Teatrul Național

Jump to navigation Jump to search
Teatrul național
de Ion Luca Caragiale


De vro câteva zile apar, în unele gazete din capitală, mici notițe despre cele ce se petrec la Teatrul Național; nu tocmai pe scenă, căci stagiunea e închisă, ci prin comitetul teatral și prin gândul direcțiunii. Altfel, daca ne-am găsi în plină activitate teatrală, poate că ziarele nu s-ar ocupa de lucru în sine, afacerea aceasta fiind mai serioasă, cerând mai multă bătaie de cap decât aruncarea pe hârtie a patru rânduri — iasă ce-o ieși.

Sunt, fără îndoială, doi-trei maniaci care urmăresc mersul teatrului nostru, atunci când se joacă pe scenă, cu multă dragoste și c-o Meosebită luare-aminte; zelul lor este însă fals înțeles, sau înadins luat în nume de rău; adesea, stăruința și patima ce depun în această urmărire sunt explicate și arătate, atât publicului, cât mai ales autorității de la Teatrul Național, ca o pornire răuvoitoare, ca o hotărâre d-a “mâhni degeaba pe bieții actori ș-a descuraja orice entuziasm (!) la cârma Teatrului nostru Național”. Dar se uită un lucru: maniacii ăștia, o dată stagiunea închisă, nemaiavând nimic în fața lor de judecat, depun condeiul și așteaptă redeschiderea teatrului; iar în tot timpul “stagiunei moarte” au bunul-simț să lase lumea în pace, ca să-și pregătească aparatul în liniște și în toată libertatea; purtarea lor, desigur, este și dreaptă, și cuminte. Dimpotrivă, toți marii judecători din presa noastră, în materie de teatru, tac ca peștii opt luni, cât lustrule aprins, vin regulat la teatru, se folosesc de un plus de bilete, staluri și chiar loji, peste “obișnuita și cuvenita intrare personală”, își fac micile treburi, își satisfac sentimentalismul lor pentru preotesele artei; la gazetă însă nimic, nici o vorbă, fie de laudă, fie de ocară, necum de judecată cinstită.

O dată stagiunea închisă, e altceva; marii judecători n-au nevoie să asculte cu luare-aminte ca să priceapă; scapă de obligațiunea d-a munci acasă, cu o carte în mână, ca să poată judeca mai luminat la rândul lor; și, dar, lucrul fiind foarte ușor, s-apucă de se ocupă de teatru, atunci când teatru în activitate nu mai este. Și despre ce vorbesc? cu ce se ocupă?

Răsfoiți gazetele de vro două săptămâni încoace:

“Aflăm că Direcțiunea teatrelor n-a angajat, pentru viitoarea stagiune, pe d. A., comic eminent și destul de cunoscut publicului. Foarte rău; pe această cale rău apucă actuala direcțiune.”

În altă gazetă:

“Se vorbește că d-soara V. este în sfârșit intrată în bugetul stagiunii ce se apropie. Felicităm direcțiunea și pe membrii comitetului pentru această însemnată achizițiune. Hotărât, casa teatrului și amicii artei dramatice vor constata la anul înălțarea colosală a scenei noastre; iată o alegere nemerită, pe care ne facem o plăcere a o comunica cititorilor.”

Încă una:

“S-a sfârșit! Ce credeau, oare, d-na R. și d-nul M.? Trebuia să li se taie odată tendințele de preponderanță și pretențiunile bănești ! Putem asigura că nu vor mai fi angajați estimp. Atât mai bine; teatrul nu numai că nu câștigă cu domnielelor, dar chiar pierde... sunt și alții, tot de aceeași valoare, dacă nu mai mare, și se mulțumesc cu situațiunea legală și cu partea regulată de societari. Așa, d-nul I. , d-nul N. etc.”

Și de acest fel, zecimi de notițe intermitente, din care răsuflă orice-ați pofti, afară de iubirea de teatru și de interesul neinteresat pentru arta dramatică.

În alte părți, ziarele, în lipsă de piese noi, se ocupă, peste vară, de chestiunea teatrului dintr-un punct de vedere mai înalt, cuprind lucrul mai de departe, merg până a-și răcori dorul de mai bine discutând teorii, precizând dorințe, întrevăzând mijloace de urcare pentru scena țării lor. La noi, marii judecători laudă pe d-ra Y., ca să facă plăcere d-lui X.; ocărăsc pe d. M. și pe d-na R., ca să facă pe gustul cutărui membru din comitet, ori d-lui director, supărați câteva minute; înalță la ceruri pe comicul A., deși toată iarna nu i-au dăruit două rânduri de meritată laudă, numai așa, ca să mai bată în cei de la teatru; s-amestecă în amănuntele bugetare, care privesc pe direcțiune, căci ea are răspunderea, ea va avea meritul, ea va căpăta biciuiala; se fac ecoul tuturor rivalităților, discuțiunilor și paraponelor actoricești; tipăresc orice cancan, orice dezbinare momentană între actor și autoritatea teatrală, merg până a destăinui cazuri regretabile, e drept, dar care privesc numai și numai disciplina și poliția internă a teatrului.

N-am nici o teamă să-mi aprind paie în cap cu marii noștri judecători de peste vară, și mai puțin încă mă tem că voi fi bănuit de gentilețe către actuala direcțiune; am dovezi la îndemână, cu care să arăt că toți la un loc nu iubesc teatrul cât îl iubesc eu, și singur, pe când toți tăceau, am lovit în orice vedeam rău, anume în timpul când actualul director era la “întâia domniei-sale domnie”.

Ș-apoi vom vedea...

Decât îmi place să fiu cinstit când scriu; înțeleg severitatea, patima chiar; urăsc însă pe cel care face o nedreptate ori publică un neadevăr. Și nedrept este să ataci până nu vezi pe om la lucru, ca să-l judeci după rezultat. Și neadevăr este să pretinzi că un actor de frunte, oricât ți-ar fi de antipatic personal, nu e trebuincios teatrului, și că altul, de mai mică valoare, dar simpatic, e în stare să omoare scena prin lipsa lui.