Surdul

Sari la navigare Sari la căutare
Surdul
de Ion Pop-Reteganul
Din vol. Povestiri din viața țăranilor români, 1908.


Sînt vreo 42 de ani de cînd veni la noi în sat un dascăl tînăr, sprinten, subțirel și ca un bujor de frumos; numele lui era Damian Fulger. El fu cel dintîi dascăl la noi; înainte de aceea satul nostru nu avusese școală și dascăl. Dascălul acesta fu trimis de la vlădicie să învețe copiii oamenilor, iar oamenii aveau de la domnul protopop 2 porunci strașnice: 1) să-și deie copiii la școală și 2) să deie dascălului Damian Fulger pe toată luna 5 fl. din lada bisericii, care vezi bine era goală, și, de tot copilul ce umblă la școală, să deie dascălului cîte 10 cupe de cucuruz ori de secară, mai mult adică pe de două ori cît dau porcarului pentru fiecare porc; că pentru păstoritul porcilor nu dau la porcar decît 5 cupe de grăunțe pe o vară, vezi bine îi mai dau și merinde, iar dascălului, în loc de merinde, era să-i deie cîte 5 fl. pe lună, adică 60 fl. pe an. Oamenii de la noi, ca oameni de omenie, ascultară și porunca vlădicului și a protopopului, primiră adică pe dascăl în comună și-i dădură cîțiva băieți la școală, dar să-i mai deie și atîta potop de plată, nu mai putea pofti nici vlădicia, nici protopopul; de unde să iei tu în toată luna cîte 5 fl. că doară banii nu curg la vale! Bucate încă i-au dat, cine și cît a voit, mai cucuruz, mai secară, mai grîu jumătățit; destul că i-au dat, cît i-au dat.

Și dascălul învăța copiii, și copiii trăgeau la școală, că era glumeț și rîzător, nu mai sta tot cu bîta pe ei: mai cînta, mai ieșea cu ei la cîmp, mai și învăța cît le ajungea priceperea, destul că trecea o zi după alta.

Așa trecu o toamnă și o iarnă, iar cînd fu de către primăvară mai mult era cu băieții la cîmp, pe acolo învăța a cunoaște unele ierburi și goange, dar mai mult se jucau. Nici nu-i lua nimeni în nume de rău, că doar copiii-s copii, iar el încă era tînăr într-o minte cu ei. Apoi nu era chip de stat în școală, cînd era cevași vreme bună, că școala era mică și întunecoasă, iar afară era lumină și larg cît vedeai cu doi ochi.

De la o vreme au băgat babele de seamă că dascălul cu copiii mai des iasă la cîmpul din sus de sat printre arinii cei înalți de lîngă moară; iar tot babele mai scosese vorba, că domnul dascăl mai în toată ziua intră în casa morăriții, mai să beie apă, mai să-și aprindă țigara, mai să adăpostește acolo de o ploaie, mai de soare, destul că cu ceva pricină nu era zi lăsată de Dumnezeu să nu calce odată pragul morăriții; așa ziceau babele, că doară gura lor nu-i făcută să poată tăcea, trebuie să tot vorbească, mai de unul, mai de altul, că altcum fac cobe ca găinele de sete.

Era adică la noi în sat o muiere văduvă numită morărița, flincă bărbatu-so fusese morar la moara grofului cea de piatră, ce-i între arini. Morarul era mort și de zece ani, iar Anișca morărița trăia numai singură cu fata ei, cu Salvina, care acum era fată mare, iar cînd murise tată-său era numai de vreo 7-8 ani. Pînă cînd era morarul în viață, cumpărase de la unul de la altul cîteva bucățele de loc chiar lîngă pîrîul morii, le îngrădise jur-împrejur cu sălcii, care prinzîndu-se erau ca o cunună în jurul grădinei; acolo făcuse morarul și o căsuță, căci își zise: „Cine știe cîte zile voi avea, să nu-mi rămînă cumva muierea pe ulițele oamenilor, fără o cocioabă de casă; afară de aceea, cu grofii cît ești cu slujbă, cît fără slujbă, în toată buna vreme te poți aștepta să-ți deie drumul; atunci unde să-ți pleci capul de nu-i avea cuibul tău, că vulpile au vezuini și păsările au cuiburi, iar omul, că-i om, să nu aibă o cocioabă cît de cît?” Așa făcu dar morarul, el cu mîna lui, în timp de cîțiva ani, o casă foarte bună și lîngă ea o leacă de poiețică pentru 2 vite și un șopru de ținut nutrețul. Casa și grădina-i erau chiar lîngă moară, numai pîrîul morii le despărțea. Stînd acolea și-a crescut niște purcelași, și morărița și-a crescut gîște și rațe și alte galițe, toamna le-a vîndut și au cumpărat 2 vițele, și de aci încolo merseră apucîndu-se la cîte ceva. Dădu Dumnezeu, că morarul ajunse de avea 2 vaci cu lapte, o scroafă mare cu purcei și galițe ca un domn. Atunci văzu că n-ar strica să aibă unde-și pășuna vituțele, ca să le deie în ciurda satului, îi era peste mînă, fiind cu starea la moară, din sus din sat, nu în drumul cel mare, pe unde ies ciurzile satului. Era din sus de grădina lui o rîpă mare și seacă, numai măcriș iepuresc făcea. Aceea ar fi fost bună de el, dar era a altora. Întrebînd în dreapta și în stînga, că a cui ar fi coasta aceea, află că ar fi a lui Ioșca Urîtului, un nemeș scăpătat și bețiv. Întîlnindu-se odată morarul cu Ioșca chiar la el la moară, dau din vorbă în vorbă și fac tîrg laolaltă, că adică morarul să deie scroafa cea mare cu purcei cu tot lui Ioșca pe coasta cea stearpă. După ce făcură tîrgul și băură aldămașul, Ioșca luă scroafa și o duse în tîrg de-o vîndu, să aibă bani de cheltuială, iar morarul se puse bărbătește, și ocoli și coasta cea mare și stearpă cu sade de salcă, care toate se prinseseră frumos. Dar nu mult după aceea morarul muri, iar morărița se mută din moară în casa lor, care-i numai dincolo de pîrîul morii, într-o grădină mare cît vezi cu ochii, ocolită de sălcii. Aci crescu Salvina mare; primăvara și vara asculta cîntecul păsărilor cosînd la umbra sălciilor și a arinilor, mai stînd și pe lîngă cele vituțe pe coasta lor, cea seacă, iar iarna mai ascultînd povești pe la moară, mai torcînd cu muma sa în casă. Vecini nu aveau numai pe morarul, care se schimba minteni-minteni, după cum plesnea grofului prin cap, iar ele două, Anișca morărița cu Salvina, ele erau nestrămutate, că erau în casa lor, care li-o făcuse morarul, fie iertat, pînă era în viață. Atîta și aveau: casa și grădina de pe coastă, dar și aceasta rea, cît nici măcriș iepuresc nu făcea cum se cade, și aveau vituțele acelea. Aci venea dascălul Damian Fulger mai în toată ziua. Și nu era mare minune că venea așa des, că căsuța morăriții era ca un păhărel, iar Salvina ca un fluturaș de ceia după care umblă băieții cu pălăria în mînă. Și Damian Fulger, dascălul încă era băiat, și era ager ca fulgerul la umblat, dulce la vorbă, cu glas frumos, numai bun de umblat după fluturi ca Salvina.

Din una din alta, Damian și Salvina prind a se plăcea; și cînd nu avea copii la școală, mergea singur la plimbare printre arini, și acolo începea a cînta ca băieții:

Trecui valea și-un pîrîu.
La mîndra, sufletul meu,
Trecui valea și-o puntiță
La fata de morăriță;
Nici ști țese, nici ști coase,
Dar nu-mi pasă că-i frumoasă.

Iar de pe coastă de peste pîrîu se auzea altă cîntare:

Cine-ar zice, badea vine,
I-ași da tot ce am pe mine

și

Unde-i badea cu doru,
Nu poți ara cu plugu,
Că s-acață plugu-n dor,
Trag boii de să omor!

El auzea cîntarea Salvinei și Salvina auzea cîntarea lui, și unul și altul știa, morărița încă înțelegea ce înțelegea, dar se făcea a nu băga de seamă, că doară era muiere cu minte.

Colea în postul cel mare, pe la sfîrșitul lui Mărțișor erau zile mîndre și senine. Într-o zi după școală, colea de către seară, dascălul Damian era în grădină la Anișca morărița. Acolo era și lelea Anișca și Salvina. „Ce frumoasă ar fi coasta asta să fie plină de pomi”, zise dascălul.

— Dar oare face-s-ar aici pe coasta asta rea? întrebă morărița.

— Face, lele Anișcă, s-ar face foarte bine, numai atunci n-ar mai putea vitele să pască printre ei, că frecîndu-se de ei, nu le umblă bine pomilor.

— D-apoi s-avem cine să pună pomi, bine ar fi, dar noi muierile nu ne pricepem la de astea. Frate-meu, popa din Valea-Dosului, mi-ar trimite pomi, parte pădureți, destui, dar cine să mi-i pună și cine să mi-i altoiască? că noi nu știm! Așa vorbi lelea Anișcă, iar Damian dascălul, numaidecît se îmbie a-i pune el pomii și a-i altoi. Deci, înainte se bucurau văzîndu-și în minte coasta plină de pomi. Drept că și merse lelea Anișcă cu Salvina și cu Damian Fulger, cu dascălul, pînă la popa din Valea Dosului, care era frate cu lelea Anișcă, că și dumniaei era fată de popă și se măritase după morar, căci pe atunci așa erau vremurile: preoteasă și morăriță se făceau numai fetele cele mai alese, mai de gazde, că numai aceste două muieri în sat erau scutite de a merge în brazda domnului de dimineața pînă seara, numai la aceste două le veneau de-a gata, la una prescurile, la alta pogăcile, deci morărițe și preotese se îndesau toate, să se facă, numai cît toate nu puteau fi, că la un popă, p-acele vremi îi era destul o preoteasă și la un morar o morăriță, iar într-un sat era pe atunci numai un popă și un morar. Destul dară, că lelea Anișcă era sora popii din Valea-Dosului și se duse la dumnealui cu Salvina și cu dascălul Damian Fulger, se duseră tustrei să pună lucrul la cale cu... pusul pomilor. Nici n-au mers pe jos, ci cu carul cu vacile; lelea Anișcă făcu un ziț bun de paie, pusese fundul la car, peste paie puseră un țol, apoi 2 perne, pe ele o cergă verde și acolo șezu dumneaei cu Salvina, că doară dumneaei era morăriță, fată de popă și soră cu popa din Valea-Dosului la care mergea acum după... pomi. Vacile le mîna dascălul Damian Fulger, mergînd mai mult pe jos pe lîngă car, decît în car. Au plecat într-o zi dis de dimineață și numai colo către amiază au ajuns la Valea-Dosului. Acolo au stat pînă către ojină, s-au mai ospătat, au mai povestit și au pus trebile... pomilor la cale, iar la ojină au plecat spre casă, că a doua zi dascălul era să fie în școală. Asta s-a întîmplat chiar în ziua de patruzeci de sfinți.

Cînd au venit din Valea-Dosului nu s-a urcat dascălul nici o minută în car, că nu era unde; și muierile, adică lelea Anișca cu Salvina, nu mai șezură nici ele așa bine, ca la venitul de acasă, că-și mutară zițul dinainte, iar dinapoi umplu popa Toma, fratele lelei Anișca, de pomi pădureți spinoși, că le-a dat doară 150 de pomi pădureți, apoi cum i-a legat, cum nu, că minteni-minteni le cădea cîte unul în cap, mai cu rădăcina, mai cu crengile cele spincase. Vreo cîțiva pomi le dăduse și de cei altoiți, că avea popa Toma de unde, că doară cine mari avea pomi mulți și buni ca el, și mari și mici?

Destul că acolo către miezul nopții au ajuns sănătoși acasă oamenii noștri, lelea Anișcă făcu numaidecît o leacă de foc să încălzească ceva de cină, iar Salvina cu Damian așezară vacile în grajd și carul în colniță (corliță) și intrară și ei în casă voioși că... au adus pomi. A doua zi după amiază dascălul era tare învăluit; merse cu toți școlarii în grădină la lelea Anișcă, morărița, să le arate cum se pun pomii; lelea Anișcă cu Salvina făcea gropi tot la trei stînjeni de departe una de alta, precum îi povățuise popa Toma din Valea-Dosului, dascălul Damian curăța pomii și-i punea în gropi cu ajutorul copiilor mai mari, iar ceilalți copii adunau bărbătește pietrele și duceau pe lîngă gard. Mergea lucrul strună de bine. Iar cînd fură gata îți era mai mare dragul a te uita la lucrul lor; stau pomii în gledă ca cătanele; ori dincătrău te uitai, tot rînduri oable vedeai de pomi.

Pe cei altoiți îi puseră mai aproape de casă, apoi după ei urmară cei mai mari, și în urmă cei mai micuți.

— Să mai avem pe-atîția, ar fi chiar plină grădina”, zise dascălul.

— De s-ar prinde aceștia odată! răspunse Salvina.

A doua zi după aceea satul era plin de vorbe, mai cu seamă muierile știau povești mai multe. Unde-și dau cu socoteală că dascălul a fost cu morărița și cu Salvina la Valea-Dosului de i-a credințat popa Toma, unchiul Salvinei. Altele ziceau, că morărița-i hamișe; se folosește numai de dascălul, ca să-i pună grădina în rînd, dar pe Salvina n-a da-o după el, că doară numai pe ea o are, și n-a da-o după un dascăl sărăntoc, că o poate da după orice fecior de gazdă din sat; altele iar ziceau, că dascălul e hamiș, a înturnat capul muierilor, dar nu va lua pe Salvina, că nu s-ar învoi popa odată cu capul, ca fata morăriții să fie dăscăliță, că și el are patru fete de măritat; bărbații, ca ei, nu mai vorbeau atîta, dar cîte o vorbă mai ziceau și ei, ca oamenii.

La Rusalii veni protopopul în comună, ca să ieie în seamă examenul copiilor, și rămase foarte mulțumit cu sporul aflat la școala dascălului Damian Fulger, și legă de sufletul oamenilor, ca să-i deie plata, și pe viitor să-și trimită toți copiii la școală. Eu încă eram atunci la școală și căpătai drept cinste de examen un briceag jidovesc, de cele de 2 cr. cu plăsele de lemn și cu un tăiș ca degetul. Bucuria mea, că am cu ce ciocîrți!

După examen nu văzură pe dascălul Damian Fulger multă vreme prin sat pe la noi. Acum iar era plin satul de vorbe; unii ziceau că s-a dus la părinți, dar va veni și va lua pe Salvina morăriții; alții și dau cu socoteala, că e trimis de protopop la popie, și cînd va veni gata, va lua pe fata popii nost, pe Samfira; alții, adică altele, că tot muierile erau, care făceau vorbele, ziceau că n-o să mai vină, că a cerut de la morăriță pe Salvina, dar nu vrea să i-o dea; iar alții știau și mai mult... știau adică și ziceau, că dascălul e un taie fugă, de abia a așteptat să vie examenul, să se descotorosească de Salvina morăriții. Unele muieri, cumetrele, întrebau pe morărița, cam pe de departe, cum știu ele:

— Dar ce-i, faci-ne o țîră de veselie cu Salvina? Doamne, bună pereche ar mai fi cu dascălul! Amîndoi tineri, amîndoi frumoși ca doi bujori! Iar morărița le răspundea liniștită, ca muierile cele cu minte:

— D-apoi, ce o fi hotărît de Dumnezeu a nost va fi, de-a fi bine, de-a fi rău!

Cînd fu colo pe la Sfîntă-Măria mare, dascălul Damian Fulger sosi în comună însoțit de tată-su și de unele neamuri, trase ață la morăriță și se încredință cu Salvina, iar în ziua de Sfîntă-Măria mică le fu nunta, nu cu mult tămbălău, dar cinstit, omenește, cu voie bună din inimă.

Acum, încet cu încetul încetară vorbele în sat; dascălul ședea cu nevastă-sa și cu soacră-sa în casa lor de lîngă pîrîul morii; cînd avea de ținut școală, o ținea cu toată sfințenia, iar afară de școală era tot hărnicie, era ca o furnică: lucra, tocmea, curăța, drigea; mai în grădină, mai pe la vituțe, mai pe lîngă casă, cît în scurtă vreme se putea vedea, că acum este bărbat în casă.

Toamna, colo după ce căzu frunza, se puse și aduse de pe coaste mulțime de păducei și spini cu rădăcină, și-i resădi frumos pe toate marginile gradinei printre sălcii. Oamenii îl întrebau cam în glumă:

— Ce a fi din ăștia, dascăle?

— Gard, răspundea el scurt și îndesat.

Prin sat iar prindeau oamenii a vorbi. Unul își dădea părerea, că dascălu-i smintit, că umple grădina de spini și de păducei, mai bine o lăsa pășunat la viței; alții vorbeau altceva despre el, destul că nejudecat nu rămînea, după cum nu rămîne nimenea în lume. După ce resădi păduceii jur-împrejurul gradinei, se puse și aduse din tufișuri și de pe coaste mulțime de pomi pădureți, sălbateci, cu rădăcini bune, și-i puse în grădină, tot 3 stînjeni unul de altul, pînă umplu grădina toată bine, că cu cei căpătați ast-primăvară de la popa Toma, unchiul Salvinei, numai pe jumătate putuse umplea grădina. Și el vrea să o aibă plină de pomi. Și o umplu. Acum era îndestulit. Toată ziua se preumbla odată de la unul la altul și, în mintea sa, pe toți și-i vedea încărcați de poame bune, deși era toamna tîrziu. Primăvara, în săptămîna Paștilor, pe toți îi altoi frumos, iar vițeii nu mai intrau în grădina, care fusese multă vreme dată în stăpînirea lor. Toate mergeau bine la dascălul Damian Fulger; în școală sporea învățătura copiilor, iar acasă sporea asemenea cîte ceva.

Dar scris este că omul să nu se prea încreadă niciodată, căci chiar cînd gîndește că-i umblă mai bine, vine cercarea lui Dumnezeu peste el. Așa fu și cu dascălul Damian Fulger: în 3 ani după olaltă-i dărui Dumnezeu 3 copii, unul mai frumos decît altul; ai casei toți erau sănătoși și din zi ce mergea li se strimta și cămara. Cînd fu în primăvară a patra puteai prinde iepuri cu el de fălos ce era, și toată ziulica era în grădină; și cum nu? cînd pomii lui cei mulți și frumoși, toți, dar toți erau înfloriți, de gîndeai că i-au nins. Umbla de la unul la altul, nu odată, dar și de două ori pe zi. Era la culmea fericirii! Dar din ce din ce nu, că colo pe la Rosale, încă pînă nu a da examenul cu copiii, căzu la pat și boli, și boli pînă către toamnă, cînd se ridică, surd. Acum ce să știe începe? Dăscălia nu o putea purta așa surd cum era, iar altă măiestrie nu știa. Năcăjit și ca vai de el petrecu iarna aceea, trăind mai cu subțirele și decît pînă într-aceea, dar în urmă își întări încrederea în Dumnezeu și în pomii lui, care îi scoase din toate necazurile, din toate lipsele. Din an în an pomii făceau poame mai frumoase și mai multe și vînzîndu-le pe bani buni își acoperea din ele lipsele casei. Ba vestea despre hărnicia lui cu pomii merse departe, și un boier bogat îl rugă să-i facă, pentru plată, și lui o grădină așa frumoasă; și i-o făcu, ce-i drept, dar nici lucrul nu-i fu în zadar, că boierul plătea boierește la cel ce-i lucra omenește. Astăzi e dascălul Damian Fulger unul din cei mai bogați oameni din ținut, grădina lui e vestită în lung și-n lat, și e pe de zece ori mai mare decît la început; casa lui e binecuvîntată, numai cît azi nimeni nu-i mai zice dascăl, ci „Surdul”, căci nu aude mai nimic, și-au și uitat oamenii de cînd nu mai e dascăl.