Tata Pamfil

 

„Preamărit fie Domnul pentru toate cîte mi-a făcut mie”! Așa zice părintele Pamfil seara și dimineața; cînd adoarme cu aceste cuvinte închide ochii spre a se pune la repaos după munca zilnică; cînd deschide ochii, aceste cuvinte ies mai întîi peste cuvioasele lui buze.

Și poate părintele Pamfil preamări pe Domnul că cu mînă tare și cu braț înalt l-a scos la fericirea în care se află; cu mînă tare l-a scos din toate neajunsurile, cu care este scris a se lupta în această viață cîte un ales al lui Dumnezeu. Căci Dumnezeu, pe cel ce vrea să-l înalțe, îl smerește, îl cearcă, îl ispitește și dacă Sfinția-sa vede că alesul lui printre toate ispitele, nu se dă răului, nu deznădăjduiește, nu se desparte de căile lui, apoi toate suferințele i le întoarce spre bine.

Și mult avu părintele Pamfil să îndure timp de treizeci de ani, ba mai mult: timp de o viață de om; dar acum, către sfîrșitul vieții, mîna cea puternică a lui Dumnezeu l-a scos la adevărata fericire, la care poate rîvni un om cucernic în această lume.

Istoria lui fiind plină de învățătură, o pun pe hîrtie să o citească toți cei ce se îndoiesc în atotputernicia lui Dumnezeu și să învețe a lucra cu încredere în Acela, care conduce soarta omului de la leagăn pînă la mormînt. Părintele Pamfil e fiu de țăran iobag. Dezrobirea țăranului l-a aflat ca băiat de 15 ani. Dar dezrobirea se făcu cu lupte înverșunate, apoi:

Cînd lupta-i pentru casă
Și neamul tău ș-averi,
De foc, de fier, nu-ți pasă,
Te lupți, de-ai ști că pieri.

Și tatăl lui Pamfil căzu pe cîmpul de luptă pentru dezrobire și Pamfil rămase, ca cel mai mare din șase frați, cu mamă-sa și cu un moșneag al tatălui său. Bucuria pentru dezrobirea țăranului din jugul domnesc fu mare, dar jalea familiilor care pierduseră în luptă pe cei mai scumpi ai lor, era și mai mare. „Ce ne folosește dezrobirea dacă am pierdut stîlpul casei?”, ziceau ele.

Dar așa fu scris; nici o dobîndă fără jertfe nu se poate. Dreaptă-i zisa poetului:

Călătorule cetește
Slova zilelor de ieri;
Vai, cu jertfe se croiește
Viitorul unei țări!

Viitorul românului era croit, dar jertfele aduse pentru acel viitor erau mari.

După încetarea revoluțiunii și punerea iobagilor în rînd cu alți oameni liberi, izbucni în foștii iobagi dorul de învățătură, acel dor sfînt, care-l ținură înăbușit domnii de pămînt vreo patru veacuri și mai bine. După ce-și dezlănțuiră românii lanțurile robiei, ce-i ținuse patru veacuri legați de glie, se ivi în ei dorul să iasă din ceață și din noapte, își daseră cu tot deadinsul copiii pe la școale să se lumineze, că vedeau ei că prostia îi tot așa de rea ca și robia. Între cei dintîi copii de român ce se hotărîră să meargă la școli, fu și Pamfil. În zadar zicea biata mă-sa: „Da tu, ce-i ști face la școli? Ai tu cap de carte? Tu nu știi nici o slovă? Apoi acolo trebuie cheltuială, cine să o poarte? Cine să-ți care merinde că, vezi tu, că n-ai tată?” Toate erau în zadar, el știa numai una: „Eu merg la școală”. Și cînd fu colo după Sfîntă Maria mică, își umplu o desagă de merinde și în una puse schimburi, își luă desagii de-a umăr, bîta în mînă și hai la școală. Două zile trebui să meargă pînă ajunse în locul cu școala, c-atunci la început erau școalele rari; alt copil de vîrsta lui s-ar fi întors de la jumătate calea, că uite ce i se întîmplă:

Cînd dă se treacă peste un rîu, vede un biet jidov chinuindu-și un cal slab ce trăgea o cărucioară cu zdrențe, ca să intre în rîu. Dar calul nu voia nici decît. Atunci Pamfil se dezbrăcă iute, își pune hainele și desagii pe cărucioara jidanului și intră în apă, ducînd calul de căpăstru. Jidanul îi promise pentru această facere de bine că-l va duce în căruță, drag Doamne, cale de un ceas, pînă unde li se despart drumurile și-i va arăta calea cea mai oablă pînă în locul cu școlile. Cum ducea Pamfil calul dinainte și se uita tot în apă, să nu calce cumva într-o șteolnă, el nu avu timp să se mai uite și la averea lui de pe căruță. Jidanul, fiind învăluit cu calul, pe care tot mereu îl îmblătea, încă n-avu timp să se uite pe căruță, după lucrurile lui Pamfil.

Destul că, pe cînd fură dincolo de rîu, lucrurile lui Pamfil lipseau din căruță, iar el era gol după toată forma. Un alt băiat de vîrsta lui ar fi rupt de plîns, el însă nu. Ca fulgerul de repede pleacă pe țărmurele rîului la vale și zări pe apă ici o cămașă, dincolo pălăria, mai la o parte sumanul și le tot scotea pe țărmure, iar jidanul i le aduna lîngă căruță și i le punea să se zbicească. Mai cu greu își află desagii cu merindea, că aceia se opriseră într-o rădăcină la marginea de dincolo a rîului. I-i scoase și pe aceia, scoase din ei ce biată avea, dar acum ce să facă? Hainele, nu-i vorbă, se uscaseră, dar merindea? Cu deosebire pînea și brînza nu se putură folosi. Acum pleacă tu la școală fără merinde! Alt copil de vîrsta lui s-ar fi înturnat îndărăt bocindu-se. Dar el nu! Merse tot înainte pînă se apropie de Năsăud, că acolo plecase. Pe cîmpul Năsăudului se întîlni cu un domn, ce ieșise la plimbare. Și domnul, prietenos, îl întrebă unde merge și ce-i cu el de-i tot ud, că în acea zi nu plouase. Iar el îi spuse din fir în păr toată întîmplarea. Și domnului i se făcu milă de pățania lui, și-i zise:

— Mă băiete, ai fi tu harnic să grijești de-o vacă și să o mulgi dimineața și seara? Iar Pamfil îi spuse că știe rîndul vitelor, că doară cu de acelea a crescut; se ținea mare, drag Doamne! că ce știe el. Și așa îl duse domnul acela cu el acasă și-i arătă ce să facă și cum să facă. Și din minuta aceea, Pamfil rămase servitor la domnul acela, care era un căpitan pensionat. Dimineața se scula dis-de-dimineață, grija și curățea vaca, o nutrea, o adăpa, o mulgea și apoi căpăta și el o felie de pîine și un pahar de lapte, apoi mergea la școală. După o săptămînă trimise vorbă mamei sale prin un om ce dusese și el un copil la școală și care-i adusese și lui ceva merinde, că adică mamă-sa să nu-i mai trimită nici o merinde, că are ce mînca, numai de hăinicele să se îngrijească ea.

Plînse biata mă-sa, cînd auzi că Pamfil al ei urmează și învățăturile și face și slujbă, de-și capătă cele de lipsă pentru trai.

Trei ani de zile petrecu Pamfil în casa căpitanului, unde avea casă de locuit, lumină, căldură și mîncare, iar el în schimb pentru aceste tăia lemne, aducea apă, grija de vacă și totuși îi rămînea atîta vreme de învăța, cît era tot cel dintîi în clasă. Toți îl aveau drag, cu toate că din fire nu era copil frumos, dar era sănătos, harnic și cuminte.

Dar după trei ani de zile se văzu deodată în drum. Că muri căpitanul, iar neamurile împărțiră cele rămase după el și casa o dădură în chirie. Ce era să facă acum Pamfil? Mai avea de stat un an la învățături, în clasa a patra, iar alt an în preparandie și apoi putea fi dascăl. Mai multe școale nici nu erau atunci în Năsăud, dar el nici pe aceste nu le putea găta, că nu avea cu ce. Mă-sa era săracă și cu o droaie de copii, iar bunul căpitan murise.

Așa fiind lucrul, merse la directorul școalei și ceru să-i dea dreptățile cum că a fost la școală trei ani de zile. Dar directorul, un om bun ca pîinea cea mai bună, îi zise așa:

— Fiule Pamfile! Eu dreptățile ți le pot da și trebuie să ți le dau, că bine te-ai purtat și bine ai învățat, dar ce vei începe, rogu-te? Școalele nu le-ai gătat. Mai ai să stai doi ani pînă să poți fi dascăl cum e data. Stăi, barem acești doi ani, cu toate că bine ar fi să stai la noi numai un an, pînă-i găta clasa a patra, apoi să mergi la vrun gimnaz, că ai cap bun și din tine s-ar putea alege un om mare, om luminat.

— Dar n-am cu ce sta la învățătură, domnule director, că-mi trebuiesc haine și mîncare și cărți, iar eu n-am cine-mi da cele de lipsă, că tată n-am, a picat în revoluție, mama mi-i săracă și cu o gloată de copii mai mici ca mine; domnul căpitan, care m-a ținut de pomană, a murit și așa nu am cu ce mai sta la învățătură.

— O, iubite Pamfile, numai de atîta te căiești? Vino la mine, vei lucra ce ai lucrat și la domnul căpitan și vei fi la mine cum ai fost la el.

Din minuta aceea rămase Pamfil la directorul școalei. Îi lucra tot lucrul și turma și învățăturile.

După ce gătă clasa a patra, merse acasă la mamă-sa. Se miră cînd îl văzu cît e de mare și de spătos, iar cînd îl auzi o dată vorbind nemțește cu notărașul, nu-și credea ochilor și urechilor.

Dar nu stătu mult acasă. După vreo cîteva săptămîni, în care timp cosi și uscă mai tot fînul de pe moșia mamei sale, zise o dată cătră mamă-sa:

— Mamă, eu de azi într-o săptămînă plec iară.

— Unde, dragul mamei? Doară iar la Năsăud?

— Ba merg dascăl. Am vorbit cu domnul părinte și cu domnul protopop și m-au pus dascăl în Valea Sacă. Capăt pe an 40 fl. și de tot copilul 10 cupe de săcară. C-o cale scap și de cătănie, că la primăvară îmi vine rîndul.

— D-apoi bine, dragul mamei, le-a da Dumnezeu sănătate, că-ți dau și ție o lecuță de pîne în mînă, că din aceea ni-i putea ajuta și pe noi, cît de cît.

Și cînd fu colo pe la ziua Crucii, se duse Pamfil în Valea Sacă și prinse a dăscăli. Trăgeau copiii la el, că era omul bun și blînd și-i învăța bine, de vedeai cu ochii cum înaintează copiii în învățături. Trei ani încheiați a stat el dascăl aci și din sîmbriuța ce căpăta nici un ban rău n-a stricat și nici o cupă de săcară n-a folosit pe seama lui, tot ducea la mă-sa. Iar el trăia de mîncare la popa, că-i învăța copiii, iar ceva bani mai făcea cum scria la notărașul, și din aceea se îmbrăca. Apoi haine scumpe nu purta: cioareci albi cu șinoare vinete, o zeghe de pănură sură, ciobote ieftine și o pălărie albă lată îi erau toate hainele, iar schimburi purta cum îi făcea mă-sa de pînză.

După trei ani de zile se mulțămi de dăscălie, cu toate că voiră oamenii să-i înmulțească plata și să-l pună și notăraș, numai să steie la ei; dar el nu se mai învoi, „Voi merge la Blaj să gat școalele” zicea el.

Așa a și făcut. În zadar zicea mă-sa, că uite, aci ai căpătare bună, dar acolo vei avea cheltuieli și n-ai de unde cheltui. El luă în spate desagii, în care era toată averea și nu se opri pînă în Blaj. Directorul de atunci al gimnaziului era un om vrednic, pe cît de învățat pe atît și de bun. Cînd merse Pamfil la el și-i spuse că, iată, ar vrea să intre în gimnaz, îi zise directorul așa:

— Bine, voinice, după dreptățile ce le ai de la Năsăud, eu trebuie să te iau în gimnaziu, dar, uite, e lucrul naibii la mijloc; pruncii care intră în clasa primă gimnazială, sînt colea de la 11-14 mult pînă la 16 ani, iar tu ești trecut de 22 ani. De-i voi să stai să gați clasele gimnaziale, vei fi trecut de 30 de ani pînă să le gați, apoi după aceea va mai trebui să stai 4-5 ani pe la școalele cele mari pînă să ajungi la ceva slujbă. N-ar fi oare mai bine să intri în preparandie, într-un an o gați și scapi la pîne?

— Nu, domnule director, zise Pamfil; la preparandie puteam sta și în Năsăud, dar eu voi să urmez învățăturile mai înalte în gimnaziu, apoi fie ce-a rîndui Dumnezeu. De un lucru singur te rog, domnule director, de este cumva lipsă în vreo familie de dascăl la copii pentru limba nemțească, eu aș intra bucuros, numai să-mi deie costul pentru învățătură, că eu atîta am cît am pe mine și hăinicelele din desagi.

Directorul era unul din călugării cei vestiți ai Blajului, ședea într-o chiliuță la gimnaziu, unde tot mereu ținea cîte un școlar, să nu fie chiar singur.

Aci primi pe Pamfil. Dimineața îi aducea laptele de la seminar, și pentru această slujbă căpăta și el un pahar de lapte și o fălie de pîne. La amiazi îi aducea costul și rămînea și pe seama lui cît îi trebuia: seara-i aducea cina și iarăși rămînea și pe seama lui ceva.

Așa stătu cîteva zile. Cărți din care să învețe îi da directorul și el mergea la școală regulat. Nu trecu însă nici timp de o săptămînă și se dovedi că cel mai destoinic școlar în clasa I-a gimnazială e Pamfil Graur, pe care însă ceilalți școlari îl porecliseră în minuta cînd intrase în școală, „Tata Pamfil”. Și el nu se supără, că era într-adevăr mai mare și mai așezat decît toți.

După vreo săptămînă, după ce-l cunoscu directorul mai bine, îi zise o dată:

— Voinice, să-ți spun ceva: M-am înțeles cu domnii profesori și au hotărît că, de voiești să fii pedel la gimnaziu, vei avea să duci și să aduci poșta, să ții rînd bun în clasă și pentru această slujbă vei avea 2 fl. pe fiecare lună. Apoi, de vrei, poți sta la mine, unde vei avea cele mai neapărat de lipsă: casă, căldură, lumină și cîte o leacă de mîncare, ce rămîne de mine. Pîne vei căpăta de la gimnaziu. Ori că, de voiești, este aci o familie a doctorului, acolo poți intra ca învățător la băieți pentru limba nemțească, că o știi bine. Acum o dată poți alege.

— D-apoi eu ce să aleg? Cum va vrea domnul director, așa să fie. Mulțămesc lui Dumnezeu, că m-a îndreptat la așa oameni buni.

Acum ajunse directorul la îndoială: ar lăsa pe Pamfil să meargă la doctorul, se temea că Pamfil s-a gîndi că-l alungă și una ca asta nu voia, deoarece prea era Pamfil un tînăr cumsecade; i-ar zice să stea aci, n-avea pe cine recomanda la doctorul; deci îi zise:

— Uite, voinice, la domnul doctor deocamdată n-am pe cine trimite un om potrivit ca pe tine, deci mergi acolo și te poartă bine, iar cînd vei avea lipsă de ceva, vino și-mi spune.

— Mulțămesc, domnule director.

Și se duse la doctorul unde ședea cu copiii aceluia într-o odaie, îi învăța și repeta cu ei lecțiile, iar în schimb avea mîncare și cortel cumsecade. De școală sta cu amîndouă mîinile și pe la domnul director se abătea baremi o dată în zi. Era bine văzut pe tot locul. Și fiind feciorul mare cu mintea coaptă, și fiind și talentat și sîrguincios, îi era numai jucărie învățatul. Așa trecu un an de zile. Ieși la sfîrșitul anului, cum se putea prevedea de la început, ca cel mai bun în clasă. Ceilalți școlari mergeau la Tata Pamfil ca la un adevărat tată, orice temă, cît de grea și încurcată, el le-o descurca și la finea anului toți ieșiră bine.

În anul al doilea, cînd fu într-a II-a clasă gimnazială, băgă rugare să-l lase să facă și examenele de pe clasa a III-a. Și ieși bine. De aci încolo merse regulat în fiecare clasă cîte un an. Iar cînd isprăvi clasa a VIII-a, se dovedi că-i cel mai copt la minte decît toți ceilalți școlari și cel cu mai bune purtări.

Intră în teologie. Acolo în patru ani termină cursul și-i veni rîndul să se căsătorească și să-și ceară parohie. Aceste două lucruri încă le făcu, deși nu chiar repede, că aci a dat de unele piedici, ce trebuiră delăturate. Adică, cînd veni vorba să se căsătorească, dădu de o piedică destul de însemnată: el era omul cărții, cunoștea sute de scrieri, dar nici o fată. Pe la petreceri nu fusese, cu fete nu făcuse cunoștință, a juca nu știa; pe lîngă acestea mai era și sărac, numai hainele le avea de pe el și învățătura în cap; hainele de pe el se vedeau că-s cam roase, dar învățătura nu o văd, chiar fetele, mai de loc. Pe lîngă acestea nu era nici frumos. Ca absolvent de teologie dă să meargă și el la o petrecere, unde erau fete și feciori. Și se minună mult cînd văzu cum colegi de ai lui, la care el le dăduse lecții din cărți, în umblarea cu fetele sînt atît de iscusiți, iar el e bîtă ca bîtele. Se supără grozav în inima lui. Fetele nici grijă n-aveau că el este cel mai învățat; ele nici nu aveau de unde ști una ca asta; ele se uitau tot la cei țanțoși și guralivi, iar pe el îl treceau cu vederea. Ce ar fi putut povesti cu el? Despre scriitorii latini și greci? Despre filozofii germani? El afară de acestea nimic nu mai știa, iar ele n-aveau de unde ști că au trăit cîndva scriitori latini și greci și filozofi germani. Deci merse din societate cu puțină nădejde să afle pereche din fetele ce le văzuse acolea.

Dar fu o bună școală pentru el, acea jumătate de zi ce o petrecuse între ele. Se puse omul meu și citi și lucruri de acestea ușurele, ce le pricepeau și fetele și de altădată, cînd mai lua parte la o petrecere, se dezgheța și el. Multe îl aflară acum mai puțin urît, ca prima dată, ba una, fata unui țăran cu stare, care încă se civilizase cîțiva ani la oraș îl află foarte cumsecade. În urma urmelor numai auziră că „Tata Pamfil” se însoară. Noroc să deie Dumnezeu! Luă pe fata țăranului ăluia și căpătă și zestre frumușică cu ea.

Acum veni rîndul să-și capete parohie. Aci va fi mai ușor, gîndi el, decît la însurat, să sfinții părinți de la Consistor mă cunosc mai bine decît fetele. Deci înaintă cerere pentru a căpăta o parohie de clasa I, după ce el știa că a fost cel mai bun din toți teologii. Dar s-a înșelat omul. De la Consistor primi răspunsul că parohia aceea nu-i de el! În urmă se convinse că acea parohie era dată unui fecior de protopop, care avea bune proptele în Consistor, căci luase de nevastă pe nepoata unui asesor consistorial. „Adică nici aici vrednicia nu-i luată în seamă?” se gîndi bietul Pamfilie și băgă rugare pentru o parohie de clasa II. Aceasta încă nu o căpătă, că, ziceau sfinții părinți, aceea s-a dat unui preot bătrîn cu merite. Pamfil însă n-are nici un merit, e cleric absolut și atîta tot! Acum ceru o parohie de clasa a III-a, dar i se răspunse de la Consistor că nu-l pot pune nici acolo că el nu știe ungurește, iar parohia aceea e într-un așa loc, că preotul român trebuie să știe și ungurește. Deci concură la o parohie de clasa a IV-a, care i s-a și dat. Acea parohie este chiar Valea-Sacă, unde el fusese dascăl înainte cu vreo 12 ani. Bucuria oamenilor cînd îl văzură iarăși în mijlocul lor și bucuria și a lui, că nu va mai fi silit să șadă la socru-so. Aci, în Valea-Sacă e el acum de vreo 32 de ani, mai jos nu l-au putut pune, iar mai sus nu au voit a-l pune. Și s-a cerut, pînă era tînăr, în cîteva rînduri să-l ducă într-o parohie mai bună, dar parohiile mai bune sînt ale oamenilor cu proptele, iar el proptele nu a avut. Dacă a văzut ce-i și cum, și-a luat gîndul de-a mai merge din Valea-Sacă, că vedea bine că zadarnic i-a fi. Și se pune și-și făcuse o leacă de moșie, crescu vite și le vîndu și cumpără loc; și iarăși crescu vite și iar cumpără loc, pînă avu o moșie frumușică. Și preoteasa încă-i făcea mai în tot anul cîte o bucurie, că în cei dintîi 12 ani avu nici mai mult nici mai puțin ca patru feciori și patru fete. Dar cu fata a patra își puse preoteasa capul. Acum ține-te, Tată Pamfilie! Crește tu opt copii fără mamă, într-un sat mărginaș și mic și sărac. Aci vin adevăratele lui necazuri; aci și gîndi și-și răzgîndi toate zilele bune și rele ce le avuse; aci se necăji cît numai unul Dumnezeu știe chinul ce l-a tras. Dar răului nu se lăsa. Își purta oficiul cu cea mai mare sfințenie și era mamă și tată la opt prunci. Credea că doară vor vedea și cei mai mari necazul lui și l-or muta într-un loc unde să-i fie mai lesne creșterea pruncilor. Dar pace! Cei mai mari, ca cei fără necazuri, nu știu să se pună în starea celor mici și necăjiți și așa pe Tata Pamfil îl lăsară să se zvîrcolească în Valea-Sacă, ca peștele pe uscat. Și-l durea inima pe Tata Pamfil cînd vedea cum unii abia o îndrugă, înaintează, iar el, care înaintea altarului era ca un înger și între popor ca un patriarh, el nu putea înainta, căci nu era neam cu cei mai mari. Era cît pe aci să despereze bietul om. Dar Dumnezeu îl întări în fire. De avea copii mulți și pentru creșterea lor mijloace puține, Dumnezeu voi ca baremi să fie copii buni, să învețe bine și să aibă purtări alese. Apoi cînd Dumnezeu ține cu omul, o lume întreagă ce-i poate face?!

Cu mare greu putu pune mîna pe un stipendiu pentru copilul cel mare cînd era prin clasa a II-a gimnazială. Dar credeți că folosi copilul măcar un singur ban din acel stipendiu? Nu, el nu avea lipsă, că era copilul tătîne-său, învăța pe alții și în schimb căpăta toate cele de lipsă. Așa stipendiul copilului îl folosea tata Pamfil pentru lipsele casnice. După ce gătă școalele gimnaziale, îi face tata Pamfil propunerea să intre în teologie că acolo va putea învăța fără spese. Ci tînărul nu se învoi:

— Văd eu năcazul în care înglozi dumneata, nu voi mai intra și eu în el. Merse la universitate și fără ajutor de un ban de la tată-so, în 4 ani de zile gătă drepturile și căpătă diploma de doctor în drepturi.

Din acest minut începu a răsări încet pe încet soarele și pentru bietul tata Pamfil. Că Iuliu, care făcuse doctoratul în drepturi, se duse practicant la un advocat și-i trimitea tătîne-său la fiecare primă 10-15 fl. Iară după trei ani de zile făcu examenul de advocat și-și deschise cancelaria la un oraș mare. Acum toate lucrurile Tatii Pamfil luară altă față, că Iuliu luă pe toți copiii la sine, pe toți îi folosea în cancelarie în orele libere și fiecare scria, cu fete cu feciori, măcar atîta cît le plătea mîncarea. Încet, încet isprăvi și copilul al doilea drepturile, al treilea medicina, și al patrulea profesura. Cești doi mai mici trecură în România, unde munca este mai bine plătită, decît la noi, și de unde trimiteau tatălui lor bani de plăti toate datoriile ce le făcuse, cînd erau mici.

Fetele cele mai mari sînt măritate bine, după oameni aleși, iar cea mai mică o mărită chiar acum după un cleric pe care l-a și luat de ajutor lîngă sine. Că-și zice părintele Pamfil: „Valea-Sacă – cu popor puțin și sărac, dar e parohie cu noroc. Am o leacă de moșie, ce-i cumpărată din zilele cele bune, cînd îmi trăia preoteasa, nu bucuros aș vinde-o. Deci ginerele să-mi rămînă ajutor bătrîneților, că chiar în Valea-Sacă l-or lăsa doară și fără patron”.

Acum cîntă părintele Pamfil și de zece ori pe zi: „Preamărit fie numele Tău, Doamne, pentru toate cîte mi-ai făcut mie!”