Teatrul cel Mare – "Urâta satului"

Jump to navigation Jump to search
Teatrul cel Mare – "Urâta satului"
de Ion Luca Caragiale
vodevil în 2 acte, prelucrat de d. E. Carada,
muzica de d. A. Flechtenmacher


Joia trecută, 22 decembre, pe scena Societății dramatice naționale s-a jucat cu succes Urâta satului, piesă cu muzică în două acte.

Subiectul acestei piese este tras din un roman de George Sand, Petite Fadette dramatizat în franțuzește de un fabricant vodevilist cu un nume puțin cunoscut și localizat pe românește, încă de mult, de d. Carada, același d. Carada (fost redactor al Românului, fost deputat, fost consilier municipal al capitalii, fost general de brigadă în garda națională, fost poet dramatic și liric național român) care acum, dupe retragerea din viața politică și literară, ține negustorie de spirtoase și face pe samsarul la Paris. Nu-i vorba, omul de treabă, fie ce-o fi, tot om de treabă rămâne.

Astfel, prin urmare, George Sand — Mr. Chose— D. Carada: se deslușește prea ușor cum subiectul acestei piese este foarte frumos, planul sec și ordinar, iar stilul, sau, cum am zice, redacția... este— este d. Carada.

Urâta satului s-a mai jucat de multe ori în București. Nu meritul literar sau noutatea piesei, ci genul ei, foarte rar de la o vreme încoace pe scena Teatrului mare, și noutatea chipului cum a fost jucată au făcut mulțumire publicului.

În adevăr, pentru nenorocirea ei, Societatea dramatică națională, încă de la constituire-i, a ales ca director de scenă pe d. M. Pascali, în condiții foarte avantagioase pentru d-lui. D. Pascali se bucură de foloasele de societar clasa I-a, foloase în tot cazul pozitive, căci dupe lege, chiar dacă negustoria Societății iese rău la primăvară, societarii nu pot pierde nimica; apoi ia deosebit 400 franci pe lună ca director de scenă, plus procente la fiece reprezintație a traducțiilor sau operelor (?) dumisale. Astfel dar, pentru întreitul scop: de a avea dumnealui singur role de căpetenie, de a nu-și da osteneala cu punere de piese noi în scenă și de a lua cât se poate mai des procente pentru lucrările dumisale (??) literare — d. Pascali, ca și mai-nainte, îndoapă pe bietul public cu tot soiul de producții păcătoase, ieșite din fabricele melodramatice ale Parisului. Schilozii, bețivii, pungașii, desfrânații, spânzurații, nemernicii, prostituitele, tuberculoșii și toate spurcăciunile și lăturile parisiane, înscenate de industria teatrală franceză, apoi traduse ori localizate în românește de oameni ce nu se pricep nici la românească, nici la franțuzească, ce nu știu nici ce e românul, nici ce e franțuzul, ni se dă ca producții literare și artistice pe scena întâiului teatru din țară, menit, cum se zice, a fi „înaltă școală națională de estetică și morală” pentru publicul român.

Afară de asta, răul tot n-ar fi așa de grozav dacă chiar aceste ticăloșenii exotice s-ar juca cumsecade. Dar...

Un Don Juan despre care basmul povestește că era un ștrengar atât de nostim și de gingaș încât se prăpădeau fetele și nevestele dupe el, iese pe scena noastră ca un destrăbălat pletos, se bocește, zbiară ca un capiu la urechea drăguței sale, pretinzând că-i vorbește de dragoste, o smuncește și o zgâlțâie, pretinzând că o mângâie și o dezmiardă, și, după atâta zel dramatic, sfârșește prin a se duce în iad așa de răgușit, că nu-și mai poate da seama prin grai de ștrengăriile lui de pe pământ. Un rege, pe care istoria îl dă ca ghebos, urât, bătrân, șiret, buhav, roșu și creț la păr, spân la mustăți și barbă, iese pe scenă ca un băiețandru înalt, frumușel, spițelat, cam prostănac și peltic, cu barba mică neagră și cu chica soioasă atârnându-i pe ceafă; și altele, și altele: exemplele se pot înmulți la nesfârșit.

Încalte, artistele n-au decât trei rochii, toate de lux, de la d-na Briol, spre a se costuma în orișice rol din fie orice piesă; iar chipul — tot neschimbatul și drăgălașul dumnealor chip, gingaș, vesel, bine afistolé și plin de inteligență artistică.

Nici nu se mai pomenește de manierile, obiceiurile, tradițiile locale: toți, de orice vârstă, de orice neam, din orice vreme, din orice loc, eroii de pe scena noastră se îmbracă, mănâncă, umblă, se mișcă, trăiesc și mor după un singur tipar.

Părinții sunt mai tineri ca copiii și copiii mai bătrâni ca părinții; stăpânii sunt îmbrăcați prost și slugile poartă haine strălucite; oamenii din veacul de mijloc se poartă și se îmbracă ca cei din ziua de azi, iar anticii poartă mănuși, umbrelă și galoși.

Apoi scena înfățișează un palat bizantin din veacul XV, iar acțiunea piesei se petrece, dupe închipuirea autorului, într-un sat din Elveția în zilele noastre; o dramă orientală se joacă într-un vestibul de catedrală gotică — și altele și altele: exemplele se pot înmulți la nesfârșit.

Mai pune apoi că nici un „artist” nu-și știe nu rolul, dar nici măcar intrările și ieșirile.

Și toate astea din lipsă atît de știință, cât și de bunăvoință din partea direcției de scenă, care peste măsură abuzează de indulgența publicului.

Se înțelege dar ușor întipărirea plăcută ce a pricinuit asupra spectatorilor reprezintația Urâta satului, în care subiectul este de o închipuire mai senină și mai sănătoasă (cel puțin nu avem nici un bolnav pe scenă), în care jocul actorilor a fost mai aproape de natură și punerea în scenă a fost mai îngrijită oarecum.

Rolele de căpetenie, Ileana (urâta satului), Florea și Moș Nicolae au fost jucate de trei tineri artiști, elevi ai Conservatorului din București, d-ra Dănescu, dd. Mateescu și Hagiescu.

D-ra Dănescu, societară în Teatrul cel mare, d-abia acum iese pentru întâia oară în această stagiune pe scenă. Are un organ plăcut și cânta cu multă gingășie și gust, așa că, de la întâiele măsuri, s-a arătat a fi vrednică elevă a d-lui Ștefănescu, profesor de canto la Conservatorul de muzică, și a fost răsplătită de public prin călduroase aplauze.

Mateescu cântă bine și joacă și mai bine.

Hagiescu nu cântă, dar joacă.

Toți trei sunt elevii d-lui Velescu, profesor de declamație la Conservator, și cum că nu sunt luați de nu se știe unde și aduși fără voia lui Dumnezeu pe scenă, cum că jocul lor este hotărât și stăpânit de gândire și gândirea statornicită de studiu conștiințios, aceasta se vede de la întâii pași ce-i fac în scenă. D. Velescu are, prin urmare, dreptul la jumătatea laudelor ce capăta pe adevărat merit acești trei elevi talentuoși ai d-sale. Portul, vorba, mișcările, chipul li sunt pline de adevăr, și în orice zic, în orice fac se vede o intenție artistică.

Publicul are așadar dreptul, în urma primirii călduroase ce le-a făcut joia trecută, să ceară a i se da cât se poate mai des prilejul să aplaude pe acești trei tineri, cărora noi, din parte-ne, nu uităm a le da chiar aci folositoarea povață că, cu tot talentul și succesul lor, nefiind încă desăvârșiți, să nu înceteze a lucra și a se instrui necontenit pentru a face din ce în ce mai bine.

D-lui Panu, care a jucat rolul lui Dumitru, recunoscându-i talentul, îi amintim că ceea ce se cheamă în franțuzește drôle nu va să zică comic și nici caricatura nu însemnează tip.

Coristele, ca țărance de la munte, după calapodul dramatic al direcției de scenă, au ieșit, și joia trecută ca întotdauna, împanglicate, înmalacovate, înfoiate cu fuste scrobite ca hârtia și încălțate cu poloneze, spre a face publicului iluzia desăvârșită a unui bal la „Pomul Verde” sau „Tomis”. Ar fi bine ca Direcția generală a teatrelor să nu mai îngăduie barem coristelor de a-și bate joc de un public ce se zice a fi cel mai inteligent din țară .

Muzica Urâtei satului este de d. A. Flechtenmacher; aceasta ne scutește de orice laudă: toată lumea cunoaște îndeajuns arta și talentul acestui maestru.