Susana (Bolliac)

Jump to navigation Jump to search
Susana
de Cezar Bolliac


I[modifică]

Înaltă și măreață, Susana-naintează
Urmată d-a ei sclave, cînd luna argintează
Pe chedri, sicomori.
Cînta rugind pre Domnul, cu sclavele-mpreună,
Pe Ioachim să-l ție, să-i fie calea bună,
Căci vine cu comori.

Sub albia ei mantelă, pe un tunic de lînă
Albastru ca seninul, s-arat-o albă mînă
Într-un bogat colan
Din care se atîrnă și două pozunare
Lucrate numa-n aur. Mărgăritar prea mare
Formează-un greu ghiordan

Plin d-amuleți simbolici ce-opresc, înfrunt deochiul;
Și lungi cercei de pietre, ce nu-i ațintă ochiul,
Dau flăcări prin voal.
De sub cămașa lungă și puțintel sumeasă,
Ar fi pîndit profanul secunda cînd să iasă,
Strîns mult într-un sandal,

Greu, plin de catareme în chip de semilună,
Pășind cu gravitate, piciorul care sună
De zale-ncongiurat;
De zale tot de aur, de cătărămi lucrate
În onix și rubinuri, de funde mari, lăsate
P-o pulpă de-ncîntat.

În preajma ei, în cale, zbor spirite de pace;
Mărgăritarul curge cu vocea ce întoarce
Cânticul cel frumos.
Zefirii joc pe sînu-i o viță rătăcită,
Și luna își răsfrînge o rază aurită
Pe stema de mados.

Ochiu-i cel viu și negru în ceruri s-ațintează;
Și fața-i plină, albă, s-aprinde, o-nviază
Un sacru spirit de foc.
Ea cere în canticu-i pe soț să i-l aducă,
Să i-l aducă-n grabă, sau că pe ea s-o ducă
Cu dînsul la un loc.

II[modifică]

Pe o terață-naltă, treptată și întinsă,
Ce răcorește noaptea în astă climă-aprinsă,
Mii vase de un stat
Lucrate d-alabastru, de marmură, aramă,
Prin plante felurite, bazinuri fără seamă
A muntelui lucrat,

Scotea în reliefuri a lui Baal izbînde,
Minunele lui Iosif, a neamului osînde,
Sau grele vînători,
Sau întîmplări prin care frumoasa și smerita
Babiloneanca fiie, în templul zis Milita,
Se dă la călători.

Sub șase stîlpi granitici ș-un roșu văl de lînă
Pe el cu animale cusute tot de mînă,
Măreț era drapat
Un pat de abanosuri, ascuns în bumbac moale,
Ș-un jeț de dinți de fildeș, cu draperii pe poale,
Ș-o baie de agat.

S-exală chiparosul; curmalul și finicul
Se-ntinde în alee; colo undează spicul,
Susamii ce suspin;
Și mai departe, pacinic, Efratul, plin de vase,
Se varsă printre grîne înalte și frumoase
Din valea fără spin.

D-a dreapta se înalță un turn trufaș, gigantic,
Zidit de toat-Asia după un plan fantastic,
De Iehova damnat;
Ș-alăturea cu dînsul a lui Nembrod clădire,
Semeață ca și turnul, își dă a ei privire
În raiul suspendat.

D-a stînga stau palaturi de haldeeni zidite,
Întinse și mărețe, cu naftă tencuite
De Nabopalazar. Încă se țin în contra acelui Isaia;
Mai stau ca să privească p-ăl de-a supus Asia
Că-și pune un hotar.

III[modifică]

„Ardică vălul ăsta! Îmi place luna plină!
Zefirii dulci s-adie suflarea lor cea lină;
Să văz un cer senin!
Cîntarea mea să meargă d-a dreptul către Domnul
Eu voi să-l rog fierbinte ca să-mi trimiță somnul,
Eu voi să mă închin;

Căci noaptea cea trecută, — o! iesme-ngrozitoare,
Și spirite mălineși vise-omorîtoare
În preajmă-mi au zburat.
O! Ioachim se vede că pătimește-n cale!
Era mîhnit și searbăd... Venise-ntr-ale sale
Și nu m-a sărutat!...

Doi demoni din tartaruri părea că-mi stau la ușă,
Poporul strîngea pietre, taica-și punea cenușă;
Și eu mă tot smulgeam...
Pe mine vrea s-omoare: zicea că-s vinovată;
Dar înger de foc iute din ceruri se arată,
Cînd eu mă sfîșiam;

Străbate ca un fulger; se-ntoarce prin mulțime;
Și intră, trece, piere. — Iubite Ioachime!
O! noi plîngeam mereu!...
Cînd iată-un june tînăr se-nalță dintre lume,
Vorbește... Toți întreabă: — cum este al său nume
Trimis este de zeu?...

Căci spiritul se puse pe fruntea sa cea lată;
Vorbea ș-oprea poporul! ș-o lacrămă curată
Din ochi i-a schinteiat...
Era bălai și dulce, — mișcările-i, cătare:
Părea c-ar fi fost David! ca el vorbea de tare!
Profetul, — m-a scăpat!...”

IV[modifică]

Așa vorbea Susana, aproape d-a sa baie,
Plîngea ș-era frumoasă!... În ochi avea văpaie,
În apă se uita,
Cînd sclavele din preajmă-i voalu-i ardicase
Și una dintre ele de ea s-apropiase
Și-ncet o dezbrăca.

Îi scoaseră podoaba, tunica-i deschiară,
De brîu se descinsese; sovonu-i desprinseră,
Păru-i căzu pe sin:
Un păr supțire, negru, îi ajungea la glezne,
Se despărțea în două și se zărea prea lesne
Un piept rotund și plin.

Alene gînditoare, culcată pe covoru-i,
Lăsa în mîna sclavei a desculța picioru-i
D-onix, mărgăritar.
O pulpă de zăpadă, ieșită și rotundă,
Ș-un mic călcîi rozatic sub o gropiț-afundă
Da tortură-n Sefar;

Căci el ș-al său complice, pitiți aci-n grădină,
Turbînd de poftă multă, se roagă, se închină,
Chem ceru-ntr-agiutor...
Era schidoli bătrînii: prunelele turbate
Zvîrlea schintei de poftă, și palpite-nfocate
Fierbea în pieptul lor.

Prelung, cu barba rară, cu fruntea încrețită,
Cu ochii roși în hîrca pleșuvă și albită,
Sefar, în sicomori,
Își întindea grumazii, țiind în urmă tare
Pe gîrbovul complice, zgîit, în nerăbdare,
în spasmuri și sudori.

V[modifică]

Cînd fuse dezbrăcată, înaintă spre baie,
Fricoasă, tremurîndă; — bătrînii stau să saie,
Împunși de pofta lor.
„Acum vă duceți toate, lăsați-mă în pace;
Voi singură, la ceruri, cîntările-mi a face,
Ca imn la Creator...

„Să nu vorbești, Susano, căci altfel ești pierdută!
În noi poporul crede, și tu vei sta ca mută
Cînd noi te-om osîndi!”
„Spuneți-mi care vină?... fugiți să ies din baie!...
Sărmana nu-nțelege ce va a lor văpaie,
Nu poate a-i opri...

Mirobolam s-aprindeți subt patu-mi de culcare,
S-aprindeți smirnă multă în casa cea mai mare,
Ș-atunci cînd voi striga,
Vedeți să fiți p-aproape și s-alergați îndată.
Cu mirt și c-un burete să vie vre o fată
Pe corp a mă spăla.”

VI[modifică]

Susana era-n baia senină, aromată;
Luna juca pe unda cea creață, colorată
Cu apă din Eufrat.
Sînu-i împunge apa și părul său plutește;
O mînă parc-ascunde edenul ce domnește
Pe bustu-i minunat.

Ea se privea în apă pe gînduri, dar voioasă;
Uitase să se-nchine, — căci prea era frumoasă...
Se bucura de ea.
Se gîdela de apă... Bătrînii în turbare
S-azvîrl uimiți la dînsa; ea țipă și tresare!...
Cu ochii-i sprijinea...

„Frumoasă ești, Susano!” Strigară în uimire
Invierșunați bătrînii. Ieșim, ieșim din fire!
Dă! dă un sărutat,
O, fiica lui Halsia!... nici iadul n-a să știe!...”
Susana, în ideea de crimă, preacurvie,
Da țipăt desperat.

„O!Lasă-te, Susano! Te-om face fericită!
Ți s-a-nchina poporul!” Săraca, zăpăcită,
Cu ochii speriați,
Se zvîrcolea în apă; strîngea-n,tre brațe sînul;
Se da afund; — dar apa-e curată ca seninul...
Bătrînii înfocați!...

VII[modifică]

„Ca p-ăi d-au zidit turnul, Doamne, îi zăpăcește!
Ca pe-a lui Lot soție, Doamne, mă împietrește!...
Cum voi putea scăpa?...”
„Susana-i vinovată! — strigar-atunci bătrînii –
Ținea pe braț un june! A, vino, Ioachime,
Căci ea îl săruta!

Să vie tot poporul! — Vedeți ce pîngărire!...
Vedeți!... o! ce rușine și ce nelegiuire!
Ce lucru neiertat!
Vin’! unde ești, Halsie? Vin’! Vezi-ți bătrînețea!...
A lui Ioachim, sărmanul, vai! vezi-i tinerețea!
O! ce grozav păcat!

Vedeți colo portița ce a deschis spurcatul!
Vai! n-am putut să-l prindem; nu am privit păcatul;
Căci el curînd s-a tras!...”
Aci pictorul meșter brodească pe Susania!
Aci să zugrăvească, de poate, pe sărmana
În îndoit extaz!...