Teatrul nostru

Jump to navigation Jump to search
Teatrul nostru
de Ion Luca Caragiale


Multe lucruri absurde se văd în lumea noastră românească, așa de multe, că ne-am deprins cu ele și ni se par foarte raționale, ba adesea am crede absurd pe acela ce ar îndrăzni să le critice sau măcar să le, denunțe ca atari.

Se poate o absurditate mai mare decât exagerata extensiune a învățământului secundar clasic la noi? Se poate o mai mare absurditate decât năvala sexului frumos la învățământul universitar? Dar despre astea altă dată. Deocamdată, să răspundem la aceasta: se poate o mai mare absurditate decât organizația oficială a Teatrului nostru Național? Nu, desigur.

Și, cu toate astea, teatrul merge. Cum merge, e altă chestie.

Să vedem.

Teatrul Național este pus sub tutela și protecția statului și comunei. Aceștia îi dau gratis un local, luminatul și încălzitul, dreptul de a închiria localul, apoi o bună subvenție în bani, în plus, îi plătesc administrația oficială. S-ar crede că asta e o fericire pentru teatru, și-ar putea închipui cineva că cu așa ajutoare mersul teatrului trebuie să fie perfect asigurat și traiul artiștilor la adăpost de orice necazuri materiale. Ei, nu!

Artiștii sunt foarte nemulțumiți, și mersul teatrului foarte puțin sigur și de loc convenabil.

De ce? Din cauza organizației sale administrative și artistice.

Artiștii, după legea absurdă a teatrelor, sunt de două categorii — întâi societari privilegiați, cari au permanentă parte din câștig, cari sunt proprietari ai Teatrului Național, însă proprietari minori, puși sub tutela administrației oficiale; și al doilea gajiști, cari sunt plătiți numai pe timpul stagiunii, căpătând în vacanțe numai o mică sumă, ca un fel de bacșiș; aceștia sunt ca niște uvrieri artistici pe cari epitropia societarilor îi ia, îi lasă, îi ține ori âîi gonește, după împrejurări, după nevoie și — chiar după bună sau rea dispoziție.

Care e rațiunea acestei deosebiri de clasă între artiștii noștri? Talentul, nu, căci sunt și au fost între gajiști oameni de talent, și s-a întâmplat între societari să fie mulți fără talent. Atunci ce? Iată. Legea copilărească a teatrelor prevede un număr limitat de societari: acei ce la punerea legii în aplicație au apucat să se afle în teatru, sau au fost văzuți cu simpatie de direcțiunea de atunci, au constituit societatea de proprietari minori, puși sub epitropia oficială, și au rămas de atunci buni stăpâni pe teatru, dar, din nenorocire pentru ei, niște stăpâni condamnați a rămâne vecinic minori, vecinic sub epitropie.

E lesne de înțeles că pentru cei lipsiți de talent, pentru nevoiași, aceasta a trebuit să fie o mare norocire; fără talent, nefiind bun de nimic, se-nțelege că trebuie să-ți convină a avea un câștig cât de modest asigurat. Dar pentru cei cu talent, siliți a munci singuri — ceilalți nefiind utilizabili — spre a duce întreprinderea la capăt, a fost o mare nenorocire epitropia oficială.

Și astfel, s-a recurs la înmulțirea covârșitoare a gajiștilor. Societatea neavând destule forțe să ducă Teatrul Național, a trebuit să ia cu leafă mulți artiști de afară. Atunci s-a văzut ciudatul fenomen că epitropisiții privilegiați, în majoritatea lor, steteau deoparte și priveau, iar repertoriul teatrului era dus aproape exclusiv de gajiști, dintre cari cei mai mulți aveau talente remarcabile.

Pentru a mai tempera această absurditate, s-a imaginat atunci niște mijloace de compensare a gajiștilor talentați, pe de o parte gratificațiuni speciale și personale, pe de alta perspectiva de a fi proclamați ca societari, începând cu gradul inferior și clasându-se treptat.

Cum am zice, o mică republică impotentă, care-și ia cu plată o armată de bravi mercenari. Ce este acest stat în stat? Ce este această absurditate?

Statul vrea să încurajeze și să ajute dezvoltarea teatrului, pentru aceea îl ia sub ocrotirea sa, îl ajută material într-un mod relativ destul de generos; dar cu modul acesta, oare, statul își ajunge, scopul? Nu.

Ajunge să pensionezepersoane, și încă persoane inutile, chiar rău-făcătoare instituției.

Pentru ce statul, care e reprezentat printr-o direcție competentă, nu desființează societatea și nu-și organizează, cu toate forțele teatrale de cari dispune țara , o companie în adevăr bună și completă? Pentru că nu vrea, pentru că statul se crede, cu aceea ce dă, achitat de datoria morală ce o are de a face să prospereze instituțiile de cultură.

Statul nostru dă subvenții peste subvenții la sute și mii de instituțiuni de cultură. Cum merg ele? Puțin îi pasă lui. Te-am trecut în budget, ți-am dat tot ce am putut. De control inteligent, ori de vreo solicitudine morală să-ți iei nădejdea. Și astfel, în generalitatea cazurilor, toate subvențiile acordate de stat sunt mai mult gratificări date la oarecari persoane decât ajutoare date la niște instituțiuni.

Iată absurditatea.

Dar în privința teatrului absurditatea este, trebuie să mărturisim, alimentată de o cauză cu desăvârșire străină de reaua direcție a afacerilor noastre publice.

Cauza pentru care nu merge teatrul destul de bine nu e atât nici reaua lui organizare, nici lipsa de talente literare și artistice, nici incapacitatea direcțiunii, ci lipsa de alte localuri de teatru.

Sunt sigur că dacă s-ar mai clădi măcar încă două localuri în capitală, teatrul românesc — și ca artă, și ca literatură — ar prospera în zece ani într-un chip uimitor.

Publicul românesc, cu siguranță, se europenizează pe zi ce merge; el are astăzi nevoie din ce în ce mai simțitor de instituțiile de cultură europene. Succesul mereu crescând al publicisticei în genere, atât material, cât și moral, este în această privință un semn caracteristic.

Dacă față-n față ar sta două teatre, dintre cari unul să doarmă dus pe subvenția statului și altul să stea și să fie deștept, desigur acesta, cel chemat să trăiască, ar crește și ar prospera în paguba celuilalt — nevolnicul ar trebui să-și închiză baraca, oricât ar vrea să-și legitimeze existența și dreptul la pomana oficială, împărțind biletele gratis cu pachete întregi. Unul ar rămânea cu cerșetorii și chilipirgiii de loji și de staluri gratuite, și celălalt cu bunul public, care vrea să vază un teatru bun și plătește bucuros pentru asta.

Un director particular de teatru, care și-ar pune nu numai obrazul, ci și capitalul în joc, care ar avea sorți să-și vază inteligența și munca lui proprie răsplătite și capitalul rentând mai bine ca în o altă întreprindere, nu și-ar permite să țină porțile teatrului închise șase luni de zile, iar în celelalte șase luni să joace de trei, ba câteodată chiar numai de douâ ori pe săptămână.

Un director nu și-ar permite să plătească un regiment de inutili, nu și-ar permite să dea la o parte talentele și să scoață înaintea publicului nulitățile.

Un așa director în fine nu și-ar permite să joace piese absurde pentru amiciția autorului, partidului sau familiei acestuia; n-ar putea să joace decât piese de succes mai mult sau mai puțin sigur, pentru că el ar trebui, din produsul întreprinderii și, dacă nu, din pungă, să plătească chiria localului, lefurile artiștilor și oamenilor de serviciu și onorarele autorilor, și pentru că ar ști că la semestru nu are să încaseze de la visterie și din alte părți nici o pomană oficială.

Teatrul românesc numai prin inițiativa privată se mai poate pune pe calea adevăratului progres literar și artistic. Când zic inițiativa privată, nu mă gândesc, Doamne ferește! la asociațiuni generoase de frecuentare obligatorie a teatrului puse sub înalte patronaje; arta, dacă nu se poate ține prin propria ei vitalitate, n-are să scape de decădere și de pierzare prin accese de patriotism și naționalism.

Când zic initiativă privată, înțeleg o asociație de capitaluri care să construiască în București două localuri moderne de teatru.

Sunt sigur că acele capitaluri nu ar fi rău plasate. Și pe lângă câștigul material, asociația ar putea avea și mulțumirea că a contribuit, mai mult decât toate guvernele trecute, prezente și viitoare, la propășirea teatrului în țara românească.

Ar fi o afacere bănească minunată și-n același timp o adevărată binefacere pentru publicul nostru.