Sufletul nou în poezie

 

Orice schimbare, orice inovațiune în literatură, este un semn de dezrobire sufletească, e ca o cucerire a gîndului dincolo de hotarele între care timpul l-a ținut încătușat.

Uneori aceste dezrobiri vin mai curînd, alteori mai tîrziu, uneori ating mai multe suflete, alteori mai puține, dar cînd ne găsim în fața lor privirile noastre trebuie să le întîmpine nu numai cu o îndreptățită bucurie, ci și cu stăruitoarea curiozitate de a le urmări mai departe, de a cerceta împrejurările care le-au adus și temeiurile pe care se razimă.

Preocupați numai de unele lucruri — cîte din ele prea neînsemnate! — și stăpîniți de mania de a măsura totul cu balanța ori cu compasul, istoricii literari și criticii uită prea deseori că ceea ce trebuie pus în primul rînd în evidență dintr-o manifestațiune literară este substratul ei sufletesc. Rostul și valoarea unei producțiuni literare rămîn neînțelese dacă nu căutăm să ne dăm samă de semnificațiunea ei psihologică, să qunoaștem sufletele din care a izvorît. Se mai uită iarăși că o manifestațiune literara are nenumărate legături cu alte manifestațiuni intelectuale, că opera unui scriitor ne arată la fiecare pas idei, sentimente, care-l apropie de artiștii și chiar de oamenii de știință din timpul său.

A urmări deci o producțiune literară în legătură cu motivele sufletești cane au determinat-o și a arăta punctele ei de atingere ou toate formele de gîndire ale epocei:— aceasta trebuie să fie prima preocupare a celui care vrea să ne-o înfățișeze în geneza și adevărata ei valoare.

În chipul acesta vom căuta să prezentăm mișcarea poetică din timpul nostru, și numai urmînd această cale se va putea vedea mai bine temeinicia și însemnătatea ei. Este cu atît mai necesară această procedare cu cît avem dinaintea noastră o manifestațiune literară despre care s-a spus că n-ar avea rădăcini adînci în sufletul contemporan, ci ar fi numai o născocire, un capriciu al cîtorva spirite alucinate și sterpe.

…Era pe la 1882. Prin reviste și jurnale franceze nume nouă de poeți și critici veniau să turbure liniștea celor care continuau să se închine la cîțiva idoli ai literaturei. Nu se vedea încă bine ce voiau acești noi-veniți, nu se începuse luptele cu lovituri îndrăznețe dintr-o parte și dintr-alta, nu se publicase manifeste, dar se simția că în lumea scriitorilor se pregătește ceva care va zdruncina multe credințe.

Încetul cu încetul, un ideal literar începe să se deslușească din aceste frămîntări, alți scriitori noi se ivesc și o școală poetică cu principii deosebite de ale parnasienilor și naturaliștilor vine să-și ceară dreptul la vieață.

Noua școală își ia ființă pe la 1885 și sub numele de, simbolism deșteaptă deodată furtuni de atacuri. N-a fost mișcare literară care să întîmpine o mai mare înverșunare și să aibă să lupte cu mai multe critici nedrepte, degenerînd uneori în glume de rău-gust din partea tuturor nechemaților, la care veniau să se alăture cîteodată și scriitori reputați din alte grupări literare. Chiar azi simbolismul e privit cu neîncredere în unele cercuri ori denunțat ca o școală de pervertire a simțului literar. Cînd numele de „decadent”, înfrățit cu acela de „deliquescent”, a fost aruncat de cîțiva răuvoitori, publicul a găsit un prilej mai mult ca să privească dușmănos ori să ignoreze pe adepții noului crez literar.

S-a întîmplat chiar de data aceasta ce se întîmplă de multe ori în luptele literare: epitetul de „decadent”, aplicat cîtorva rătăciți care nu aveau nici o legătură cu simboliștii sau unor „poetae minores” care nu înțelesese ori denaturase, exagerînd, teoriile acestora, a ajuns repede să fie identificat cu acela de partizan al simbolismului. Și cîte calificative nu s-au legat atunci de numele simboliștilor, cîte legende nu s-au pus în circulație pe socoteala lor — nu era diformitate sufletească, nu era extravaganță care să nu li se atribuie: cronicarul literar al ziarului Le Temps scria despre ei în 1885 că ar fi niște isterici, niște nevropați, stăpîniți de o aversiune incurabilă împotriva a tot ce e sănătos și avînd numai cultul pentru ce e anormal, pervertit, satanic.

Confuziunea aceasta nu se mai face azi în Franța nici de cei care se arătase la început ostili revoluționarilor poeți; ea mai dăinuiește însă în alte părți și mai ales la noi unde cuvântul ,,decadent” se repetă ca o provocare continuă la adresa simboliștilor.

Ce însemnează însă a fi decadent? Desigur că nu altceva decît a fi lipsit de vigoare, a nu mai avea energia care-ți dă putința să-ți tai singur drumuri nouă, a trăi din ce ai moștenit de la alții. Și dacă este vorba de literatură, unde oare trebuie căutați adevărații decadenți dacă nu printre cei care au continuat ori mai continuă să ia apărarea tuturor curentelor compromise, să glorifice toate vechiturile literare? Decadenți erau poetastrii francezi de la începutul secolului treout care versificau în genul lui Delille, decadenți erau atîți întîrziați de pe la 1860 care repetau locurile comune ale romantismului — și la noi decadenți sînt toți care înșiră versuri în felul doinelor lui Alecsandri ori caută să reproducă tiparul eminescian.

Și, lucru curios, decadenți au fost socotiți tocmai poeții care nu voiau să recunoască formulele literare de mai înainte, care veniau să introducă o inspirație nouă și să revoluționeze chiar principiile de versificație. Nu e aici o nepotrivire care singură arată cît de falsă și de tendențioasă era apropierea între aceste două cuvinte, simbolist și decadent?

În ce chip generațiunea nouă de poeți căuta să se emancipeze de tirania școalelor de mai înainte, cum concepțiunea lor despre artă aducea ceva deosebit, surprinzător și fecund, aceasta se va vedea din analiza pe care o vom da mai departe.

Era însă o exagerare — obișnuită la toți novatorii — cînd se spunea că simbolismul nu datoria nimic mișcărei literare care-l precedase și cu care a venit în conflict de la început. În literatură, ca și aiurea, orice curent nou are puncte de contact cu curentele anterioare și aparițiunea lui nu poate fi înțeleasă dacă îl izolăm de producțiunile care l-au precedat.

Deși a pornit ca o reacțiune împotriva școalei parnasiene, simbolismul apare ca o continuare a acesteia și ceea ce-l leagă de ea este cultul artei superioare, disprețul pentru inspirațiunea ușoară și sentimentalismul frivol. Parnasienii au venit într-un timp cînd romantismul în descompunere turburase conștiința artistică, și marele lor merit, cu toată rigiditatea formulei în care au stăruit, cu toată mărginirea de hotare pe care au impus-o inspirațiunei, este de a fi redat poeziei noblețea uitată și intransigența formei impecabile.

Un Leconte de Lisle este premergătorul sufletelor alese care au îndrumat, sub forma simbolistă, poezia franceză cătră un nou idealism. Legăturile simboliștilor cu parnasienii se văd, dealtfel, din opera unui Henri de Régnier, care în primele sale versuri amintește tehnica parnasiană pe care și-o însușise în contact cu Leconte de Lisle și Heredia.

Oricît s-ar deosebi simboliștii de naturaliști — se poate chiar spune că sînt două școale diametral opuse — nu este o paradoxă să-i punem un moment alături cînd urmărim evoluțiunea literară a ultimelor decenii. Naturaliștii au adus o observare mai adîncă a lumei înconjurătoare, o înțelegere mai largă a sufletului modern, și prin aceasta au contribuit la dezvoltarea cîtorva însușiri care disting pe simboliști: viziune mai vastă despre lume, curiozitate veșnic vie pentru ce este propriu vieței de astăzi. Se pot oare înțelege multe din versurile lui Emile Verhaeren fără literatura naturalistă de pe la 1880? Mare parte din simbolurile grandioase ale poetului belgian ne apar ca o dezvoltare a temelor de predilecțiune ale naturaliștilor și de aceea unii l-au asemănat cu Zola prin puterea evocatoare și darul de a desprinde tainele de vieață intensă din mulțimea de aspecte ale lumei de azi.

Înrudire mai apropiată au simboliștii cu alți scriitori, și pe aceasta au recunoscut-o singuri.

Dintre poeții de la mijlocul veacului trecut Baudelaire poate fi socotit ca un antemergător al curentului simbolist. Acest izolat, acest „prince des ténèbres” care a adus în poezie o sensibilitate nouă, un fior necunoscut, lăsa să se întrevadă în opera lui subtilă, rafinată, de o resemnare solemnă, o parte din ce avea să caracterizeze poezia de mai tîrziu. Ceea ce îl apropie mai ales de simboliști este analiza adîncă, adeseori chinuitoare, a stărilor sufletești, intuiția unei vieți misterioase care plutește în jurul nostru, descoperirea de legături tainice, de „correspondances” nebănuite între lucrurile cele mai depărtate.

Un alt poet în care simboliștii aveau să se recunoască este Rimbaud — temperament de alucinat, de visător răzvrătit, care, fără să fi lăsat o operă unitară și mai bogată, a făcut să răsune în poezia franceză accente nouă, de o zguduitoare emoțiune. În muzica stranie a versurilor lui se vede clocotind un suflet îndurerat și îndrăzneț, luptînd cu himere și zbătîndu-se printre uraganele vieței ca acea corabie frământată de valuri pe care ne-o descrie într-una din poeziile sale și care anunță simbolurile poeților de mai tîrziu.

Alături de Rimbaud, figura lui Villiers de l’Isle-Adam se înalță și ea în lumina care avea să vestească sfârșitul naturalismului. Povestirile lui de o aristocratică imaginație, înfățișîndu-ne o lume fantomatică de suflete rari, enigmatice, și înălțîndu-ne într-un maiestos zbor de gînduri pînă la culmile stăpînite numai de vulturi ai artei, apropie și pe acest izolat de elita scriitorilor care s-au ridicat după 1880.

Un nume care se amintește des cînd se vorbește de simboliști este acela al lui Paul Verlaine; unii — necunoscători ai evoluțiunei literare dintre 1880 și 1890 — fac chiar confuziunea să-l pună printre simboliști. Paul Verlaine n-a fost însă simbolist; în anii din urmă ai vieței lui critica chiar aspru pe cei din școala nouă, reproșîndu-le înstreinarea de spiritul francez, cultul pentru „allemandisme”, și dezaprobînd inovațiunile tehnice care i se păreau prea îndrăznețe, introducerea versului liber, căruia îi zicea ironic „vers à mille pattes”. Cu toate acestea, mișcarea simbolistă nu poate fi înțeleasă fără autorul Poemelor saturniene. Verlaine a fost și el un precursor al simboliștilor și cînd aceștia au început să se manifeste, glasurile lor de simpatie s-au îndreptat spre el, proclamîndu-l ca un maestru, recunoscîndu-l ca poetul care emancipase poezia franceză de multe convențiuni. Verlaine a revendicat pentru poeți libertatea artistică uitată de cîtva timp în Franța, arătînd prin versurile lui că oricît ar lovi în unele prejudiții, oricît ar veni în conflict cu felul de a judeca al contemporanilor, un poet nu trebuie să facă nici o concesiune, nu trebuie să țină samă de formule și rutină, ci să se arate așa cum e, cu sufletul lui, întreg, neprefăcut. Verlaine se apropie și mai mult de simboliști cînd vine să se ridice împotriva versurilor prea precise, prea puțin evocatoare, și proclamă superioritatea poeziei ce ne duce într-o lume de vis, vaporoasă, și redă, în cuvinte muzicale, care par mai mult o șoaptă, nuanțele cele mai subtile, cele mai variate:

Rien de plus cher que la chanson grise
Où l’Indécis au Précis se joint,
zice dînsul în Art poétique — și mai departe:
Car nous voulons la Nuance encor,
Pas la Couleur, rien que la nuance!

Să nu uităm că Verlaine a fost mult timp unul din cei neînțeleși, unul din acei „poètes maudits” cărora li se imputa coruperea gustului literar — și tot astfel erau considerați simboliștii, așa că era firesc ca o apropiere să se facă între ei. De aceea îl vedem pe Verlaine alături de poeții tineri, simpatizînd cu ei, deși nu împărtășia toate vederile lor.

O afinitate intelectuală și mai mare leagă pe simboliști de Mallarmé. Mulți comit însă greșala de a-l alătura și pe el, fără nici o rezervă, la gruparea simbolistă.

Ε adevărat că Mallarmé a susținut multe idei pe care le regăsim la simboliști, e adevărat că în contact cu dînsul — la acele întruniri pe care le ținea în „home”-ul lui artistic din rue de Rome — s-au format cei mai mulți poeți din noua generațiune; dar activitatea lui poetică, începută în mediul parnasian, număra mai mulți ani în momentul cînd simboliștii au dat semnalul luptei lor. De altă parte, Mallarmé nu și-a însușit unele puncte din programul simbolist; el a rămas mai fidel tradițiunei; astfel, fără să arate versului liber ostilitatea pe care am văzut-o la Verlaine, dînsul era convins că nu e nici un motiv să se renunțe la versul alexandrin, singurul care poate impune prin maiestatea lui: „Je demeure convaincu — spunea în Crise du vers — que dans les occasions amples on obéira toujours à la tradition solennelle, dont la prépondérance relève du génie classique”.

S-ar putea găsi deosebire între Mallarmé și simboliști chiar în subiectele, adeseori prea lipsite de amploare, de’ varietate, pe care le-a dezvoltat în poeziile lui și care contrastează cu poemele în linii mari, bogat conturate, ale unui H. de Régnier sau Verhaeren. Dar să vedem ce-l leagă totuși pe Mallarmé de simboliști, și încă mai mult decît toți scriitorii amintiți pînă acum.

Priviți cu dispreț ori ridiculizați, poeții tineri au găsit în Mallarmé, ca și în Verlaine, un înțelegător, un protector. Figură impunătoare prin intransigența părerilor sale, prin închinarea vieței întregi unui gînd superior, nu se putea ca dînsul să nu fie privit cu admirațiune de tinerii însetați de Idealism. Cine ar fi putut înțelege mai bine aspirațiunile nouă decît un suflet ca al lui Mallarmé, devotat artei, știind să prețuiască tot ce era un semn de dezrobire intelectuală, de la avînturile îndrăznețe ale unui E. Poe ori ale prerafaeliștilor, cu creațiunile lor de o artă subtilă, mistică, și pînă la ce căutau să realizeze tinerii poeți?

Era însă ceva mai mult ce venia să apropie pe Mallarmé de simboliști. Ca teoretician, dînsul împărtășia vederi ce concordau cu ale acestora; astfel principiul de la care pleca în materie de literatură ori de artă era că nici un motiv nu trebuie redat prea direct, ci mai mult sugerat, exprimat printr-o aluziune; un poet, un pictor, după părerea lui, este mai artist, ne emoționează mai puternic cînd numai evocă lucrurile, nu stăruie asupra lor, nu ni le impune prin îngrămădire de detalii, prin descrieri prea precise. Ideea aceasta revine des la Mallarmé și o exprima astfel în rîndurile pe care le însemna în Magie și în răspunsul pe care-l da în 1891 la ancheta literară întreprinsă de J. Huret:

„Evoquer, dans une ombre exprès, l’objet nu, par des mots allusifs, jamais directs, se réduisant à du silence égal, comporte tentative proche de créer… Nommer un objet, c’est supprimer les trois quarts de la jouissance du poème qui est faite du bonheur de deviner peu à peu; le suggérer, voilà le rêve.”

Vedem aici, exprimat în stilul propriu lui Mallarmé, principiul pe care l-au aplicat și simboliștii, după cum se va vedea mai departe.

În ce privește forma, ideile lui Mallarmé veniau și ele să se întîlnească, în unele puncte, cu ale simboliștilor: limba poetică, zicea dînsul, s-a banalizat, și-a pierdut puterea expresivă și trebuie regenerată, îmbogățită cu elemente nouă, în stare să redea toate nuanțele sufletelor moderne. Pentru a înlocui cuvintele demonetizate, Mallarmé recomanda scriitorilor să recurgă la forme din trecut sau să le derive din fondul limbei franceze ori chiar al celei latine.

Mallarmé mergea chiar mai departe și susținea că un scriitor are dreptul să dea și frazei forma care i se pare mai artistică, mai îndepărtată de felul comun de a scrie. În aplicarea acestei idei Mallarmé a mers însă prea departe, căzînd în exagerări care au dat operei lui o înfățișare stranie. Prin căutarea sistematică de cuvinte rari, prin întrebuințarea celor curente cu alt înțeles, prin construcțiuni împotriva spiritului sintaxei franceze, chinuite și obscure, Mallarmé ajunsese să scrie într-o limbă artificială, ultra-alambicată, care face din multe pagini ale sale, în proză sau în versuri, adevărate enigme al căror înțeles nu poate fi prins nici chiar de cei deprinși cu genul său.

Mallarmé uitase că un cuvînt nu trebuie luat izolat, că valoarea lui atîrnă de la felul în care apare alături de altele, de la asociațiunile pe care le stabilește între ele scriitorul, așa că multe cuvinte din cele mai întrebuințate, chiar banale, pot avea valoare poetică dacă sînt prezentate într-un tot artistic, original. Pictorul nu lucrează și el cu culori obișnuite și cu toate acestea ce altceva arată originalitatea lui dacă nu chipul în care știe să le prezinte, să le combine?

Nu se poate desigur interzice unui scriitor să recurgă și la cuvinte rari, la expresiuni proprii, dar în întrebuințarea lor trebuie păstrată o măsură, lucru pe care l-a uitat Mallarmé, și de aceea simboliștii care au evitat curiozitățile, efectele prea forțate, s-au îndepărtat de el și au dezaprobat felul lui de a scrie, recunoscîndu-i însă ce nu-i va putea tăgădui nici un istoric ne- părtinitor al literaturei franceze din timpuriile din urmă: concepțiunea superioară ce și-o făcuse despre artă, disprețul pentru tot ce este improvizație, efect de moment.

Pentru ca să înțelegem mai bine sufletul de artist al lui Mallarmé și unele din ideile sale literare nu trebuie să uităm influența pe care a avut-o asupra lui muzica. Admirator entuziast al lui Wagner, dînsul căuta să aplice la poezie teorii muzicale și s-o transforme într-o artă producătoare de aceleași emoțiuni ca și acordurile maestrului german. Pentru Mallarmé, poezia nu era decît un fel de muzică — „la poésie est musique par excellence” — și de aceea căuta să realizeze în versuri, prin anumite asociațiuni de cuvinte, efecte de orchestrațiune analoge celor dintr-o simfonie.

Ideea aceasta o regăsim și la simboliști: unii din ei, ca René Ghil, șeful grupărei numite „evolutivă-instrumenristă”, au crezut că poezia trebuie considerată ca o ramificațiune a muzicei, ca o artă chemată să dea și ea, prin armonii de cuvinte,, „echivalentul imaterial și matematic” al instrumentărilor muzicale; alții, evitînd asemenea exagerări și aducîndu-și aminite că poezia nu trebuie confundată cu alte arte, au înțeles această apropiere între poezie și muzică în sensul că un poet își poate îmbogăți inspirațiunea, poate ajunge chiar la efecte ritmice nouă prin cunoașterea operelor muzicale, prin înțelegerea principiilor care au revoluționat tehnica muzicei moderne.

Influența muzicei se poate, dealtfel, ușor urmări la toți simboliștii, atît în unele motive de predilecțiune ale lor, produeînd emoțiuni analoge celor izvorîte din extazul muzical, cît și în vocabularul lor și mai ales în versificațiune — versul liber, cu unitățile lui ritmice inegale, nu este în mare parte decît aplicarea la poezie a concepțiunei wagneriene. Simboliștii — spre deosebire de parnasieni, atrași mai mult spre artele plastice — au fost o generațiune de entuziaști pentru muzică, și mai ales Wagner, cu operele lui zguduitoare, tumultuoase, de o armonie nouă, misterioasa, a avut cea mai mare înrîurire asupra lor. Influența aceasta o arată bine Gustave Kahn în prefața volumului său de Poèmes:

„Je suis persuadé et sûr, quant à ce qui me regarde, que l‘influence de la musique nous amena à la perception d‘une forme poétique à la fois plus fluide et plus précise, et que les sensations musicales de la jeunesse (non seulement Wagner, mais Beethoven et Schumann) influèrent sur ma conception du vers.“

Gustave Kahn ar fi putut adăuga că și César Franck a influențat pe simboliști cu compozițiile sale de o severă și nobilă arhitectură muzicală, iar în timpurile din urmă mișcarea simbolistă se leagă și mai mult de cea muzicală prin operele lui C. Debussy și Vincent d’Indy.

Pentru a înțelege atmosfera intelectuala în care și-a luat naștere simbolismul, trebuie să amintim și ceea ce venise să revoluționeze un alt domeniu al artei, pictura.

Pe la 1870 impresionismul schimbă cu totul principiile de reprezentare a naturei: plecînd de la ideea stabilită de cercetările științifice că colorile sînt un complex de vibrațiuni ale undelor luminoase, că ceea ce impresionează ochiul nostru e rezultatul unei sinteze optice a multiplelor elemente din care sînt alcătuite colorile, pictorii din școala nouă, cu Monet și cei care au urmat după dînsul, au căutat să redea în tablourile lor această complexitate de nuanțe, această mobilitate de tonuri care rezultă din juxtapunerea colorilor și toată lumina vie, vibrătoare, care însuflețește aspectele naturei. Procedînd astfel, introducînd în arta lor o mai mare putere de analiză și mai multă spontaneitate, pictorii s-au smuls și ei de sub tirania formulelor pe care le impunea romantismul degenerat. Era, prin urmare, și în mișcarea impresionistă o revendicare a liberaței artistice, o regenerare potrivită aspirațiunilor sufletului nou. De aceea simboliștii au privit-o cu simpatie, s-au regăsit în ea, și rîndurile pe care le scria Jules Laforgue pe la 1885 redau bine acest sentiment de solidaritate intelectuală între literatură și pictură.

„Où l’académique ne voit que le dessin extérieur enfermant le modelé, l’impressionniste voit les réelles lignes vivantes… il voit et rend la nature telle qu’elle est, c’est-à-dire uniquement en vibrations colorées… Plus de mélodie isolée, le tout est une symphonie qui -est la vie vivante et variante, comme „les voix de la forêt”, des théories de Wagner en concurrence vitale pour la grande voix de la forêt, comme l’Inconscient, loi du monde, est le grande voix mélodique, résultante de la symphonie des consciences de races et d’individus. Tel est le principe de l’école du plein-air impressionniste… Ce principe a été, non systématiquement, mais par génie appliqué en poésie et dans le roman chez nous.”

Ceea ce făcea pe simboliști să vadă în impresioniști tot un fel de înaintași era mai ales împrejurarea că și aceștia luptase pentru o artă cu motive mai bogate de sugestiune — un tablou impresionist nu ne mai dă linii precise, contururi meticulos desenate, ci o varietate de tonuri, un complex de motive optice, pe care le unifică, le completează, viziunea și imaginațiunea noastră.

Pe lîngă muzică și pictură, sculptura a venit și ea să schimbe concepțiunile estetice ale generațiunei de pe la 1880. Rămasă mult timp în urmă, sculptura și-a reînnoit principiile, a redevenit și ea o artă vie. Regenerarea ei se datorește lui Rodin, ale cărui opere ne-au făcut să înțelegem care este adevărata lume din care trebuie să se inspire un sculptor de azi și în ce chip să ne-o redea. Din creațiunile lui Rodin se desface aceeași idee ca și la impresioniști: ochiul nostru a fost falsificat, deprins cu un fel stereotip de a i se reprezenta lumea înconjurătoare — trebuie să i se dea de aci înainte forme mai expresive, mai bogat nuanțate, mai vibrătoare de vieață. De aceea cînd privim o operă ieșită de sub dalta lui Rodin descoperim o putere de expresiune pe care n-am mai întîlnit-o în sculptura modernă, și ce emoționează mai mult este că vedem în ea trăind vieața de azi, sufletul nostru, visător ori energic, sceptic ori îndrăzneț, blînd ori ironic. Sculptura lui Rodin mai are superioritatea de a fi artă intelectualizată, de a ne da figuri sub a căror frunte se agită o lume de gînduri. Rodin este un artist profund gînditor, am putea zice filozof, și de aceea creațiunile lui apar ca mărețe sinteze de vieață. Ele au și o semnifi- cațiune simbolică, făcîndu-ne să ne gîndim la mai mult decît ne reprezintă.

Urmărită în chipul acesta, în legăturile cu alte forme de artă, mișcarea simbolistă apare ca o evoluțiune firească, și nicidecum ca o manifestare accidentală, cum s-a zis de atîtea ori, ca un capriciu al cîtorva visători — ea are temeiuri adînci în sufletul contemporan. Dacă ar fi fost o mișcare artificială, nu ne-am putea explica împrejurarea că trecînd peste hotarele Franței a ajuns să regenereze, să fecundeze alte literaturi; alături de J. Laforgue, Ε. Verhaeren, Henri de Régnier, M. Maeterlinck, Stuart Merrill, Vielé-Griffin, Ch. von Lerberghe, G. Kahn ș.a., care reprezintă simbolismul francez, literatura din alte țări numără șiruri de scriitori formați la școala simbolistă; în Anglia întîlnim pe: A. Symons, W. Yeats, F. Thompson; în Germania (și Austria) pe: Gerhart Hauptmann, Stefan George, H. von Hofmannsthal, R.-M. Rilke, O. Bierbaum, A. Holz, R. Dehmel; în Italia: d’Annunzio, G. Orsini, G. P. Lucini; în Spania (împreună cu America): Rubén Dario, F. Villaespesa, R. Perez de Ayala; în Portugalia: Eugenio de Castro, Manuel da Silva-Gayo; în Rusia: D. Merejkovski, V. Brusoff, Z. Hippius, A. Block; în Ungaria: scriitorii grupați în jurul revistei Nyugat ș.a.

Firește, în fiecare din aceste țări, simbolismul se prezintă cu unele caractere deosebite, după temperamentul scriitorilor, după mediul literar în care a pătruns, uneori îl vedem altoindu-se peste reminiscențe romantice mai vii ori mai vagi, dar pretutindeni el a adus o prefacere a sensibilităței, precum și forme nouă de exprimare.

Din ce am expus pînă aici s-au putut numai întrevedea unele puncte din concepțiunea simbolistă: rămîne s-o precizăm mai bine, să arătăm ce este ea de fapt și întru cît corespunde sufletului de astăzi.

Ceea ce caracterizează pe omul contemporan este, cum s-a spus de atîtea ori, o mai mare complexitate sufletească. Aceasta a făcut ca și lumea exterioară să ne apară în același chip, să ne-o reprezentăm în forme și raporturi de o nesfîrșită complexitate. La aceasta a contribuit, desigur, în mare parte știința, care a venit să ne arate ce complicat este mecanismul naturei, ce haos de forțe, cînd armonizîndu-se, cînd luptînd între ele, ne înconjoară de pretutindeni.

De altă parte, dezvoltarea facultăților noastre sufletești ne-au făcut să ne dăm mai bine samă de raporturile strînse care există între noi și lumea dinafară, de acele fire tainice care leagă ființa noastră sufletească de restul naturei. La anumite gînduri ori emoțiuni corespund anumite împrejurări dinafară, și de aceea nu este stare sufletească ce să nu poată fi concretizată în o stare a naturei, să nu-și găsească analogii, „corespondențe”, în formele exterioare de vieață. Ideea aceasta este punctul de plecare al concepțiunei simboliste și o găsim exprimată, într-un fel sau altul, la toți poeții noi.

Cînd Henri de Régnier spune într-una din poeziile sale:

La fontaine qui pleure est une âme qui souffre,

poetul stabilește o legătură între tristețea unui suflet și picăturile de apă care cad încet, monoton, în bazinul unui parc.

Cînd același poet vede parcă expresiunea sentimentului de mîndrie în soarele cuceritor de la amiazi și a deznădejdei în apusurile care sîngerează:

Orgueil: midi sur la forêt et sur la mer…
Détresse: couchants qui saignent,

ori cînd sunetul clopotelor de dimineață, de la amiazi și de seară, îi amintește speranțele, avînturile noastre de iubire și regretele:

Vous entendrai-je encore, ô cloches, une à une,
Recommencer — Espoir, Amour, Regret — chacune
Votre bruit tour à tour d’or, de bronze et d’argent?

dînsul exprima în același fel, prin aceleași asociațiuni de motive sufletești și motive exterioare, gîndurile, emoțiunile sale.

Întîlnim, fără îndoială, și la alți poeți în afară de simboliști apropieri între stările sufletești și lumea exterioară, dar procedeul este cu totul deosebit. Comparațiile poeților clasici ori romantici se întemeiază și ele pe asemenea asociațiuni, dar cei doi termeni de comparațiune sînt direct puși în legătură prin alte cuvinte. La simboliști acest intermediar lipsește, e lăsat numai să se subînțeleagă, uneori chiar vedem exprimat numai unul din termeni, lăsîndu-se celălalt să fie dedus, imaginat, așa că simbolul apare ca o comparațiune subînțeleasă sau în care a fost suprima: unul din termeni. În felul acesta, simbolul are avantajul de a ne da impresii mai concentrate, mai puternice — el nu procedează prin serii, prin succesiuni, prin dezvoltări de prisos, ci ne evocă lumea poetică deodată, prin asociațiuni simultane de stări sufletești și motive exterioare care le concretizează.

Ceea ce mai deosebește pe simboliști de poeții de mai înainte este împrejurarea că asemenea apropieri de elemente prezentînd între ele unele analogii formează însuși principiul poetic al lor, pe cînd la cei din urmă ele sînt mai mult ceva întîmplător, accesoriu. Deosebirea este și mai evidentă cînd luăm în samă asociațiunile nouă, surprinzătoare, larg evocatoare, ale simboliștilor, pe cînd poeții de altădată se mărginiau la cîteva comparațiuni, ori prea obișnuite ori limitate la un cerc uniform de idei.

Din introducerea în felul acesta a simbolului a rezultat o reprezentare mai vie a naturei, o însuflețire a lucrurilor care ne înconjoară: tot ce se agită în sufletul nostru este transpus în cadrul lumei exterioare și cele mai neînsemnate obiecte ne apar sub o înfățișare nouă, ajung să trăiască alături de noi, din fluidul de vieață trecut din sufletul nostru.

A simți această legătură misterioasă între noi și restul lumei, a proiecta în afară agitațiunea continuă a eului nostru este una din trăsăturile caracteristice ale sensibilităței moderne. Ceva în felul acesta găsim și la scriitori anteriori simboliștilor; astfel Gérard de Nerval — în care poeții de azi au văzut tot un precursor îndepărtat — ne descrie, într-una din paginile acelor confesiuni de vieață chinuită și exaltată pe care ni le-a lăsat în Le rêve et la vie,, viziunea ce i-a fost inspirată de contemplarea unui tablou de seară:

Je me promenai le soir plein de sérénité aux rayons de la lune, et en levant les yeux vers les arbres, il me semblait que les feuilles se roulaient capricieusement de manière à former des images de cavaliers et de dames portés par des chevaux caparaçonnés… Cette pensée me conduisit à celle qu’il y avait une vaste conspiration de tous les êtres animés pour rétablir le monde dans son harmonie première, et que les communications avaient lieu par le magnétisme des astres, qu’une chaîne non interrompue liait autour de la terre les intelligences dévouées à cette communication générale, et que les chants, les danses, les regards, aimantés de proche en proche, traduisaient la même aspiration… Tout dans la nature prenait des aspects nouveaux et des voix secrètes sortaient de la plante, de l’arbre, des animaux, des plus humbles insectes, pour m’avertir et m’encourager. Le langage de mes compagnons avait des tours mystérieux dont je comprenais le sens, les objets sans forme et sans vie se prêtaient eux-mêmes aux calculs de mon esprit; des combinaisons de cailloux, des figures d’angles, de fentes ou d’ouvertures, des découpures de feuilles, des couleurs, des odeurs et des sons je voyais ressortir des harmonies jusqu’alors inconnues. Comment, me disais-je, ai-je pu exister si longtemps hors de la nature et sans m’identifier à elle. Tout vit, tout agit, tout correspond…

Ceea ce era mai mult o intuiție momentană la Gérard de Nerval, ceea ce licăria numai în sufletul lui, la simboliști apare ca o stare permanentă, ca un element esențial de inspirațiune. De aceea în opera lor găsim la fiecare pas această comunicare de vieață naturei întregi prin puterea taumaturgică a sufletului nostru — versurile următoare ale lui H. de Régnier exprimă bine felul de a simți al tuturor simboliștilor:

Il me semble que l’ombre informe, peu à peu,
Tresaille, tremble, vibre et s’anime et se meut
Et sourdement s’agite en son silence obscur;
J’entends craquer la poutre et se fendre le mur
Et voici, par sa fente invisible et soudaine,
Que, sournoise d’abord et perceptible à peine,
Une odeur de forêt, d’eau vive et d’herbe chaude
Pénètre, se répand, rampe, circule et rôde
Et, plus forte, plus ample et plus universelle,
S’accroît, se multiplie et m’apporte avec elle
Les diverses senteurs que la terre sacrée,
Forestière, rustique, aride ou labourée,
Mêle au vent de la nuit, du soir ou de l’aurore;
Et bientôt, peu à peu, toute l’ombre est sonore.
Elle bourdonne ainsi qu’une ruche éveillée
Qui murmure au soleil, à travers la feuillée,
Après la pluie oblique et l’averse pesante;
Voici que maintenant toute l’ombre est vivante…
………………………………………………. Je me sens
Environné partout de souffles frémissants
Qui me chauffent la nuque et me brûlent la joue
L’ombre hennit, l’ombre danse, l’ombre s’ébroue,
Palpite, naît, fleurit, germe, frémit, éclôt.
Je n’ai pas peur. Le vent chante dans les roseaux;
Je sens sourdre à mes pieds des sources; je respire
La résine, le fruit, la vendange, la cire
Et je devine au fond de l’ombre et parmi elle
Comme un cercle incertain de faces fraternelles…
La Vie autour de moi murmure, vibre, bat;
Je la sens dans cette ombre où je ne la vois pas;
Sa rumeur est lointaine ou proche, brusque ou douce;
Un invisible rire erre de bouche en bouche,
D’arbre en arbre, de feuille en feuille. Tout frissonne.

Și cînd Vielé-Griffin spune, într-una din poeziile sale, că și tăcerea parcă trăiește, vorbește, oricît s-ar părea de bizară această idee, o putem totuși înțelege: pretutindeni e vieață ascunsă, pretutindeni, dacă ascultăm bine, surprindem glasuri tainice:

Si l’on écoute bien
Le silence est sonore comme un hymne ancien
Que chanteraient des moines pour l’éternité;
Et si l’on fixe l’ombre longuement,
Il y flotte de subites clartés
Confusément:
Entends et vois.

De la această concepțiune nu mai e decît un pas pînă la o altă idee pe care o găsim la baza simbolismului.

Transmițînd sufletul nostru lumei dinafară, identificîndu-ne mereu cu vieața universală, ajungem să descoperim în ea și ceea ce se sustrage privirilor superficiale, ceea ce constituie părțile ei misterioase. Dincolo de lumea pe care o vedem, este lumea — numai întrevăzută — a forțelor ascunse; alături de realitatea cunoscută de toți, trăiește — cum s-a zis — „a doua realitate”, vagă, confuză, haotică. Lăsînd gîndul să meargă mai departe de formele vizibile, o lume nouă ni se destăinuiește, un înțeles adînc se desface din fiecare lucru — simțim ceea ce d’Annunzio exprimă în versurile:

Ε fu per me ciascuna forma un segno
Che svelava un misterio: quasi un muto Verbo.

A avea această intuiție puternică a misterului — iată încă o parte caracteristică a concepțiunei simboliste. Și nu trebuie să vedem aici numai consecința firească a vederilor estetice împărtășite de simboliști, ci și reflexul în poezie al ideilor care și-au făcut tot mai mult drum în vieața intelectuală de vreo treizeci de ani încoace. Se credea înainte, în vremuri de entuziasm pentru dogmele pozitiviste, că știința e chemată să răspundă la toate întrebările noastre, să dezlege toate enigmele vieței. Cu timpul s-a văzut deșertăciunea acestei credințe, și cei care s-au desfăcut de iluziunile de mai înainte au început să înțeleagă că nici știința nu poate fi atotputernică, nu poate lămuri tot, că oricît ar duce de departe hotarele cunoscutului, rămîne dincolo de ele cîmpul întins, fără margini, al necunoscutului. Vieața noastră se va desfășura totdeauna între luminile realităței pe care o putem cunoaște, înțelege, și întunericul care se întinde în jurul nostru, misterul care ne urmărește cu umbrele lui.

Dacă este, prin urmare, să reprezentăm vieața în totalitatea ei, nu se poate să facem abstracțiune de părțile de mister cuprinse în ea, și de aceea poeții simboliști, în concepțiunea lor mai largă despre lume, au dat în operele lor un loc însemnat misterului. Prin aceasta ei au adus poeziei și un izvor bogat de inspirațiune, pentru că motiv de emoțiuni puternice este tocmai misterul — el ne zguduie în atîtea împrejurări prin forța lui obsedantă: să ne gîndim la ceea ce simțim cînd trecem printr-un loc pustiu sau la sentimentul care ne cuprinde cînd aflăm despre disparițiunea neașteptată, neînțeleasă, a unei persoane iubite. Și s-ar putea oare concepe, fără ideea de mister, geneza, poezia, tuturor religiunilor?… Ființa noastră, oricît am crede că s-a dezrobit de forțele misterioase, rămîne veșnic în stăpînirea lor.

La simboliști misterul apare sub formele cele mai variate, după natura împrejurărilor care ni-l sugerează. Îl vedem planînd peste un peisaj de amurg ori de toamnă, cînd simțim — în umbrele care se coboară, în valurile de tristeță care vin, încet, încet, să cuprindă tot, în colorile care se amestecă în cenușiul și paloarea amintitoare de moarte — toată puterea nestăpînită, fatală, ce preface neîncetat priveliștile naturei și distruge ce mai înainte era lumină, vieață clocotitoare.

Un amurg, cel mai dureros — amurg al vieței — este moartea. Ea ne pîndește la fiecare pas, și fără voie ne gîndim mereu la chipul ei, care parcă se oprește să ne privească din drumul pe unde trece triumfătoare — cum ne-o înfățișează Maeterlinck în L’intruse, ori Verhaeren în versurile:

Avec ses larges corbillards
Ornés de plumes majuscules,
Par les matins et les brouillards,
La mort circule.
Ample et géante comme l’ombre,
Du haut en bas des maisons sombres,
On l’écoute glisser muette et haletante.

Misterul morței îl simțim și cînd ne găsim în fața ruinelor trecutului, prin locuri unde altădată era mișcare, bucurie de vieață. La scriitorii noi motivul acesta al trecutului mort, al strălucirilor apuse, este și el o temă de predilecțiune — n-avem decît să ne gîndim la Bruges-la-morte a lui Rodenbach, la versurile lui Henri de Régnier din Cité des eaux și ale lui d’Annunzio din Laudi, închinate mai multor „città del silenzio”. Poezia necropolelor n-a avut niciodată mai mulți reprezentanți ca în timpul de azi.

O forță a naturei plină de mistere este marea — cîtă vieață nu se ascunde în adîncurile ei și soarta cîtor existențe nu e legată de valurile-i nestatornice! De aceea nu trebuie să ne surprindă dacă marea apare mereu la poeții simboliști, fie ca decor feeric al povestirilor, fie ca motiv de concretizare mai vie a unor stări sufletești. La Verhaeren vedem chiar un cult pentru această demonică și ademenitoare putere:

La mer! La mer!
La mer tragique et incertaine,
Où j’ai trainé toutes mes peines!
Depuis des ans, elle m’est celle
Par qui je vis et je respire,
Si bellement, qu’elle ensorcelle
Toute mon âme, avec son rire
Et sa colère et ses sanglots de flots…
La mer! La mer!
Elle est le rêve et le frisson
Dont j’ai senti vivre mon front.
Elle est l’orgueil qui fit ma tête
Comme de fer, dans la tempête…
Dites, la mer au loin que prolonge la mer,
Et le suprême et merveilleux voyage
Vers on ne sait quel charme ou quel mirage.

Din această varietate de motive, din felul în care se prezintă fondul de emoțiuni poetice, rezultă o concentrare de vieață intensă în opera simboliștilor. Sufletul lor apare într-o continuă zbuciumare, stăpînit de nenumărate sentimente, adînci, febrile, însetat de nesfîrșite aspirațiuni.

Binefăcătoare transformare și neînchipuit de însemnată în urmări pentru viitorul poeziei…

Concepută astfel, producțiunea poetică apare mai înălțătoare, mai intelectualizată. Nu mai vedem pe poeți preocupîndu-se de lucruri mărunte, cîntînd idile banale ori extaziindu-se dinaintea unui păianjen care-și țese pînza într-un colț de ruină. Poezia de sentimentalism ușor, de improvizări pretențioase, de madrigaluri și romanțe dulcege, și-a trăit timpul și să sperăm, spre binele artei și al sufletului nostru, că nu se va mai întoarce.

Vieață frămîntată, gravă, vieață de lupte mărețe și eroice — iată idealul suprem spre care ne duce concepțiunea simbolistă. Și unde putem găsi mai multă asemenea vieață decît în lumea în care trăim, în agitațiunea înfrigurată a orașelor de azi? Să nu credem deci că e un capriciu de poet, o căutare silită de teme nouă poetice, cînd un scriitor ca Verhaeren vine să ne înfățișeze orașele moderne, mulțimile care făuresc, cu brațele crispate ori cu frunțile gînditoare, lumea de mîine:

O les siècles et les siècles sur cette ville,
Crande de son passé
Sans cesse ardent — et traversé,
Comme à cette heure, de fantômes!
O les siècles et les siècles sur elle!…
Son âme, en ces matins hagarde,
Circule en chaque atome
Dè vapeur lourde et de voiles épars;
Son âme énorme et vague, ainsi que ses grands dômes
Qui s’estompent dans le brouillard;
Son âme, errante, en chacune des ombres
Qui traversent ses quartiers sombres,
Avec une ardeur neuve au bout de leur pensée;
Son âme formidable et convulsée;
Son âme, où le passé ébauche
Avec le présent net l’avenir encor gauche.
O ce monde de fièvre et d’inlassable essor
Rué, à poumons lourds et haletants,
Vers on ne sait quels buts inquiétants!

Pe mulți îi stăpînește și azi o idee greșită care-și are rădăcinile departe, în teoriile din veacul al XVIII-lea, în scrierile lui Rousseau. Poezie adevărată, după aceștia, ar fi numai aceea pe care ne-o inspiră vieața simplă, vieața de la țară; de aci credința că un poet trebuie să fugă de atmosfera orașelor, pentru că sufletul își pierde în contact cu ea vigoarea, spontaneitatea, idealismul necesare oricărei creațiuni artistice.

Ciudată idee și primejdioasă rătăcire… Nu e oare surprinzător că mai trebuie să se amintească azi că poezia există pretutindeni și că un suflet pregătit s-o simtă o poate găsi și în lumea orașelor? Pentru un poet modem această lume este chiar una din condițiunile de dezvoltare deplină a facultăților sale, pentru că numai ea îi oferă o gamă mai variată de emoțiuni și prilejuri numeroase de a-și reînnoi inspirațiunea. Vieața de la țară. poate avea uneori farmecul ei, poate servi ca un feil de derivativ celor care caută cîteva clipe de odihnă, dar pentru un suflet modern ea este prea săracă, de o poezie prea naivă ca să-l poată, satisface. Să renunțăm deci a mai crede, cu apologiștii demodatului primitivism, că simplitatea, naivitatea sînt condițiunea cea mai prielnică pentru poezie. Astăzi poezie superioară nu mai poate fi decît aceea care exprimă stări sufletești complexe, intense, și cu atît mai mult se va accentua această notă în viitor, ca urmare firească a evoluțiunei generale.

A iubi vieața intensă este a avea suflet înzestrat cu forțe vii, plin de energie. Și e curios că tocmai simboliștilor li s-a contestat această însușire, spunîndu-se că toată poezia lor ar fi o nesfîrșită divagare, o pretențioasă înșirare de reverii sterpe. Ε și aceasta o învinuire nedreaptă ce li s-a adus, pentru că ce poate fi mai energic decît versuri ca acestea, scrise de unul din fruntașii simbolismului, de Verhaeren?

Il faut vouloir l’épreuve et non la gloire;
Casque fermé, mais pennon haut,
Prendre chaque bonheur d’assaut,
Par à travers une victoire.
Partir les bras tendus vers n’importe où,
Jeter son âme aux orages qui passent,
Sous la croix d’or des éclairs fous
Qui balafrent l’espace.

Ceea ce deosebește pe simboliști de alți poeți de mai înainte este tocmai o încredere nețărmurită în forțele sufletului nostru, o curajoasă atitudine față de vieață; pesimismul descurajator, nesfîrșitele ieremiade, din care își făceau o temă obișnuită romanticii, nu mai apar în poezia nouă.

Simboliștii iubesc vieața, sînt însetați de ea, și cînd același poet pe care l-am citat înainte concentrează într-un singur vers acest sentiment:

J’aime l’homme et le monde et j’adore la force,

mărturisirea lui corespunde felului de a simți propriu naturilor superioare de astăzi. A cuprinde într-o largă privire, cu o neadormită curiozitate și simpatie, tot ce se desfășură în jurul tău, a admira aspectele mărețe ale naturei, tot ce este izvor de energie și prilej de înălțare a gîndurilor, a duce această admirațiune pînă la un fel de exaltare — aceasta e una din particularitățile sensibilităței moderne, și acest dinamism sufletesc fecund vine să explice lirismul contemporan, maiestos, profund, fără nimic declamator.

Cum se explică totuși că simboliștii au fost socotiți ca niște visători reci, fără energie? Prin împrejurarea că în opera lor domină o atmosferă de vag și cei care i-au judecat n-au înțeles de unde vine această notă așa de frapantă în poeziile lor. Ea se explică însă dacă ne aducem aminte de ce spuneam mai înainte. Însușindu-și principiul de la care plecase Mallarmé, simboliștii au căutat și dînșii să evite, în redarea motivelor poetice, formele precise, contururile bine definite — totul trebuie mai mult să fie sugerat și completat de imaginațiunea cetitorului. Lăsînd să se subînțeleagă ceea ce vrea să spună poetul, indicînd numai indirect, de departe, fondul inspirațiunei, producțiunile poetice, după concepțiunea simboliștilor, cîștigă în putere emotivă, pentru că în felul acesta ele deschid orizonturi nemărginite gîndurilor noastre și stimulează activitatea imaginativă.

De aceea la simboliști nu găsim poezii cu descrieri amănunțite, cu dezvoltări nesfîrșite, ca la romantici; nu găsim nici acea stăruință de a impune cetitorului anumite sentimente, anumite idei, și care face din cele mai multe poezii romantice adevărate exerciții oratorice, adevărate pledoarii. Procedeul simbolist are prin aceasta superioritatea de a corespunde mai bine spiritului actual, de a fi în acord cu psihologia cetitorului de azi.

Cînd ne găsim în fața unei opere literare, ceea ce-i cerem este să ne dea și nouă prilej să intervenim cu personalitatea noastră, să adăugăm sufletul nostru la acela al autorului; din cauza aceasta avem o legitimă repuilsiune pentru operele care stăruie, cu lux de amănunte, să ne expună lucruri pe care isingiiri ni le putem reprezenta ori caută în mod autoritar să ne cîștige pentru anumite vederi ale autorului. Cînd simboliștii evită acest mod învechit de a se prezenta în fața cetitorului, dînșii îi arată, ca să zicem așa, un fel de respect intelectuali, parcă i-ar spune: „mă adresez ție, ca unui suflet superior, te cred în stare să înțelegi tot ce am voit să spun și să adaugi chiar de la tine ce n-am exprimat singur… sînt mai mult un inițiator al tău în lumea frumuseților pe care le-am întrezărit”.

O altă notă care distinge pe simboliști este discreția. Știm cîte confesiuni din vieața lor intimă ne-au lăsat romanticii, cîte nume de eroine sentimentale circulă prin versurile lor, așa că uneori ne lasă impresiunea unei literaturi anecdotice rimate. Nimic din toate acestea la simboliști — și mai este nevoie să amintim cîtă distanțare sufletească, ce progres de sensibilitate arată această însușire?

Firi delicate, simboliștii au știut să dea versurilor lor și o eleganță captivantă, naturală, lipsită de afectare. Eleganța e nota caracteristică a sufletelor de elită și oricît ar disprețui-o unii, arta superioară nu se poate dispensa de ea, mai ales azi, cînd sute de ani au rafinat gustul și nu ți se mai îngăduie să te exprimi în forme neîngrijite, barbare.

O credință foarte răspîndită face din eleganță dușmana energiei — artiștii care țin să dea concepțiuniior lor fineță, distincțiune, ar fi, după această credință, suflete efeminate, lipsite de vigoare, atinse de ceea ce se obișnuiește azi să se numească decadentism. Ar urma atunci că atîtea creațiuni ale artiștilor greci ori din timpul Renașterei, care ne farmecă prin eleganța, grația lor, trebuie socotite și ele ca reflexul unor minți degenerate. Numai o necunoaștere a evoluțiunei artistice și o lipsă de înțelegere a sufletului omenesc pot duce la această părere a incompatibilităței eleganței cu energia. Dealtfel, să nu ne mirăm dacă o întîlnim des, și mai ales la noi — ea vine de la cei care confundă energia cu impetuozitatea dezordonată, cu brutalitatea chiar, și nu înțeleg că ea poate să se manifeste și sub alte forme.

Dacă acestea sînt însușirile pe care le-au adus simboliștii în poezie, mai poate fi îndoială că opera lor înseamnă un pas eroic în evoluțiunea literară? Dar influența lor regeneratoare a mers și mai departe, schimbînd concepțiunile noastre despre versificație.

Pentru simboliști, tehnica veche — așa cum se vede mai ales în versificația franceză, în alexandrinul tradițional — apărea ca insuficientă, prea rigidă, prea lipsită de vieață. Împotriva acestui formalism tehnic, patronat mai ales de parnasieni, se ridicase și Verlaine, căutînd să introducă unele libertăți metrice care i se păreau firești; dar simboliștii au mers mai departe și au căutat să țină samă de faptul că sufletul modern, în veșnică mișcare, de un ritm mai variat, mai capricios, cere forme de exprimare potrivite cu firea lui. Prin aceasta simboliștii au ținut să realizeze armonia desăvîrșită între forma și fondul inspirațiunei poetice și, cu toate protestările pe care le-au întîmpinat, au izbutit să impună principiul versului liber.

Ceea ce caracterizează această reformă metrică este libertatea care se lasă poetului de a întrebuința versuri cu număr inegal de silabe și reducerea importanței pe care o avea în versificația de mai înainte rima; armonia versului nou nu se mai razimă deci pe repetarea acelorași unități ritmice ori a acelorași sunete la sfîrșitul versului — rima poate chiar să lipsească sau dacă e întrebuințată ea apare mai mult ca un element accesoriu, ca un adaus discret, necăutat, uneori e înlocuită chiar cu asonanța (simboliștii francezi s-au emancipat și de principiul alternanței rimelor feminine cu cele masculine, după cum au renunțat de a respecta regulile de evitare a hiatului impuse în mod arbitrar de metrica veche). Pentru un poet simbolist muzicalitatea frazei poetice trebuie să reiasă din ritmul ei interior, din felul cum sînt asociate cuvintele și versurile, din polifonia tuturor unităților, care se desfășură într-un mers liber, dar supus unei anumite cadențe.

S-a zis de adversarii simbolismului că versul liber ar fi numai o iluziune, pentru că orice poezie scrisă în felul acesta s-ar putea reduce la proză de îndată ce s-ar lua versurile și s-ar înșira în rînduri continue — nu ar fi deci nici o armonie poetică în tot ce scriu simboliștii. Ε și aceasta una din părerile care trădează spiritul de sistematică negare de care sînt stăpîniți atîți critici ce nu voiesc să recunoască nimic nou, nimic ce vine în conflict cu credințele lor. Numai cineva prevenit poate să conteste admirabila armonie care însuflețește versurile unui H. de Régnier ori Verhaeren — uneori ele lasă în urmă poeziile cele mai artistice din alte timpuri; cu atît mai mult apar superioare versurilor goale, pretențioase, ale romanticilor.

S-a mai zis despre versurile libere că ar fi inferioare celor tradiționale, pentru că ar cere mai puțină abilitate, mai puțină artă — cu alte cuvinte, ar fi mai ușor să compui versuri libere și deci valoarea lor nu s-ar putea compara cu a celorlalte. Ε și aceasta o afirmațiune neîntemeiată. Versurile libere, cele care merită într-adevăr acest nume, presupun la un poet tot atîtea aptitudini artistice ca și versurile obișnuite pînă acum, dacă nu chiar mai multe în unele cazuri.

Pentru a produce efecte de armonie fără ajutorul continuu — și adeseori așa de ieftin — al repetărei de versuri uniforme și de rime, trebuie să fii înzestrat cu un simț muzical deosebit, cu o intuiție fină a diferitelor posibilități de asociații între cuvinte, în așa fel încît din ele să rezulte o totalitate ritmică bine susținută. Varietatea de forme, de combinațiuni ritmice, pe care ne-o oferă versul liber face chiar ca un poet să-și poată pune mai bine în evidență personalitatea, originalitatea lui, decît în formele de versificație tradițională.

De aici urmează o parte de superioritate a versificației nouă asupra celei vechi; întrebuințarea de mijloace stereotipe pentru a produce unele efecte, introducerea de umpluturi, așa de obișnuite în producțiunile poeților tradiționali, contrastează cu principiile de versificație nouă, și dacă se întîmplă să le întîlnim în poezii cu această versificație ele se observă imediat și ne izbesc în mod neplăcut. Poezia simbolistă îngăduie mai puțin slăbiciunile de formă tolerate pînă acum.

Versul liber e menit să trăiască și, față de versificațiunea prea monotonă de mai înainte, are avantajul de a se potrivi mai bine cu varietatea de game sufletești și de situații proprie compunerilor dramatice — în teatru, tehnica nouă va ajunge, desigur, să reînvieze genul compromis al dramelor în versuri.

S-au scris, fără îndoială, de unii adepți ai simbolismului și versuri lipsite de avînt, prozaice, dar cîte n-au scris și romanticii și clasicii? Detractorii simbolismului uită intenționat să facă deosebirea între cei care reprezintă în adevăr ideile acestui curent, izbutind să le realizeze în opere de frunte, și cei care au rămas în rîndurile din urmă, alături de toți poeții fără darul inspirațiunei. Și printre simboliști, ca în toate mișcările literare, era fatal să fie mulți comparși, alături de doi, trei protagoniști. Lipsa de orientare, de înțelegere artistică, a celor dintîi nu trebuie însă aruncată ca o vină asupra tuturor. Și tot așa rătăcirile, exagerările cîtorva, nu constituie o condamnare pentru întreaga mișcare simbolistă — rătăciri s-au văzut și în alte momente însemnate ale istoriei literare.

Dealtfel, singuri simboliștii recunosc că au greșit uneori în aplicarea ideilor nouă; unii au persistat în asemenea greșeli, alții au căutat să se desfacă repede de ele, și în orice caz nu după aceste insuficiențe trecătoare se judecă o întreagă manifestare literară — valoarea ei rezidă în partea pozitivă cu care a îmbogățit literatura. Prin sinceritatea și obiectivitatea lor sînt interesante în această privință cuvintele pe care le rostia. H. de Régnier într-o conferință, Poètes d’aujourd’hui et poésie de demain, ținută în 1900:

„Les jeunes poètes… portèrent à cette recherche du nouveau une hardiesse et une audace trop hardie et trop audacieuse, un goût d’extrême raffinement. Oui, je veux même reconnaître en eux, tout de suite, l’excès de cette tendance intéressante en elle- même, qui, plus d’une fois, par manque d’expérience, par maladresse, par bravade, les conduisit souvent à la bizarrerie, à l’obscurité, au jargon. Ni Jules Laforgue, ni Jean Moréas, ni Gustave Kahn, ni Edouard Dujardin, ni Vielé-Griffin, ni moi-même n‘échappâmes à ce reproche. Affaire de jeunesse à laquelle se joignait une idée peut-être erronée et abusive des droits de la poésie. Son isolement au milieu de l‘inattention contemporaine lui permettait, nous semble-t-il, toute liberté… Ne vous méprenez pas, et ne pensez pas que je veuille dire que tout soit parfait dans le symbolisme. J‘en connais les défauts et je les reconnais… mais il n‘en est pas moins vrai que son action et son oeuvre furent incontestables.“

Cît de intensă a fost influența simbolismului în cei din urmă douăzeci de ani se poate vedea și din împrejurarea că chiar adversarii lui au fost înrîuriți de el, uneori inconștient, alteori prin aceLe apropieri la care nu vrei să renunți, dar pe care nu spui cui le datorești.

Să cetească cineva versuri ale parnasienilor întîrziați și va descoperi de nenumărate ori, într-o expresiune, într-o imagine, urmele influenței simboliste. S-a întîmplat în mișcarea simbolistă același lucru ca și în cea impresionistă; adversari aprigi ai lui Manet au început, încetul cu încetul, să-și însușească o parte din procedeele lui, ceea ce a făcut pe Degas să exclame într-o zi: „On nous fusille, mais on retourne nos poches”.

Efectele binefăcătoare ale curentului simbolist vor fi și mai vizibile cînd o altă concepțiune artistică îi va urma, luîndu-și naștere din el prin acele transformări care se petrec în lumea gîndurilor chemate să realizeze mereu idealuri de frumos. Se va vedea atunci cum simbolismul a deschis sufletelor de azi, prea obișnuite să trăiască în țărînă, luminișuri de înaltă poezie și cum el a netezit drumul spre alte cuceriri în împărăția fără hotare a idealismului.

Judecata nepărtinitoare va arăta atunci și cîtă nedreptate li s-a făcut poeților noi aruncîndu-li-se epitetele de bolnavi, suflete veștede, decadente.

De s-ar ivi cît mai mulți asemenea „bolnavi” să dea vieață literaturei și artei!