Tata florilor

Sari la navigare Sari la căutare
Tata florilor
de Ion Pop-Reteganul
Culeasă de la George Brătean, înv. în Vama, Sălagiu.


A fost ce a fost... A fost un împărat, – căci ce vreți, – poveste fără-mpărat, pomană fără popă, tîrg fără țigani poate-se?

Și împăratul acela avea o grădină de parcă nici raiul nu era mai rai decît ea. Plină de pomi, plină de flori, plină de pasări și de mîndrenii, iar chiar în mijlocul grădinei o fîntînă de lapte dulce. Nici că se mai afla pe podul pămîntului fîntînă scumpă ca aceea. Dar nime nu era iertat să ieie lapte dintr-însa, nici chiar pentru curtea împărătească, căci așa dedese împăratul poruncă. Și de ce poruncise el așa? El va fi știut, destul că păzitori erau acolo zi și noapte, ca nici pasăre măiastră să nu se apropie de ea.

Într-o dimineață vin păzitorii înaintea feței luminatului împărat și zic:

— Înălțate împărate! De cînd străjuim la fîntînă, încă pățanie ca cea de astă noapte nu ne-a mai păscut; colo cătră miezul nopții era lună de se vedea ca ziua, cînd numai auzim ceva lipocind în fîntînă. Mergem mai aproape, – adică un om străin se scălda acolo și se zvîrgolea în lapte de săreau stropii cît colo din fîntînă. Dacă am zis să iasă, el a rîs de noi; iar cînd a văzut că întindem puștile cătră el să-l pușcăm, știuldic! în fundul fîntînei, și nu l-am mai văzut.

Împăratul s-a supărat de vestea asta și a pus păzitori și mai mulți, dar în zadar, că din ora cînd s-a arătat mai întîi, în toată noaptea venea de se scălda și cînd păzitorii dau să-l prindă ori să-l puște, se știuldica în fundul fîntînei și atîta-l vedeau pînă în altă noapte. Se luase împăratul pe gînduri: ce ar fi de făcut? Trimis-a cărți în toate părți și răvașe prin orașe, că cine s-a afla să prindă și să scoată din fîntîna cea de lapte dulce, viu sau mort, pe cel ce cutează a se scălda acolo, va căpăta mare cinste, avere și boierie. Și cercatu-și-au norocul sute și mii de voinici, dar după ce străjuiau două-trei nopți și vedeau că nu pot, se duceau de unde au venit cu buzele umflate.

Împăratul nu mai putea de mînie, cum de nu se afla în toată împărăția lui un singur voinic, care să-i împlinească porunca pe pont. Amu și-a fost și luat mandatul și sta îngîndurat și crîșnea în dinți de mînie, cum de în fîntîna lui să cuteze cineva a se scălda fără voia lui, și ca împărat el să nu aibă putere a-l opri?! Dar cînd era mai îngîndurat, iată că-i vine înainte un opșitar bătrîn și-i zice:

— Înălțate împărate, patruzeci și cinci de ani te-am slujit cu credință, în slujbă împărătească vreau să și mor; lasă-mă să-mi cerc norocul, da de voi putea pune mîna pe pîrlitul ăla, ce face atîta necaz măriei-tale.

— Da du-te în treaba-ți, vîj nebun, îi zice împăratul; tu vei face ceva ispravă, cînd voinici ca zmeii au luat frunza în buză de la fîntînă, de groaza mișelului aceluia, ce-mi cernește zilele cu nerușinatele lui cutezări! Mai bine îți vezi de bătrînețe, nu mai încerca vitejii voinicești!

Dar opșitarul nu se dă dus, ci stăruiește că numai să-l lase și să-l lase să străjuiască și el barem o noapte, să vază ce n-a mai văzut.

— Bine, îi zice împăratul, dar să știi vîjule, că de nu-mi faci ispravă, – cu capul plătești nebunia.

— Așa să fie, înălțate împărate!

Și intră moșneagul în grădină, și cît ținu ziulița se înholbă la cele mîndrenii, ce numai în grădini împărătești să pot vedea; de ici luă moșneagul o prună, de colea un strugure, de din colo o piersecă, ba trecînd printre flori nu se putu răbda să nu-și pună chiar o ruje în pălărie; ce vreți? se simțea chiar în rai! Dar cînd se apropie seara, și zise: Amu-i amu! Iar după ce înseră bine, se puse pe gardina fîntînei și se uită tot în fîntînă pînă colo cătră miezul nopții, cînd auzi numai vîjîind laptele și ivindu-se bulbuci pe deasupra lui, iar din bulbuci ieși un moșneag alb ca omătul. Atunci opșitarul știuldic! se aruncă în fîntînă și prinde pe moșneagul de cap. Se încinse o luptă între moșnegi: unul vrea să se cufunde, altul să iasă, dar nici unul nu se lăsa de celălalt de gîndeai că-s chiar legați deolaltă. Se zvîrcoliră ei cît se mai zvîrcoliră, iar de la o vreme moșneagului celui străin începură a-i slăbi puterile, iar opșitarul îl ținea cătunește și nu-l slăbea din tuși pe după cap, pînă îl scoase din fîntînă.

— Lasă-mă, creștine, să te ție Dumnezeu, că-ți dau averi cîte vrei, numai mă lasă, te fac bun bunilor.

— Vezi bine că te-oi lăsa?! numai atîta mi-ar trebui să calc porunca înălțatului împărat acum la bătrînețe; hai în sus la împăratul!

Să fi văzut zvîrcolituri și trăsături de la moșnegii aceia; unul nu se da, altul nu se lăsa, pînă în urmă opșitariul mi-ți trînti pe moșneagul cel străin, mi-ți-l înhămă de guler și hai cu el pe trepte în sus la împăratul. Împăratul dormea dus, că era ostenit, și afară de aceea amu era tîrziu după miezul nopții. Opșitariul însă bătu cu pumnul în ușă pînă se deșteptă.

— Da cine-mi bate în uși pe vremea asta?

— Eu, înălțate împărate, îți aduc pe jupînul, care cutează a se scălda în fîntîna cea cu lapte dulce.

Împăratul nu credea dar totuși fiindcă somnul i se spăriase, se sculă și deschise ușa. Adică numai un șiroi de lapte era după moșnegi, și unde stătuse la ușă gîndeai că un ciubăr de lapte ai vărsat pe jos.

— Aha! Tu ești, jupîne? Cine ești tu? și cum cutezi a te scălda în fîntîna mea?

— Eu, înălțate împărate, sînt „Tata florilor”. Fîntîna asta eu am făcut-o cu mînile mele amu-s patru sute de ani și am stăpînit-o pînă cînd moșul măriei tale făcu în livadea mea curțile astea și-mi îngrădi livadea mea de făcu grădină domnească din ea. De atunci rar m-am arătat că era om aprig și moșul și tatăl măriei tale. Dar după ce ai rămas Dumneata împărat, am gîndit că ești mai milostiv și nu mă vei alunga cu puterea din fîntînă, care eu cu mînile mele am clădit-o.

— Tanda-Manda, zice împăratul, ce e al meu, e al meu; ce e al altuia, încă să fie al meu, așa cer eu, și așa cere dreptatea! Aruncați-l colo în temniță și încuiați ușa bine.

Așa s-a și întîmplat. Au încuiat pe Tata florilor într-o casă mică cu păreți groși de piatră și cu grătare la fereastră – că numai o fereastră avea temnița aceea, și și aceea foarte mică. Acolo se chinui Tata florilor multă vreme pînă să-i umble judecățile, iar din judecată cine știe ce i-a ieși; unde chiar împăratul e pîrîtorul și tot el și judecătorul, ceva bine știa că nu-l așteaptă.

Opșitariul însă s-a îmbogățit cumplit din darurile împărătesei.

Avea însă împăratul un pruncuț, numai unul, ca de 5-6 ani, și-l ținea ca pe apă puțină, că doară era de împărat și era să urmeze după tatăl său în domnie.

Odată jucîndu-se băiatul pe la ferestruica casei, unde era închis Tata florilor, vede pe moșneagul jucîndu-se cu două mere de aur. Și i se făcu lăcomie băiatului să aibă și el batăr unul. Deci, cam rușinos și cu glas rugător, zise cătră Tata florilor:

— Moșule, dă-mi mie un măr de acelea mîndre să mă joc cu el.

— Bucuros ți le dau, puiul moșului, și amîndouă și alte jucării și bunătăți îți mai dau, de mă vei slobozi tu afară din temniță, că vai rău e aicea, puiucule!

— D-apoi cum să te slobod, moșule, că doar cheile-s la mama la brîu?

— O, fătul meu, joacă-te tu pe lîngă mumă-ta, zi să te peptene, și cînd n-a băga de seamă ia-i cheile de la brîu și te fîștică la mine, deschide ușa, și capeți merele amîndouă și încă alte jucării și bunătăți.

Copilul, ca copiii, ca să capete merele cele de aur și încă te miră ce jucării frumoase, făcu ce făcu și pili cheile de la brîul mumă-sa, se duse la ușa robului, o descuie, slobozi pe moșneagul, iar acela-i dădu merele și-i spuse, că oricînd, orice lipsă va avea și orice necaz, să-și aducă numai aminte de Tata florilor. Apoi închise ușa frumos, dădu cheile la prunc să le pună de unde le-a luat, și se făcu nevăzut.

Pruncul, nu-i vorbă, făcu ce făcu și puse iar cheile la brîul mumă-sa, apoi merse în grădină să se joace cu merele cele de aur.

Nu mult după aceea nimeri acasă și împăratul, că fusese dus în satul vecin, te miri după ce, poate la moară, poate după bucate împrumut. Și cum veni, cea dintîi vorbă-i fu: Ce face Tata florilor?

— D-apoi cine-i mai are grija, acolo va fi, că știu că nu-l vor fi mîncat șoarecii, răspunse împărăteasa, uitîndu-se la cheile de la brîu.

Dar împăratul voia să știe anume, ce-i face robul? Deci merse pînă la grătarele ferestrei, se uită înlăuntru, moșneag nu-i! Căută ușa – aceea era încuiată ca de frica tîlharilor. Hm! își gîndi, oare ce lucru poate să fie? Slobozitu-l-a cineva? Ieșit-a el cumva cu ceva năzdrăvănie, ori că doarme într-un unghiu de nu-l pot vedea? Merge deci iute înlăuntru, aduce cheile, deschide, intră, se uită – nu-i, și pace. Acum îl înfoie mînia și unde nu începe a sudui și a blăstăma, că era iute la fire de para focului. Toți curtenii se adunară în larma lui și stau numai spăriați oare ce are împăratul!

— Care a cutezat de a dat drumul la mișelul de rob? Numaidecît să-mi spuneți, că de nu, pe toți vă spînzur! Curtenii stau încremeniți, nu gremujda nici unul nici mac, numai se uitau unul la altul spăriați.

— Nu-mi dați nici un răspuns? Las’ că aflu eu îndată!

Într-aceea zări merele cele de aur la prunc și numaidecît îl săgetă ca cu un cuțit prin inimă, că numai el a făcut lucrul acela. Apoi îl cheamă mai aproape și-i zise răstit:

— De unde ai tu merele acelea?

— De la moșul, care era închis colea.

— Și unde-i el amu?

— D-apoi s-a dus, dacă i-am deschis ușa.

— Așa? adică tu ai făcut mișelia asta? Las’ că te învăț eu omenie! Și dă să prindă pe copil de ureche, dar el țivli una ca un cățel, iar împărăteasa – ca mamele – se repezi, iute, luă copilul și-l ascunse în poală, de nu-l putu prinde împăratul.

Ei, dar și împăratul într-o bobotă, adună miniștrii și judecătorii, să judece, de ce-i vrednic copilul, căci a făcut un lucru ca ăsta?

Sfetnicii judecară: unul să-l puște, altul să-l spînzure, altul să robească el în locul moșneagului; dar un sfetnic mai bătrîn, opșitarul cela, ce scosese pe Tata florilor din fîntînă, zise așa:

— Măria ta înălțate împărate, și cinstiți boieri de cinste și de omenie! Nu-l putem nici pușca, nici spînzura și nici închide, că-i sînge împărătesc; nepedepsit încă nu poate rămîne, că așa cere dreptatea. Dar eu socot, că numai cu voia și știrea lui Dumnezeu s-a întîmplat ce s-a întîmplat. Drept aceea de mă veți asculta – bine, de unde nu – iară bine, eu aș gîndi la gîndul meu și după priceperea mea, că copilul să-l sui în căruță și să-l trimitem pînă la mijlocul pădurei celei mari de stejar, acolo apoi să-l dăm jos și căruța să vină goală acasă. De va fi rînduit de Dumnezeu să trăiască și să fie împărat, te miri pe ce cale l-a scoate de acolo și l-a sui la cinstea ce i se cade; de unde nu, fie voia Domnului.

— Bine grăiești; ziseră atunci ceilalți sfetnici, așa să fie!

— Așa să rămîie! zise împăratul, și numaidecît porunci unui fecior să prindă caii la căruță, să pună bani, haine și merinde pentru copil, ca să aibă pe mai multă vreme și apoi să plece cu copilul la pădurea cutare, unde să-l lase cu hainele, cu banii și cu merindea, iar el cu căruța să întoarne numaidecît acasă.

Așa s-a și întîmplat. Preste un ceas de vreme căruța ieșia durăind din curtea împăratului, iar împărăteasa rămase bocindu-se morțește, și frecîndu-și mînile și smulgîndu-și părul de pe cap de jele și de supărare după puiul mamii.

După ce ajunse feciorul în mijlocul pădurii, făcu după cum i-a fost poruncit împăratul, iar copilul rămase și el bocindu-se de frică și de supărare, cînd se văzu numai singur om într-un codru întunecos. Dar de la o vreme îi întări Dumnezeu firea, se puse și mîncă bine, să mai jucă singur, mai cercă pușca – că și arme-i pusese tată-său, destul că-i peri urîtul. De la o vreme se dedase de nici nu gîndea la oameni, toată ziua umbla și hăulea prin cea secreată de pădure, iar seara trăgea la un copaci mare scorburos, unde-și avea hainele, banii și merindea. De-i era frig – făcea foc, că doară nu ducea lipsă de lemne. Și creștea băiatul, dar creștea ca din apă, într-o zi ca altul într-un an, într-o săptămînă, ca altul în zece ani. Cît va fi stat el p-acolo, cine mai știe, destul că s-a trezit melenaș, de nu-i mai erau bune hainele, că-i erau prea mici. Se apropia și iarna. Deci gîndi: ce pot, iau cu mine; ce nu, las aci, și plec tot după nas, și trebuie să ajung eu undeva, că doar numai nu va fi pădurea asta chiar pînă la capătul lumii, să nu-i mai dau de margini; ce a fi – a fi, de stat nu mai stau, că mă apucă iarna. Haine n-am, mîncarea i pe ciuntate, ba poate da și vrun urs de mine, apoi ține-te băiete! Și zicînd el așa, într-o bună dimineață, mi se culese de pe aci, și dus a fost pînă în ziua de azi.

Cît s-a fi tot dus, cine mai știe, destul că odată se vede scăpat din codru, iar înainte, pe o cîmpie lată, vede strălucind niște turnuri de biserici. Acolo-i vrun oraș – gîndi el, acolo mă trag! Și s-a tot dus pîn-a ajuns în orașul acela! adică acolo ședea împăratul Verde. Și merge el ață la curțile împăratului și se îmbie slugă. Împăratul, cum să nu-l primească, văzîndu-l așa tînăr și așa frumos! Dar fiind că era numai ca o canură de gingaș și de cruduț, porunci altor slujitori să nu-l pună la lucruri grele. Ți-ai găsit-o! Chiar slugile cele bătrîne și încînite să cruțe pe unul mai tinerel și mai nepriceput! Ba dimpotrivă, tot la lucrurile cele mai grele îl punea. Și făcea bietul copilandru ce putea și împlinea slujba fără sminteală. Dar cînd a fost pe la Bobotează, de umbla popa cu crucea, era un ger de crăpau lemnele de frig, și omătul era de un stat de om mare. Și ce fac slugile cele bătrîne chiar atunci? Fiindcă vedeau că împăratul și împărăteasa și fata împăratului părtineau pe sluguță, se pun și mințesc împăratului, că sluguța s-ar fi lăudat că el e în stare să aducă un loitrar de trifoi verde pe seama cailor celor de parade. Împăratul, cam fuicaș cum era cîte odată, crede, și poruncește că de loc să meargă să aducă un loitrar de trifoi verde, ca de unde nu, – nu-i bine de el. În zădar zicea bietul cotîngan, că nu s-a lăudat, în zadar arăta că pămîntul e înghețat și plin de omăt, împăratul sta narnă să plece. Ce să facă dară? Înhămă doi cai la o sanie mare cu șireglă ca de adus nutreț și plecă într-o doară, nici el nu știa unde. Caii fugeau de gîndeai că rod pămîntul, vîntul fluiera pe la urechi de gîndeai că te-a lua de unde stai, iar el sta țeapăn ținînd hățurile în mînă. După ce ieși din oraș, își aduse aminte de Tata florilor și se gîndi: De nu făceam eu nebunia să-l slobod din temniță, nu trebuia să zgriburesc buigăt de cap prin gerul acesta; și încă cine știe, ce mă mai așteaptă?

— Așteaptă-te la bine, puiul moșului, zise atunci Tata florilor, care din chiar senin era lîngă el în sanie. Ian lasă hățurile la mine!

Și lasă feciorul hățurile la moșneag, și acela numai odată pișcă cu zbiciul, și – ce erau îndrăciți caii pînă aci, de deabia-i putuse ținea meleanul, amu zburau, nu altmintrelea, și într-o clipă erau cu sania pe sub nori, și cînd se sloboziră jos, erau într-o grădină verde, cu pomi verzi, cu paseri fel de fel, erau într-o grădină ca în dricul verei, care-i mai frumoasă. Tata florilor poruncește unui slujitor să încarce sania de trifoi verde, iar el purtă pe melean prin mîndrenia grădinei. Pe un pom văzu el 12 paseri, care de care mai mîndră, toate în pene deosebite, cît nu sămăna una cu alta.

— Ce paseri mîndre! zise flăcăul.

— Acestea-s cele 12 fete ale mele; ele sînt zîne, fătul meu.

Atunci una se dă preste cap din pom și cade jos ca fată minunat de frumoasă. Asta era Ileana Cosînzeana. Și întreabă lingușindu-se pe lîngă bătrînul:

— Ce ne-ai adus tătucă? Iar bătrînul se uită acru la ea și-i zise:

— Ogoi-te, că vezi că am lucru cu dumnealui. Ileana s-a rușinat și a dat fuga de acolea de i-a căzut un păpuc. Feciorul iute s-a plecat și a luat păpucul și l-a băgat în sîn.

Într-aceea trifoiul fu încărcat pe sanie, și feciorul se sui sus, și mulțămind moșneagului zise:

— Hi, cai! Și caii zburară pe drumul știut pînă la curțile împăratului verde.

— Na vezi, înălțate împărate, că drept am avut, zic slugile cele bătrîne mirîndu-se de ceea ce le văd ochii; doară ți-am fost spus noi că se codește de la lucru, dar dacă-l ia omul o țîră la poruncă cătunească, apoi face cînele.

Împăratul era voios că i s-a împlinit porunca, și și porunci să dea cailor celor de parade trifoi verde. Adică aceia cum prinseră a mînca, tot năpîrliră și căpătară păr galben de aur. Toți se minunară de ce le văd ochii.

Copilandrul, ducînd un braț de lemne în casa fetei împăratului, scapă păpucul din sîn și cum îl scapă, îl vede fata împăratului și să repede de-l ridică. Mult se miră de mîndrenia aceea de păpuc, că încă așa păpuc nu-i văzură ochii. Și de loc desculță unul de ai ei și dă să tragă pe picior ăst căzut de la slugă. Adică sta ca scris pe picioruțul ei!

Bucuria fetei că i se vîjește, dar bucuria scurtă, că numai cu unul ce să facă?

Din minuta aceea începu fata a fi supărată, dar grozav de supărată – să nu poată ea avea o pereche de papuci pe plăcere, ea, fată de împărat, singură la părinți, să aibă un singur papuc după plăcere, iar perechea să nu-i capete! Era, știți dumneavoastră, ca fetele, zglobie și întrecută, și amu căci nu avea soț la papucul acela, gîndeai că nu știe ce ar face de supărare. Părinții ei îi vedeau supărarea, o întrebau, ce are de-i așa mîhnită? Ea la început zicea să-i dea pace, iar după ce o mai necăjiră cu întrebările, le spuse tot plîngînd, că uite ce papuc frumos a căzut de la sluguță din sîn, cînd îi ducea lemne în casă, că i se vîjește minunat de bine, dar n-are pereche la el.

Slugile cele bătrîne cum auziră, se bucurară că mai pot face bucluce sluguței, deci ziseră fetei:

— Nu fi îngrijată, stăpîna noastră, că sluguța s-a lăudat că el poate să aducă și celălalt papuc, numai să-i poruncească înălțatul împărat; că cum a adus el trifoi verde în miez de iarnă, și păpucul l-a aduce.

Împăratul numaidecît cheamă pe sluguță înainte și-i porunci aspru:

— Tu mișelule și ștrengariule, numaidecît să mergi să aduci soțul păpucului ăstuia, ori de ce l-ai adus și pe acesta?

— Dracul m-a pus – gîndi sluguța în gîndul lui – să ridic papucul acela de jos și să-l ascund! Dar tot Tata florilor e de vină, că de nu-l slobozeam din temniță, eu nu pățeam ce pățesc. Apoi se rugă de împăratul, să nu-l asuprească cu porunci așa grele; dar împăratul știa una și bună: ori papuc, ori capul!

Ce să facă bietul fecior? Prinde iar caii la sanie și pleacă pe drumul unde se întîlnise cu Tata florilor, tot gîndindu-se: Doamne, Doamne, scoate-mi-l în cale. Și în adevăr numai să trezi cu moșneagul în sanie lîngă el.

— Dar ce ai pățit iară? Parcă iară te-a plouat?

— Lasă-mă, moșule, că din pricina dumitale uite ce pățesc!

— Așa-ți trebuie, dacă umbli după papuci fetești! Dar nu te supăra nimic, că aicea e și celălalt. Du-te acasă și-l dă stăpînei tale, să nu se mai scîncească atîta. E cam întrecută dumneaei, dar n-ai ce face, e fată de împărat și pace! Dacă te vei ști purta, încă are să fie a ta, numai bagă de seamă: ea are patru semne, pe care numai ea și părinții ei le știu: în genunchi are luceferii, în spate luna și în piept soarele. Împăratul numai după acela va mărita-o, care i-a ști spune semnele. Amu vede-vei tu, ce mai ai de făcut. De mine nu mai cred să ai lipsă; dacă însă totuși vei avea, – adu-ți aminte de mine, barem la nunta ta. Zicînd Tata florilor vorbele acestea, se făcu nevăzut.

Feciorul se întoarse de unde plecase și pe seară fu la curțile împăratului cu papucul. Bucuria fetei era amu fără margini, nu știa ce să facă de făloasă și de voioasă.

Apoi cum e obiceiul în cîșlegi, la fetele fecioare le îmblă pețitori, ba unele se și mărită de le cade orînda; așa se întîmplă și acolo. Începură a veni feciori de crai și de împărați din țările vecine, care de care mai sfătos și mai nialcoș, dar – după ce-i întreba împăratul de semnele fetei – toți se duceau cu buzele drîmboiate. Mersese vestea și povestea de ceea ce pățeau pețitorii fetei împăratului. Postul Paștilor se apropia, pînă în săptămîna albă mai erau numai două săptămîni, adică, cum numărăm noi, din cîșlegi erau numai trei cu a brînzii, și pețitorii nu se mai arătau. Slugile cele bătrîne încă auziseră ce-i pricina de nu-și poate împăratul mărita fata, deci se gîndesc: hai să mai facem un bucluc sluguței ăstuia, că prea e în dragul stăpînilor, mai ales de cînd a adus și ruptura aceea de papuc. Iar alții mai fricoși ziceau: ba să ne ogoim noi locului, că pîrdalnicul încă poate să ghicească și să ne ajungă stăpîn, atunci vai de pielea noastră. Dar cei mai sfătoși și mai cărpănoși la inimă nu se ogoiară, ci merseră ață la împăratul în casă:

— Înălțate împărate, uite sluguța s-a lăudat că el știe ce semne are stăpîna cea tînără, fiica înălțatului împărat.

Împăratul zise:

— Hm! nu zic ba! că minunate lucruri a făcut, nu ca voi!

Iar fata împăratului se gîndi: Dă Doamne să gîcească; ba parcă-i părea rău că nu i-a spus ea, dar amu era prea tîrziu, că împăratul și porunci să-l cheme înlăuntru.

După ce se înfățișă, îl întrebă împăratul:

— Drept e că te-ai lăudat că tu știi ce semne are fata noastră?

Iar feciorul răspunse:

— De lăudat nu m-am lăudat, că flecărie de gură n-am fost niciodată, că doară-s copil de împărat și eu, nu-s fiecine, pentru că mă vedeți în starea asta slabă de slugă; dar dacă chiar voiți să știți, iată vă spun: domniaei are în genunchi luceferii, în spate luna și în piept soarele.

— Brava! răspunse împăratul, iară curtenii se uitau numai unii la alții mirîndu-se: de unde știe el toate, că-i numai de ieri de alaltăieri la curte, și ei să nu știe, deși unii erau la curte de cînd fata era copilă în leagăn.

Împăratul apoi porunci de dezbrăcară pe slugă de hainele cele slabe și-l îmbrăcară în haine scumpe crăiești, apoi să fii fecior! Făt-Frumos din poveste era parcă numai ciuf pe lîngă el. Fata gîndeai că l-a sorbi cu ochii, iar împăratul și împărăteasa îl purtau ca pe pălmi, nu cumva să se ducă la aceea, de la care adusese papucii. În ziua aceea și veni popa de-i logodi, apoi trimise soli după cuscrul său, după împăratul Galbin, să vină la nuntă. Iar acela veni cu împărăteasa, și după ce-și văzură feciorul atît de frumos și de voinic și ajuns la așa mare cinste, plîngeau de bucurie ca doi copii. Apoi se făcu nunta, nuntă mare ca la împărați. Mirele cheamă la nuntă și pe Tata florilor. Iar acela veni și nime nu-l cunoscu, cine e și de unde e? Iar mirele văzînd că toți ar dori să știe cine-i moșneagul, îi închină un pahar de vin și zise:

— Să trăiești, moșule, că de nu erai dumneata, nu știu zău de era și nunta asta ori ba? De azi încolo te poți scălda cît vei vrea în fîntîna tatii cea de lapte dulce, că știu că nu te-a mai opri!

— Să fie într-un ceas bun și cu noroc! zise moșneagul, dar din partea aceea fii liniștit, că am grijit eu ca om pămîntean, să nu mă mai alunge din fîntîna mea, tocmai mai înainte am dus-o la mine în grădină!

Cînd gătă vorba, bău un pahar de vin, inturnă păharul cu fundu-n sus și – mai ia-l de ai de unde!

— Doară n-a fost acesta Tata florilor? întreabă socrul cel mare.

— Ba chiar el tată! răspunse mirele.

— Vai, ucigă-l toaca, da frumos vîj.

— Știam eu, zise fălos socrul mic, că de nu l-a cunoaște ginere-meu, nime nu-l cunoaște!

— Apoi eu dar mă pot linge pe buze de fîntîna cea cu lapte dulce? zise socrul cel mare. Dar să trăiască tinerii, nu-mi pare rău după ea, că numai grije și supărări mi-a făcut, cît am avut-o; vecueasc-o Tata florilor sănătos, numai tinerii noștri să trăiască!

— Vivat, să trăiască! strigară toți mesenii și curtenii și ciocneau cu paharele de curgea vinul baltă din ele. Cît o fi ținut ospățul nu știu, cu toate că și eu am fost pe acolo, dar ori rușine ori ba, mai mult am fost troncănit la cap decît limpede, de, ca la ospăț; atîta însă, știu bine, că cuscrii amîndoi s-au lăsat în pensie, și împăratul cel tînăr a stăpînit amîndouă împărățiile. El a fost împăratul Alb, că pînă a stăpînit, noroadele lui numai tot zile dalbe au avut. Mai departe spună-o cine-o știe; dar dați-mi careva o pipă de tabac și apoi ziceți-mi să tac!