Tatăl

Jump to navigation Jump to search
Tatăl (după François Coppée)
de Traian Demetrescu


Acasă venea zilnic topit de băutură,
Și biata lui femee răbda orice tortură.
Trăiau de multă vreme. Ea singură, vîndută,
De mic copil în drumul mizeriei căzută,
Cu el înlănțuise a traiului povară,
Și suferea-n tăcere bătaie și ocară.
Vecinii, cîte-o dată, aud biata cum plînge,
Cînd furios bărbatul sub pumni spinarea-i frînge,
Și-o chinuește pînă se-nmoaie de-oboseală; —
Apoi se face-o largă tăcere mormîntală.
Dar într-o zi de iarnă, cînd aspra sărăcie
Preface o secundă în crudă vecinicie,
Și gura cere pîine și nu-i o fărmitură.
Femeea naște-n chinuri o slabă creatură.
Sărman copil! ce dulce și bună ți-ar fi soarta,
Născînd de ți-ar deschide spre somnul morței poarta!
Bărbatul vine iarăși beat într-o zi, cum face
În tot-d'a-una; însă e potolit și tace...
Nu mai ridică mîna nevasta iar să geamă
Sub lovituri puternici; acuma ea e mamă!
Și, zîmbitor, alături de leagăn se așează
Și mîngîie copilul ce doarme și visează...
Femeea cum îl vede, cu ochii arși de ură.
Întoarce către dînsul o rea căutătură;
Deprinsă cu bătaia l-întreabă și rînjește:
Azi nu mă bați! Ia spune-mi, ce lucru te oprește?
„Eu te aștept!.. Hai, vino... și dă-mi!...” Iar imbecilul
Răspunde-ncet: „Mi-e frică să nu deștept copilul!”