Succes

Jump to navigation Jump to search
Succes
de Ion Luca Caragiale



Puțină lume astăzi și-o mai fi aducând aminte de o vestită foaie, care apărea odinioară în capitală, pe vremea războiului independenței, voi să vorbesc de «Națiunea Română», pe care o dădeam la lumină Frédéric Damé și cu mine în tovărășie. Viața acelei foi a fost pe atât de scurtă pe cât de glorioasă, așa că o pot povesti în puține cuvinte.

Armatele creștine trecuseră Dunărea.

Într-o dimineață mă pomenesc cu un bilețel de la Damé, cam așa:

«Iubite amice,

Treci îndată pe la mine. Este vorba de o afacere foarte importantă, care ne poate face norocul la amândoi».

Îl cunoșteam pe Damé ca om deștept și întreprinzător. Fără întârziere m-am dus să-l văz, torcând pe drum fel de fel de frumoase închipuiri.

În câteva vorbe mi-a spus tot planul lui: o gazetă cum n-avusese țara până atunci; o gazetă fără coloare politică; o gazetă de informațiuni de pe câmpul războiului; o gazetă care să cultive entuziasmul popular pe chestiunea independenții.

Să-i căutăm numele... Numele unei gazete e greu de găsit; dar după câteva minute de gândire, Damé a fost norocos: «Națiunea Română!».

Trăiască «Națiunea Română»!

Am lucrat o zi întreagă pe coale de tipar să-i nimerim fizionomia... Pe seară ne-am învoit cu amicul nostru Cucu tipograful. Capul gazetei s-a aranjat frumos și am și început să dăm materie.

A treia zi a apărut primul număr: jumătate cu articole de entuziasm și jumătate cu depeși și corespondențe de pe teatrul războiului.

Ceea ce era mai greu de făcut era jumătatea entuziastă: nici declamațiile zadarnice nu sunt ușoare, mai cu seamă când n-ai o deosebită înzestrare pentru așa ceva.

Depeșile însă și corespondențele curgeau ca din isvor, așa că încet-încet, afară de un prim articol declamator, gazeta nu mai conținea decât știri și iar știri, care de care mai amănunțite și mai senzaționale.

De unde aveam atâtea?

Le traduceam din gazete străine și le localizam.

Luam dintr-o gazetă de la Viena o corespondență lungă de război, în care se vorbea de lucruri petrecute la Poradin, la Rusciuk, la Varna, la Vidin, la Constantinopol, etc. Ei bine, din această corespondență făceam tot atâtea corespondențe câte lucruri conținea ea, și le datam pe fiecare ca din localitatea unde s-ar fi petrecut lucrul.

Astfel aveam corespondențe din Stambul, Vidin, Varna, Rusciuk, Poradin, etc., și, ca să dăm o dimensiune convenabilă fiecărei corespondențe, peste faptul de care era vorba, turnam multă zeamă de fantazie, ș-apoi descrierea localității, notițe istorice și date statistice, mai toate luate dintr-un vechi, dar excelent pe vremea lui, dicționar de Conversație.

«Națiunea Română» mergea cum nu mai mersese până atunci gazetă în țară.

De unde până atunci gazetele politice nu se vindeau cu numărul, ci se împărțeau numai la abonați, tipărindu-se în cel mult 1500—2000 exemplare, gazeta noastră, fără nici un abonat, se trăgea de la 12 la 15 mii.

Eram firește foarte mulțumiți și noi și tipograful, care avea parte de tovărășie la câștig.

Tipografia «Cucu» era atunci în Lipscani lângă hanul Șerban-Vodă, exact pe locul unde este colțul grilajului Băncii Naționale cu strada Caragheorghevici.

Ziua și noaptea trăgeau mașinile numai și numai gazeta noastră, iar în ulicioară, care era pe-atunci o înfundătură, făceau un sgomot teribil vânzătorii țipând să li se dea foi: o activitate febrilă continuă. Biroul redacției îl aveam într-o prăvălioară din aceiași înfundătură, față-n față cu tipografia.

De-acolo mânam oștirile, de-acolo ordonam atacul redutelor, de-acolo vedeam fierbând gândurile Statelor-majoare și samovarele de la Poradin.

Damé era un om cu deosebite calități — foarte harnic, neobosit și înzestrat cu o fantazie rară. Aveam o hartă a peninsulei balcanice și o sumă de stegulețe de hârtie pe ace de gămălie. În fiecare zi își așeza armatele și combina mișcările probabile: și, ce e drept, în cele mai multe cazuri nimerea mai dinainte mișcările, ghicind gândurile conducătorilor războiului. Mi-aduc perfect aminte că a prevăzut faimoasa diversiune a lui Mehemet-Ali pe Lom, îndată ce am primit gazetele din Viena cu descripția ei amănunțită.

Dar gazeta mergea, progresa necontenit din succes în succes: 18.000.

Armatele creștine împresuraseră acum Plevna. Acolo trebuia să se termine la un fel războiul; către acolo prin urmare steteau ațintite cu încordare crescândă toate privirile.

Într-o zi, Damé îmi zice:

— Gazeta noastră a întrecut așteptările mele. Am avut o idee fericită. Sânt acuma aproape sigur că ne-am făcut o situație. «Națiunea Română » are să fie o moșioară pentru noi...

Să dea Dumnezeu! am răspuns eu fără mult avânt.

Nu știu de ce, dar aveam un fel de neîncredere în viitor. Pe deoparte consideram succesul spontaneu al gazetei ca un foc de paie, care trebuia să se stingă cu atât mai curând cu cât s-aprinsese mai iute. Pe de altă parte mă gândeam că războiul o să mai dureze o lună-două, cel mult trei, și că, ne mai având cu ce să hrănim curiozitatea publicului, o sa rămânem și noi cu prea puțină hrană. Când n-o mai fi război, când s-or termina tratativele de pace — căci nu prevedeam că, fără de un congres european, harta peninsulei balcanice nu se putea modifica — ce noimă va mai putea avea o gazetă care trăește exclusiv cu corespondențe și telegrame de pe teatrul războiului?

Așa mă gândeam eu; însă tovarășul meu și mai optimist și mai prevăzător, socotea mai bine.

— Dacă răsboiul se termină, cum e lucru aproape sigur, în favoarea armatelor creștine, nu se poate închipui ce eră de mișcare publică se va deschide în România independentă, după două veacuri și mai bine de restriște. Mișcarea economică și politică va lua un avânt nepomenit, și «Națiunea Română» va fi primul jurnal european în țară.

Să dea Dumnezeu! am zis eu. Nu mi-ar părea rău deloc.

Pentru a întemeia însă cu desăvârșire succesul gazetei noastre ne mai trebuia ceva.

În starea de încordare în care se aflau spiritele, așteptând rezultatul împresurării Plevnei, nu mai erau de ajuns corespondențele localizate după gazetele vieneze — veneau prea târziu.

Ne-am gândit dar, fiindcă aveam acuma mijloace, să trimetem un corespondent special, întâi la Turnu-Măgurele și apoi chiar la Plevna.

De colo până colo, am găsit unul — un om cu un nume bine cunoscut în societatea noastră, bine crescut, afabil și inteligent, dar boer scăpătat.

Am hotărît așa: corespondențe prin poștă să ne trimeată în toate zilele, scriind în fiecare seară absolut tot ce ar fi putut afla peste zi; iar telegrame să ne trimeată imediat ce ar afla ceva important, a cărui comunicare ar prezenta vreun caracter de urgență.

Pentru telegrame am aranjat un dicționar cu cheie.

I-am dat boerului bani de drum, de cheltuială și leafa pe o lună înainte, și l-am expediat la Turnu-Măgurele.

Acolo, om de lume, cunoscând multe doamne de la Crucea Roșie și pe ofițerii români, a intrat numai decât în relațiuni și cu cei mai de seamă ofițeri ruși. Și în adevăr ne trimetea în fiecare zi corespondențe destul de interesante.

Într-o zi, pe la începutul lui Noemvrie, merg foarte de dimineață la redacție, înaintea lui Damé, care de regulă venea totdeauna înaintea mea. N-apuc să-mi scot haina, și intră factorul dela telegraf.

Nu pot zice c-am presimțit ceva, dar mi-a trecut un fior prin tot corpul. Am iscălit tremurând țidula, iar depeșa am aruncat-o pe masă fără s-o deschid. Mi-am făcut o țigară, am fumat-o, și tocmai apoi am luat încetinel depeșa și fără pripă nervoasă, am deschis-o. Iată-i cuprinsul, pe care nu i l-aș putea uita vreodată:

«Médoc fini, Votca, Tzuica dedans».

Cetesc de zece ori, ținând alături dicționarul cu cheie:

Médoc — Plevna; fini — luată; Votca — Rușii; Tzuica — Românii; dedans — înăuntru.

Ce să fac? Să stau să fac un număr de gazetă și tocmai seara să dau știrea? Peste putință! Vestea aceasta de bucurie o s-o aibă și alții; se răspândește de dimineață-n oraș, iar noi venim cu ea după înfierbințeală. O idee. Alerg în tipografie și strig:

— Să nu se strice zațul numărului de-aseară!

Norocul meu! Zațul era neatins. Ieșim tot cu foaia de-aseară într-o nouă ediție cu depeșa. În câteva minute, mașinile pornesc, și vânzătorii aleargă nebuni pe strade sbierând:

— «Națiunea Română» cu căderea Plevnei!

Bucureștii întregi în picioare; fierbe lumea toată; încep să se arboreze drapelele tricolore. .. Un entuziasm furtunos...

Damé, bătându-mă pe umăr, îmi zice radios:

Notre fortune est faite, mon bon!

Dar n-apucă să termine, și auzim un zgomot infernal, afară. Publicul dă năvală în înfundătură; huiduiește, lovește, sparge geamuri.

— Fugiți! ne strigă un băiețel dela tipografie, intrând prin dos. Fugiți! vă omoară!

L-am văzut pe Damé galben ca un mort; nu știu cum m-o fi văzut el pe mine.

N-am așteptat altă deslușire și am ascultat fără replică de comanda băiețelului.

Ce fusese?

Din nenorocire, Médoc nu era încă fini, nici Votca și Tzuica încă nu erau dedans.

Corespondentul nostru făcuse un chef strașnic toată noaptea cu niște Muscali, care-l asiguraseră că, pe când ei beau, Osman-Pașa se predă armatelor crucii. Despre ziuă, afumat de șampanie, ne expediase telegrama cu alte băuturi.

«Națiunea Română» trăise.

Peste o lună, când a capitulat în sfârșit Gazi-Osman, eu și tovarășul meu am plâns de emoție, ca fiecare român gândindu-se la națiunea sa... Médoc fini!..