Te iubesc

 

Eram o ceată de prieteni. Ne plimbam prin pădurea din Solca, vorbind despre femei și iubire. Paul S., ca de obiceiu, asculta, își fuma țigara și zâmbia din când în când.

La un moment îl auzirăm rostind rar și meditativ:

— Femei... iubire...

Părea că e Hamlet, rătăcind prin cimitirul din Elseneur, și cugetând la moarte: «A muri... a dormi — a dormi sau poate a visa ?».

Apoi adăugă:

— Știți să ascultați și să pricepeți, băieți ? Azi voiu să vorbesc eu.

Unul dintre noi a însemnat ziua aceea când vorbia Paul. Iată ce ne-a spus :

— Acum trei ani mă aflam tot la Solca.

Veniam, aproape în fiecare zi, să stau pe covorul de mușchiu, verde și moale, sub un brad. Până acolo nu străbătea nici un sgomot. Arareori, când se pornia câte un freamăt întins, vântul risipia notele depărtate ale unui flaut. Atunci știam că în aleea cea mare a început să cânte orhestra și lumea s’a adunat să petreacă.

Bradul, de trunchiul căruia îmi rezemam capul, părea a fi bătrân de tot. Mai mult de jumătate eră gol; ramurile i se îndesau la vârf, ca niște brațe, rugându-se către cer. Eră foarte înalt. Mă atrăsese și mi-era drag cum ți-ar fi un moșneag care a văzut, a auzit și știe să povestească multe de ale vremii.

Stăm ore întregi singur. De obiceiu citiam ; alte ori urziam, așa, pe nemărginitul singurătății, pânze lungi de gânduri. Uneori răriam goana obositoare a minții, îmi lăsam sufletul să plutească în zările uitate ale amintirilor. Însfârșit nu mi se ura.

Nu trecea nimeni pe-acolo, deși era un drum. Eram poate singurul care mă ascundeam în partea aceea sălbatică a pădurii. Visasem o iarnă întreagă să văd soarele de Iunie, să plec din oraș și să-mi găsesc un colț de odihnă și de singurătate. În lume nu le poți găsi.

Dela un timp mi-e silă să vorbesc. Noi oamenii am prefăcut cuvântul în cea mai fină și mai meșteșugită viclenie. Vorbele au căpătat atâtea înțelesuri! Nu mai e nici un cuvânt cinstit — nici chiar cuvântul: «cinste».

Și mai bine tac. Când simt nevoia — dulcea și dureroasa nevoie — de-a spune ceva, scriu. Vorbele scrise sunt poate mai sincere.

În realitate nu eram tocmai singur. Se află în jurul meu o lume de paseri, o lume de cuiburi. Câte odată ascultam și observam lumea aceasta; ciripirile nu erau totdeauna aceleași ; uneori păreau înțelegeri, alte ori certuri, intrigi, discordii ... Se petreceau, poate, și printre aceste drăgălașe ființe, viclenii și mizerii, ca în societatea noastră.

Iar în natura întreagă câtă nepăsare!...

Ce-i pasă ei că un arbore, întinzându-și rădăcina și ramurile, cucerind un spațiu larg către lumină și soare, omoară o sumă de alți mici arbori, cari au acelaș drept la soare și la lumină? Ce-i pasă ei de geniul care se stinge în mizerie pentru a face loc mai mult băcanului nesimțitor și stupid ? Nu-i este deopotrivă indiferent cugetarea unui creer de savant, ca și digestia unui pântec de negustor ?

Cu toate astea într’un ceas de pace și singurătate uiți și ierți multe. Dacă mă turburau unele reflecții zadarnice, mă împăcau altele bune. Ba mă credeam chiar fericit. O iluzie.

Unii oameni fac teorii asupra fericirii. Spre pildă: fericirea este împlinirea dorințelor. Dar când s’au împlinit dorințele, s’a sfârșit totul ? Dacă ar fi așa !

Uitați-vă la cei cari și-au împlinit toate dorințele în vieață. Știți ce-au devenit la urmă? Blazați și cinici. Iată ce ajung mai târziu — fericiții !

Vă încredințez că n’aș vrea să mi se împlinească toate dorințele, ci să-mi rămâie totdeauna ceva de dorit.

Iubirile cari sfârșesc repede, sunt o dovadă că femeia a dat totul prea curând. Femeile nu înțeleg că trebuie să oprească totdeauna ceva, pe care iubitul să-l dorească veșnic.

Cât dorisem atunci să trăesc o vară întreagă numai printre arbori! La început, dorința aceasta fusese o nostalgie vagă; mai târziu devenise un adevărat chin. Temerea de a-mi vedea dorința sfărâmată îmi umplea orele de jale. Priviam prin fereastra coperișurile caselor, albe de zăpadă, și mi se părea că iarna n’o să mai plece, că în lume n’are să mai fie vară.

Când dorința mi s’a împlinit, am început să visez alte ceruri, alte țări.

Dorințe și iar dorințe — iată toată vieața.

* * *

Într’o seară, am auzit pași și șoapte. Cine îmi turbura singurătatea ?

Doi inși — o femeie și un bărbat — se afundau printre arbori. Erau frumoși? urîți ? Nu i-am putut vedea.

Dar șoaptele lor veniau până Ia mine :

— Te iubesc !

— Te iubesc !

O, ce vorbă veche ! De sigur, erau tineri.

Nu m’am uitat spre ei; știam eu ce urmează după vorbele astea.

S’au oprit nu tocmai departe de mine. Șoaptele lor se făceau mai calde, mai dese.

Uneori par’că erau cântate; atunci, fără îndoială, vorbia ea.

Au revenit și în seara următoare. Pe semne nu se sfiau de mine, sau poate nici nu mă vedeau. Copacii formau, in locul acela, un fel de boltă, care semăna cu altarul unui mare templu. Și-apoi cei ce se iubesc se simt pretutindeni atât de singuri I

Șoaptele lor reîncepeau :

— Te iubesc !

— Te iubesc !

Nu mă mai gândiam la nimic. Cuvintele acestea îmi străbăteau în auz și in suflet, ca o muzică dulce. îmi aduceam aminte că le șoptisem și eu de mult ori în vieață; îmi reamintiam glasurile de femei cari îmi desmierdaseră tinerețea cu aceste cuvinte divine !

Tot înțelesul vieții stă în aceste două vorbe. Orice dorință, după ce ai împlinit-o, moare; singura dorință care reînviază veșnic, e setea nesățioasă de iubire.

Mă vedeți că nu sunt bătrân, n’am încă treizeci și doi de ani. Dar dela o vreme mă simt ostenit și trist. Când am auzit însă eternele șoapte ale celor doi iubiți necunoscuți, au tresărit în mine doruri pe cari le credeam stinse. Totdeauna ne înșelăm asupra noastră; credem că ne-am pierdut toate iluziile, că nu mai suntem în stare de a iubi, de a gustă fericirea ; și e destul ca o impresie bună să ne înfioreze simțirea, pentru a ne întoarce din nou către speranțe, către lumină.

Într’o seară, cei doi îndrăgostiți au întârziat mai mult ca de obiceiu. Se făcuse noapte. În pădure era un întuneric adânc, arborii păreau negri. Numai prin frunzișuri rare picurau licăririle de aur ale stelelor.

Deodată, în pacea și în farmecul acesta sfânt, glasurile celor doi iubiți, unite ca și gurile, ca și sufletele lor, începură să cânte o romanță veche. Cuvintele romanței erau banale, dar după fiecare strofă vorbele: «Te iubesc ! Te iubesc !» reveniau ca niște nesfârșite suspine de fericire.

Ce-am simțit în clipele 'acelea e greu de destăinuit. Cine poate alege, clasă și defini toate nuanțele unei stări sufletești atât de complicate!

În gândul meu binecuvântam pe cei doi iubiți. Ei îmi făceau și bine și rău. Bine, pentrucă îmi deșteptau doruri amuțite de vremuri; rău, pentrucă îmi turburau singurătatea, mă făceau să am groază de ea. Și ei erau singuri, dar câtă neasemănare între singurătatea lor și a mea!

Mă gândiam să reintru în lume; mi-era jale de tinerețea pe care o lăsam să treacă atât de trist și de zadarnic! Și-mi făuriam planul unei călătorii îndelungi; îmi făuriam — un zâmbet ! — chiar planuri de fericire !

În ajun de a plecă am vrut să trec înc’odată pe lângă cuibul singuratic unde se ascundeau cei doi iubiți. Doriam să-i mai văd, să-i cunosc chiar. Nu le-aș fi făcut plăcere și lor, povestindu-le cum mi-au reînviat inima cu șoaptele lor de iubire ?

Voiam să le spun că mi-au făcut cel mai mare bine, să le mărturisesc recunoștința mea.

I-am revăzut. Dar nu mai erau aceiași; era ea cu’n ... altul!

M’am așezat sub bradul meu, pe mușchiul moale și verde. Am stat aproape o oră, aiurit. Mi s’a părut că în mine s’a rupt ceva, căci îmi venia să țip, să plâng. Sau ... par’că se dărâma o lume frumoasă de iluzii; lua forme hidoase de ruine, se prefăcea într’un haos de întuneric. Nu știu cum să vă spun mai lămurit.

Ce este iubirea ? Nestatornicie și amăgire ? Cu cât vă timp înainte femeia aceasta șoptise altuia dumnezeeștile cuvinte ! Când fuseseră sincere ?

Pentruce n’au lăsat oamenii curate doar aceste mari cuvinte ale inimii omenești ? Aproape toți le profanăm : și eu, și voi, și alții ... Mi-era scârbă și de mine și de lumea întreagă.

Ce deosebire e între inimile cari se amăgesc cu vorbele: «Te iubesc !» și între zarafii de stradă cari se înșală cu gologanii? Nici una.

Era întâia dată când judecam drept și dureros ce șarlatani de sentimente suntem noi, oamenii.

În vremea asta, șoaptele răspundeau gândurilor mele răsvrătite; porniau din stufișul singuratic, tot așa de calde, tot așa de dulci:

— Te iubesc !

— Te iubesc!

Ah, ce minciună!

Solca (Bucovina) 1895.