asta am știut-o noi mai înainte decât domnii gazetari, și nici nu-i de mirare; căci ce puteai aștepta alta de la

o femeie ce-și luase lumea-n cap? Ea a fost unica fiică a renu­mitului bogătaș Ali-Mârza-Bacuriani, care la început a exploatat minele de naftă de la Bacu. După moartea lui a rămas o avere colosală. Dar fiica lui, crescută de părinții ei în modul nostru vechi patriarhal, văzându-se odată emancipată și liberă de orice con­trol, și fiind de o natură înfocată și nepăsătoare, nu voi să se mărite, ci se aruncă cu tot focul tinereților în vârtejul plăcerilor femeilor voastre emancipate, cutreierând lumea în toate părțile rozei vântului. Fiind avută și de o frumusețe extraordinară, se-nțelege că era veșnic înconjurată de roiuri de adoratori, amanți, exploatatori de tot neamul și soiul. Ei o urmăreau ca albinele ce zboară după matca bezmetică, rătăcită din prisacă. Astfel trăind, averea ei începu repede a se topi ca ceara înaintea focului. Acte de binefacere n-a făcut afară de unul, donând o sută de mii de ruble depuse pentru totdeauna în banca funciară a statului cu destinațiunea ca din fructele acestui capital să se îmbunătățească ospiciul pentru copii găsiți din Moscova. Se zice că fapta aceas­ta n-a săvârșit-o ea din umanitate și filantropie, ci din cauză, că odată cu capitalul pentru acest ospiciu a depus într-însul un co­pilaș al ei, fructul nechemat al zburdalnicei ei vieți; căci ce altă noimă a putut să aibă acest act? Inimă simțitoare n-a avut, căci atunci făcea ceva pentru acel petic de pământ, unde s-a născut, unde tatăl ei a agonisit averea, unde conaționalii și coreligiona­rii ei duc luptă amară pentru existență, unde mii de săraci umblă goi și fără hrană. Pentru aceștia n-a sacrificat nici un dinar. Eu socot că peste scurt timp, rămășița averii va fi lichidată și după ce se vor plăti creditorii, va trece în tezaurul statului. Iată o mică schiță a vieții acestei femei rătăcite, ce credea numai în sine și în mamon2.

— Dar spuneți-mi ce cauză vă face să vă interesați de aventu­riera aceasta? Ați cunoscut-o poate?

— Nici defel, nici n-am văzut-o măcar; însă prin o întâmplare curioasă mi se pare că am văzut pe adevăratul ei clironom, tre­cut și el din viață. Se-nțelege, presupunerea mea e foarte ipote­tică, hazardată poate, însă posibilă, ba chiar verosimilă.

— Ce am știut, v-am spus, îmi zise bătrânul, sculându-se de pe scaun. Scuzați, dar mă duc la ale mele afaceri. Și, salutându-mă iarăși în modul său oriental, se îndreptă spre alte mese unde oaspeții sorbeau cafea, fumând din lungi ciubucuri.

Rămăsei adâncit în gânduri. La urmă mi-am cugetat: las desci­frarea enigmei acesteia adepților spiritismului, hipnotismului, magnetismului... într-un cuvânt, celor ce se ocupă cu științele oculte; eu nu mă mai cufund în tainele aceste, ci stau locului la hotarele celor supranaturale și-mi întorc pasul în viața reală.

NOTE

A apărut în volumul Caleidoscop literar, Cernăuți, 1895, de unde repro­ducem textul în această ediție.

1 Glasul celui care predică în pustiu (lat.). 2 Mamon. Zeul bogățiilor la vechii sirieni.