Tatarca și Tatarcuța

Jump to navigation Jump to search
Legende istorice din Bucovina de Simion Florea Marian
Tatarca și Tatarcuța



Între munții, care se întind pe țărmul stîng al rîului Moldova, și anume nu tocmai tare departe de obîrșia acesteia, se află unul, care se numește Văzul Mare, iară pe huțănește Vejul Mare, și de pe culmea căruia, cînd e timpul frumos și sănin, se poate vedea pînă la Cernăuț. La poalele despre miazăzi-apus ale muntelui acestuia zice că era înainte de șase sute de ani o baie de argint, și de-atunci încoace atît părăul, care izvorăște de sub dînsul și curgînd spre apus se revarsă în Moldova, cît și cotunul care s-a înființat cu mult mai pe urmă la țărmurile și la gura acestui părău, se numesc Benea.

Băieșii, care au înființat baia aceasta și care locuiau în împrejurimea ei, își vindeau argintul ce-l scoteau din munții Văzul Mare, Văzul Mic și Feredeul, cui puteau și cum puteau, însă mai cu samă locuitorilor din Baia, care e dincolo de Cornul Luncii, adică în Moldova de astăzi, unde-l duceau pe cai.

Și drumul, ce ducea pe vremea aceea de la Benea la Baia, se începea de la piciorul muntelui Măgura Calului și mergeau mai departe pe coama acestui munte. El era cam de vro patru stînjeni de lat. Urma lui se mai poate cunoaște și acuma, însă numai pînă la piciorul muntelui Floarea de pe hotarul satului Fundul Sado vei. De la piciorul Floarei însă mai departe i se pierde urma.

Astfel trăiră băieșii aceștia un timp mai îndelungat în liniște și pace, neavînd cu nimene nemică de lucru și de împărțit, fără numai cu aceea cărora le vindea argintul ce-l cîștigau în sudoarea feții lor.

Dar se vede că nu li-a fost dat de la Dumnezeu s-o ducă tot în liniște și pace pînă la sfîrșitul vieții lor, precum au dus-o în anii cei dintăi.

Într-o zi adică, și anume tocmai cînd nici nu visară, se treziră deodată cu știrea înspăimîntătoare că o mulțime de tătari, înarmați din cap pînă în picioare, au inundat munții și vin drept spre dînșii.

Știind băștinașii din spusele celor ce avură mai nainte de lucru cu tătarii, ce fel de oameni îs aceștia și ce sunt ei în stare să facă, îndată se adunară cu toții la un loc și înarmîndu-se care cu ce avu și cum putu, așteptară să vadă ce se va întîmpla.

Însă ei nu trebuiră mult să aștepte, căci tătarii, care, la intrarea lor în munți, apucară pe apa Moldovei în sus pînă ce sosiră pe locul unde se află astăzi satul Vama, și de aice pe apa Moldoviței pînă ce ajunse la satul Vatra Moldoviței, pre care o prădară și după aceea îi dete foc, iară de aice, trecînd apa Moldoviței și apucînd pe culmea muntelui Feredeul la deal, ajunsese acuma la capătul despre miazănoapte al muntelui acestuia, adică pînă acolo unde se întîlnește cu Văzul Mare și unde se afla baia cea de argint.

Băieșii văzînd că nu e șagă, că tătarii întru adevăr vin asupra lor, și că nu mai e mult pînă să ajungă și să intre în baie, le ieșiră înainte și începură a da piept cu dînșii, cugetînd că i-or putea învinge și fugări îndărăpt.

Dar în zadar ! căci fiind ei numai o mînă de oameni, iar tătarii înzecit și însutit mai mulți, le era peste putință să stee la luptă cu dînșii. De aceea, văzînd ei că numai degiaba își bat capul că i-ar putea învinge și lua pe fugă, părăsiră locul de luptă, luară ce avură mai prețios cu dînșii și prinseră din cu bună vreme a fugi unii spre Ardeal, alții spre Maramureș, alergară în dreapta și în stînga, deteră de știre românilor de prin munții învecinați despre marea primejdie ce-i așteaptă și pe dînșii, și-i îndemnă să sară cu mic cu mare doară pot veni liftelor păgîne mai degrabă și mai lesne de hac.

Românii, cum auziră că tătarii au intrat în munți și că vor fi ajuns și pătruns acuma în baia de argint, se adunară care dincotro cît putură mai degrabă la un loc și ținură sfat : ce e de-nceput și de făcut ?

În același timp însă tătarii, scoborînd Feredeul și ajungînd la baie, prădară, sfărmară și nimiciră tot ce aflară. Iară după ce-și potoliră pofta de prădat și pustiit, stătură locului, cît timp vor fi stat, ca să se odihnească și să caute de rîndul celor ce au căzut mai nainte de această luptă.

După ce s-au hodinit deajuns și după ce au căutat de rîndul celor morți se sculară și se porniră mai departe pe valea Benei în jos, cu gîndul ca să treacă munții, care se întind în partea despre apus de la țărmul drept al Moldovei, și să intre apoi în Ardeal, unde erau din capul locului îndreptați. Deci cum ajunseră la gura Benei și trecură apa Moldovei, apucară unii pe părăul Tătarca, care izvorăște de sub muntele Opcioara și, curgînd spre răsărit printre munții Dîrmoxa, Cucoșul, Dealul Glodului și Răchitișul Mare, se revarsă ceva mai în jos de gura Benei în Moldova, iară alții pre părăul Tătărcuța, care izvorăște de sub Dealul Glodului și trecînd pe lîngă acesta și pe lîngă munții Tîmpa și Răchitișul Mic, se revarsă asemenea în Moldova.

Însă românii, în timpul acela, în care tătarii au prădat Baia, și după prădăciunea și pustiirea acestea au stat de s-au odihnit, nu stătură nicidecum cu mîinele în șolduri, ci curmară pe jumătate o sumă însemnată de copaci atît pe la cotiturile și cîrniturile păreelor Tătarca și Tătărcuța, despre care ne-a fost cu puțin mai nainte vorba, cît și pe coastele munților Opcioara și Tătarca din apropierea satului Cîrlibaba, pe unde presupuneau ei că vor trece păgînii. Iară după ce sfîrșiră copacii de curmat și înținat se îndosiră în mai multe locuri, unde așteptară cu cea mai mare nerăbdare sosirea tătarilor.

Tătarii, nici visînd macar despre ce li se pregătește, înăintară pe calea apucată tot cîntînd și hălăcăind pînă ce ajunseră cam pe la jumătatea păreelor de care s-a fost pomenit.

Iată însă că, nemijlocit, după ce ajunseră ei aice, românii, care stau ascunși, sar deodată din toate părțile și prind a răsturna copacii asupra lor.

Copacii, răsturnîndu-se și căzînd care încotro apucau, făceau un huiet nemaipomenit, și pre care tătar, cum îl ajungea, deauna îl și culca la pămînt, făcîndu-l mii și fărîmi.

Tătarii, deși erau o mulțime nenumărată de dînșii, și deși erau pregătiți cu cele trebuincioase de bătălie, văzîndu-se pe neașteptate înconjurați, stîlciți și omorîți de români, se băgară în toate, răcorile și neștiind, în spaima și groaza lor cea mare, ce să-nceapă și să facă, apucară la fugă unii îndărăpt, iară alții spre

Cîrlibaba, și numai foarte puțini stătură locului spre a da piept cu românii.

Dar în zadar, căci nici unii nici alții n-o gîciră tocmai bine, pentru că românii, cărora le erau cunoscute toate fundoaiele și poticile munților, nu-i lăsară cu una cu două să le scape din mînă, ci se luară în urma lor, și care tătar apuca a ieși teafăr de pintre copacii rămurați și căzuți la pămînt, nu puteau scăpa de săgețile, spadele, securile, furcile și coasele românilor.

Și așa în timp de vr-o cîteva zile, cît a ținut harța și lupta aceasta, puțini tătari scăpară cu viață. Toți ceialalți fură stîlciți zdrobiți și omorîți. Și unii dintre dînșii, unde au căzut, acolo au și rămas și putrezit, sau i-au mîncat fiarele sălbatice și vulturii ; alții, după ce s-au mai uscat copacii, dîndu-li-se acestora foc, au fost arși și iarăși alții, adunîndu-li-se trupurile la un loc și rădicîndu-se movile de țărînă peste dînsele, fură în chipul acesta înmormîntați.

Asemenea movile se află în mai multe locuri.

Așa pe muntele Rechitișul Mare, care se întinde între păreele Tătarca și Tătărcuța, în depărtare cam la jumătate de milă de la apa Moldovei, se află trei movile, care stau una lîngă alta în formă de triunghi în mijlocul căruia se află o groapă din care se vede că s-a luat pămîntul spre rădicarea lor. În aceste trei movile, care după forma și făptura lor cea rotundă se cunosc de departe că nu sunt firești, ci rădicate de mîini omenești, seamănă că sunt înmormîntați tătarii, care au căzut în luptă nu departe de gura păreelor amintite mai sus.

Pe muntele Tătarca, și anume în partea despre Cîrlibaba, se află așijderea trei movile asemenea celor de pe Răchitișul Mare. În acestea se vede că sunt înmormîntați tătarii, care au căzut în lupta de la poalele și de pe coastele muntelui acestuia, precum și cei ce și-au dat sufletul pe țărmurile și-n undele părăului Tătărca, care izvorăște de sub muntele Opcioara și curge spre apus pe lîngă muntele Tătarca, se varsă în părăul Cîrlibaba și dimpreună cu acesta în rîul Bistrița.

De la deal de Piatra Tunată (detunată de trăsnet), care se află sub muntele Feredeul și anume pe țărmul stîng al părăului Breaza, se află iarăși o movilă, care după forma și făptura ei asemenea se cunoaște că nu e firească, ci rădicată de mîini omenești, în această movilă, care e cu mult mai mare de cît celea trei de pe munții Răchitișul Mare și Tătarca, se vede că sunt

Înmormîntați tătarii, care au căzut în luptă înainte de intrarea lor în baia de argint.

Și cum întru adevăr a trebuit să fie oarecînd o luptă înverșunată în locurile despre care am vorbit pînă acuma, se poate cunoaște încă și de pe aceea, că atît pe părăul Tătarca, care se revarsă în Moldova, s-au aflat, pînă nu demult și se mai află ici colea și acuma cămeși întregi precum și frînturi de cămeși de zele, apoi frînturi de spade și alte arme. Însă oamenii ce le-au aflat, necunoscînd însemnătatea lor, mai pre toate le-au nimicit, cerând a face din cămeși feliurite unelte, iară cu spadele, care, după cum spun cei mai mulți, erau de oțel, au oțelit securile și bărzile.

O parte dintre tătarii, care au scăpat ca prin urechile acului din mîinile românilor bucovineni, fugiră spre apus, voind să intre în Maramureș.

Un român bucovinean însă, prinzînd de veste despre aceasta, s-a aruncat degrabă pe un cal și alergînd cît îi puteau lua picioarele acestuia înaintea tătarilor pe niște plaiuri și poteci cunoscute numai de dînsul, dete de știre maramureșenilor că vin tătarii.

Maramureșenii, cum auziră că lifta păgînă vrea să intre în țara lor, îndată s-au adunat la un loc, au înțînat pădurea de pe părăul Sihlei, din sus de satul Borșa, și cînd au sosit și au voit să treacă tătarii pe acolo cu scop ca să meargă mai departe și să intre în Maramureș, au început din toate părțile a răsturna copacii înțînați preste dînșii, ca și frații lor din munții Bucovinei, și-n chipul acesta a-i schilodi și a-i omorî.

Cei mai viteji români, care s-au ținut mai bine și au omorît mai mulți tătari în lupta aceasta, s-au numit timnișeni. Și domnitorul de pe atunci al Maramureșului, drept mulțumită, recunoștință și răsplată pentru vitejia și bărbăția ce-au arătat-o și fapta cea bună ce au făcut-o, c-au scăpat țara de urgia păgî- nească, li-au iertat birurile pe toată viața din neam în neam.

Vr-o cîțiva tătari însă, care scăpară cu obraz curat din toate luptele acestea, dar care se temeau că dacă vor mai îmbla mult timp rătăcind în colo și-n coace prin munți, românii vor da cu crucea peste dînșii și li-or face și lor capătul, zice că se suiră pe Bîtca Tătarcei, adică pe vîrful muntelui Tătarca și acolo săpară și zidiră în pămînt un fel de bordeie și-n bordeiele acelea se ascunseră ca să nu dee românii peste dînșii.

Cît timp vor fi petrecut tătarii aceștia în bordeiele, ce și le-au făcut, și ce s-a întâmplat mai pe urmă cu dînșii, nu se știe. Atîta se știe numai că urmele bordeielor acelora, care acuma sunt surpate și a căror intrare a fost în partea despre apus a muntelui, se cunosc încă și în ziua de astăzi. Iar movilele, despre care am amintit mai nainte, se află ceva mai în jos de la gura acestor bordeie.

Ce se atinge de băieșii, care n-au căzut în luptă cu tătarii, precum și aceea care au fugit spre Ardeal și Maramureș, se zice că iarăși s-au întors la vetrele lor de pe valea Benei, dar, fiindcă atît locuințele lor cît și baia le aflară dărâmate și arse de tătari, nu s-au ocupat mai mult cu scoaterea argintului, ci runculind munții de prin apropiere, care pînă atunci erau acoperiți cu tot feliul de copaci, mai ales însă cu molizi și mesteceni, au trăit de-aici încolo numai din creșterea vitelor.

În sfîrșit, trebuie să mai amintesc încă și aceea că de cînd a fost această luptă crîncenă între tătari și români, de atunci încolo a început a se numi muntele din apropierea Cîrlibabei cît și păreele ce izvorăsc de sub muntele Opcioara și, curgînd unul spre apus se revarsă în Bistrița, iară altul spre răsărit și se revarsă în Moldova, Tătarca, iară părăul, care izvorăște de sub Dealul Glodului și care, curgînd spre răsărit, asemenea se revarsă în Moldova, Tătărcuța, spre aducerea aminte de tătarii, care, în trecerea lor spre Ardeal, și-au aflat moartea în aceste locuri, și tot așa se numesc și astăzi.