Supremul argument

Jump to navigation Jump to search
Supremul argument
de George Cair


Când am urcat scările strâmte de lemn ale ministerului de industrie, îngrămădit în localul camerei de comerț din Iași, mi-a fulgerat prin gând interiorul somptuos al palatului Vernescu, cu scările lui monumentale de marmoră scumpă și rară, cu bronzăriile lui grele, cu luxul din toate, în care se răsfață acelaș minister acolo... Și cele două Românii mi-au răsărit alături, cu deosebirea lor enormă, sub legile oarbe ale destinului!

Ajuns la ușa anticamerei secretarului general, am dat de un pâlc de lume îngrămădită, așteptându-și rândul cine știe de câtă vreme, și, cum din fire sunt foarte respectuos pentru drepturile altora, mi-am zis: „Este peste putință să pătrund înaintea celorlalți, iar ca să aștept, nervii mei nu mi-ar da răgaz, așa că mai bine ar fi sa renunț și să plec“.

Dar în acel moment îmi năluci pe dinaintea ochilor figura severă a prietenului meu care, demobilizat în ajun, plecase la București, în trenul special al primului ministru și al ministrului de externe, după ce mi-a șoptit următoarele:

„După atâtea suferințe și prigoniri, dragă prietene, mi-a venit și mie rândul să trăesc. Diseară plec definitiv, cu miniștrii, la București, ca să-mi văd de treburi. Cum ai noștrii n’au ce îmbrăca „dincolo“ îți las o cerere la industrie pentru postav, pânză, piele, ață și talpă. Am vorbit cu secretarul general, care te așteaptă și te va satisface".

Si prietenul meu pecetlui spusele cu îmbrățișări de adio.

Dar cum spusei, în fața ciucurilor de lume, orice entuziasm îmi pieri și hotărât să plec mă lovii cu un camarad maior, care suia treptele câte două:

— Nu e chip, îl oprii eu, nu vezi câtă lume e?

El răspunde hotărât: „Ei și!... Ce vreau eu să știu de lume ?“

— Totuși, adăugai eu, sunt oameni cari așteaptă de mult; cum o să le iei înainte. ?

— Vino după mine și o să vezi.

Maiorul își puse coatele în mișcare și strivind pe unde găsea rezistență, despică cu forța și cu gura o cărare largă, asvârlind în lături puhoiul nedumerit. Ajuns la ușe trânti un pumn în gât ușierului care i se opunea și intră, pe când afară mulțimea vocifera: „Rușine!... Nici aici nu putem trăi de voi ?... V’ați îndopat doi ani cu detoate pe spinarea noastră, pomanagiilor, și nu vă mai ajunge!...“ . " '

În anticameră, camaradul întrebuința acelaș sistem, printre privilegiații cari pătrunseseră până la a doua ușe, și iată-ne în biroul secretarului general.

Si aci lume destulă ?

Lângă sobă, o delegație de cofetari și băcani dela Ermacov, frații Smirnov și alții, de pe Lăpușneanu discutau cu un funcționar chestia bomboanelor, referitor la cari prefectura poliției dase o ordonanță ca în 24 de ore să dispară, altfel vor fi confiscate. Delegația prezintă facturi că acele bomboane nu sunt fabricate din zahărul din țară, ci importate din Rusia.

Alții așteptau ca petițiile, gata să fie rezolvate, pe când ușa de la cabinetul ministrului se deschidea și închidea necurmat, în urma celor cu trecere mare.

M’am oprit lângă biroul d-lui secretar general, un om cu o figură blândă, cu o barbă neagră și o chelie, purtând încă fire izolate ca rezervele unei păduri tăiate.

Domnia sa purta în ceafă un pansament cu vată multă, ocrotitor al unui foruncul destul de dureros, după strâmbăturile ce le făcea când era nevoit să întoarcă ușor capul, din înțepenirea la care era osândit.

Era absorbit într’o conversație cu două doamne în doliu, cari se vedeau a fi mama și fiica. Mama înaltă, voinică și pieptoasă ca o lebădă, ducea singură argumentarea cererei sale, iar fiica sa, o figură palidă, uscățivă și tristă, sprijinea cu ochii dureroși cererile mamei.

Dialogul dură de mult, se vede, căci în glasul secretarului general era citită o hotărâre ultimă și definitivă:

— Ce-mi cereți d-voastră, vă repet, nu vă pot acorda. Veniți prea târziu, cantitățile s’au epuizat. Acum 15 zile v’aș fi putut da oricât. Acum e peste putință. Mai avem numai o foarte mică cantitate de pânză, rezervată pentru ministerul de război, și-mi închipuesc că la ora când vorbim e deja vărsată intendenței. Adresați-vă depozitelor militare.

— Credeți că n’am fost și acolo, adăugă văduva, și m'au trimis la d-voastră. Dacă celelalte nu mi le puteți acordă, cel puțin câțiva metri de pânză și stofă. Nu le cer pentru mine, dar, afară de fata asta, am acasă încă patru copii mărunți, cari sunt desbrăcați. De-ale gurii le-am mai găsit... Nu sunt femeia să alerg atâta și să mă umilesc dacă nu m’ar strânge nevoia.

— Cred, cred doamnă, reluă secretarul general mai compătimitor, dar de unde nu e, cine poate pretinde? Credeți-mă că dacă v’aș putea da nu m’aș lăsa rugat atât. Mai treceți pe aci peste câteva săptămâni, sau cereți ministerului de război.

Văduva adause cu lacrimile’n ochi, scoțând din sacoșe, ca ultim argument, un număr din „Monitorul Oficial“ :

— Citiți domnule secretar general: sunt aci două ordine de zi prin cari se acordă unui colonel ordinul „Steaua României“ cu spade și unui sub-locotenent ordinul „Mihai Viteazu“, pentru acte de vitejie în urma cărora amândoi au murit la Mărășești.

„Primul e soțul, al doilea, copilul meu! Iar soția și mama îndurerată nu găsește, în țara mântuită pe urma viețelor scumpe pierdute, nici o treanță cu care să poată îmbrăcă orfanii rămași...

„Dacă nici acum nu-mi dai, nu mai stăruesc căci sunt încredințată că nu ai“.

Secretarul general păru mișcat la culme și aruncându-și ochii pe ordinele de zi, răspunse cu o voce hotărâtă:

— Vă compătimesc sincer pentru încercările la cari soarta va supus, și-mi plec fruntea înaintea eroilor căzuți. Regretul meu este cu atât mai mare !... Lăsați cererea aci împreună cu adresa d-voastră, și vă dau cuvântul că vă voi anunță la timp...

Convinsă, văduva schiță un surâs de scuze, care-i lumină fața cu o bunătate îngerească, pe când secretarul general, străbătut de un junghiu în ceafă, își încreți dureros fața.

— Dar ce aveți de sunteți oblojit ? Pare că suferiți mult, întrebă îndoliata, cu un glas blând de mamă.

— Am un foruncul plictisitor, care-mi coace și mă doare amarnic.

— Băgați bine de seamă, nu cumva să fie serpengea!... Dacă l’aș putea vedea v’aș spune, căci eu mă cam pricep în d’alde astea.

Îngrozit, secretarul general trecu lâgă fereastră și cu două degete îndepărtă îngrămădirea de vată.

— Nu e nimic periculos adause văduva cu siguranță, e un buboi năprasnic, dar care vă va chinui mult dacă urmați sfaturile doctorilor. Dacă mă ascultați, până mâine coace și sparge, altfel vă ține încă două-trei săptămâni.

— Și ce trebuie să fac, coniță?

— Uite, înainte de a te culca, îl speli bine cu apă caldă, apoi îl legi cu o cataplasmă tot caldă din făină, apă de flori și miere. Când te scoli mâine îl găsești copt și spart pe tulpanul cu care l’ai legat.

Secretarul luă creionul albastru și scrise pe „memento“ cuvintele: făină, apă de flori, miere.

— Vă mulțumesc din suflet conița mea !

Apoi, luminat la față și mulțumit, apăsă pe unul din butoanele de apel.

Un funcționar superior se ivi.

— Dragă Frățiloiule, ia te rog petiția asta a doamnei și dă ordin să se satisfacă toate cererile cuprinse într’însa, din stocul de mărfuri ce ne-au sosit alaltăeri. Alege tot ce e mai bun și cât mai repede, căci doamna se grăbește...

Și pe când văduva, împietrită de surprindere, se mărginea să îngăimeze cuvinte de mulțumire, secretarul general răspundea cu galanterie :

„N’aveți pentru ce, doamnă, nu ne facem decât datoria“...