Sunt oare apostoli?
Pe stânci ascuțite[1]
mă porți Tu, Părinte,
și mă duci pe cărări nesfârșite
— izvor ce curge in talazuri neistovite.
În lunga mea cale, mă înghimpă la fiecare pas,
înveninate
vârfuri de mărăcini, de nu mai am glas.
De tunetele lumii nădejdile îmi sunt sfărâmate.
Oare cine mă risipește sus spre soare?
Cine mi-a străpuns flacăra speranței
de sufletul mă doare?
Așa m-amm zămislit eu oare
în cuibul părintesc,
în pământul săcuiesc?
Ce vină
am avut de-am fost zvârlit in neguri
fără pic de lumină?
Unde mă aflu acum
de mă-nconjoară tot inime-mpietrite
pe orișicare drum?
Prevăd izbucniri crunte
de nedreptăți omenești.
În al lor umblet
sunt oare apostoli să verse ’n ele suflet?!
Note ws
[modifică]- ↑ Publicată în nr.1 al revistei Hyperion. Prezentarea autorului în revistă:
Kibédi Sandor (ALEX. HAPCA), poetul urgisiților de soartă, al celor mici, fără glas și fără putere, publică în numărul de față al revistei noastre, o poezie — autotraducere — Sunt oare apostoli? Acest poet, este o apariție nouă în literatura modernă maghiară, în care a publicat patru volume de versuri, apreciate de critica literară, mai ales pentru limba armonioasă în care scrie.
Născut pe pământul Ardealului, el îl zugrăvește în culori vii și leagănul părintesc este cântat în duioase versuri.
Ducând o viață chinuită din frageda copilărie, i s-a întipărit pe întreaga lui ființă, blândețea și bunătatea nemărginită. În lumea în care trăiește pare un apostol din alte vremi.
Român după tată, a învățat românește cu ușurință și se simte la largul său, în mijlocul nostru.