Studii asupra situației

 

I. Despre program

Un nou program ? va întreba cititorul, devenit neîncrezător prin pompoasele liste de făgăduințe și de vorbe mari, câte au văzut pân-acum lumina zilei. într-adevăr, nici noi nu suntem tocmai bucuroși de-a alege, pentru o serie de principii sincer espuse, un nume care-a trebuit, de voie de nevoie, să figureze în fruntea tuturor făgăduințelor câte nu s-au ținut. De mult încă am însemnat asemenea izvoade de fericiri promise și pururea ne-mplinite cu numirea de negustorie de principii, de pretexte invocate pentru a urmări cu totul alte scopuri. Știm asemenea că un viu sentiment de stat, o conștiință întemeiată despre solidaritatea intereselor naționale, cari sunt și trebuie să fie armonizabile, nu în opunere unele cu altele, un patriotism luminat și mai presus de tendențe înguste mai nu are nevoie de-a formula în teze generale lucruri care se-nțeleg de sine la alți oameni și în alte țări.
Din nefericire însă cată să constatăm că în țara noastră multe lucruri evidente și simple nu se mai înțeleg de sine, încât - ca la noi la nimenea - evidența însăși are nevoie de-a fi comparată cu miile de căi strâmbe câte se urmează, pentru a se dovedi că ea este singura linie dreaptă.
Atâtea programe au apărut în țară la noi de patrusprezece ani încoace, emanate ba de la guverne provizorii, ba de la partizi, ba de la personalități politice izolate, și atâtea decepțiuni amare au urmat tuturora încât orice om cu bun-simț trebuie să învingă un sentiment de sfială când încearcă a recuceri pentru cuvântul ,,program" înțelesul lui adevărat de serie de principii mărturisite, împărtășite sincer de mii de cetățeni, realizabile. Ceea ce se cere de la o profesie de credințe politice este desigur, înainte de toate, ca ea să corespunză cu simțimintele și aspirațiunile legitime ale țării și să fie adaptată instituțiunilor ei. S-ar putea într-adevăr imagina un sistem de idei politice, folositoare chiar, care să nu fie conforme cu sentimentele și aspirațiunile țării, dar în lumea strictei necesități un asemenea sistem n-ar fi cu mult mai mult decât productul unei imaginații fecunde.
Căci un principiu absolut, netăgăduit de nici un om cu bun-simț, este ca o stare de lucruri rezultă în mod strict cauzal dintr-o altă stare de lucruri premergătoare și, fiindcă atât în lumea fizică cât și cea morală, întâmplarea nu este nimic alta decât o legătură cauzală nedescoperită încă, tot astfel aspirațiunile și sentimentele sunt rezultatul neînlăturat al unei dezvoltări anterioare a spiritului public, dezvoltare ce nici se poate tăgădui, nici înlătura. 0 profesie de credințe politice care ar face abstracție de linia generală descrisă prin spiritul public nu s- ar deosebi cu mult de scrierile regelui Iacob al Angliei, de Utopia lui Thomas Morus, de Statul ideal al lui Plato, de Contractul social al lui Jean Jacques Rousseau.
Deci, stabilind principiul fundamental că orice politică practică nu poate lucra decât cu elementele cari-i sunt date, iar nu cu cele pe cari și le închipuiește a le avea și convinși că idei și interese, fie cât de diverse, sunt și trebuie să fie armonizabile pentru ca statul să fie cu putință, nici înțelegem, nici avem vreo încredere în mișcări violente sau estralegale și, mai puțin încă, în conspirațiuni, deși aceste din urmă s-au bucurat în trecut de o nejustificată glorie, de laurii pe cari cu ușurință-i plăsmuiesc gazetele, de aureola pe cari cei interesați o creează cu aceeași ușurință cu care cei dezinteresați o condamnă.
Tăgăduim că pe calea aceasta se poate realiza un adevărat progres, pe care nu-l vedem și nu-l aprobăm decât în dezvoltarea treptată și continuă a muncii fizice și intelectuale. Căci cine zice progres nu-l poate admite decât cu legile lui naturale, cu continuitatea lui treptată. A îmbătrâni în mod artificial pe un copil, a răsădi plante fără rădăcină pentru a avea gradina gata în două ceasuri nu e progres, ci devastare. Precum creșterea unui organism se face încet, prin superpunerea continuă și perpetuă de nouă materii organice, precum inteligența nu crește și nu se-ntărește decât prin asimilarea lentă a muncii intelectuale din secolii trecuți și prin întărirea principiului înnăscut al judecății, precum orice moment al creșterii e o conservare a celor câștigate în trecut și o adăogire a elementelor cucerite din nou, astfel, adevăratul progres nu se poate opera decât conservând pe de o parte, adăogând pe de alta: o vie legătură între prezent și viitor, nu însă o serie de sărituri fără orânduială. Deci, progresul adevărat fiind o legătură naturală între trecut și viitor, se inspiră din tradițiunile trecutului, înlătură însă inovațiunile improvizate și aventurile hazardoase.
Ne putem făli cu drept cuvânt cu probele de vitalitate pe cari le-a dat poporul nostru de cincizeci de ani încoace. E drept că în acest period de ani aceste probe nu sunt repărțite în mod egal, că unii ani se deosibesc prin un mare prisos de putere intelectuală, bine întrebuințat, alții din contra prin o risipă puțin justificată a acelor puteri pe căi improductive, totuși însă sumând la un loc și mărimile pozitive și cele negative, găsim prin mijlocul cărărilor laterale cari s-au pierdut în pustiu calea generală a unui progres real, mai cu seamă pe terenul politic.
Farmecul ce ne ținuse în întuneric și înapoiare nu era atât de imaterial precum și-ar închipui cineva la prima vedere. El era, din contra, reprezentat prin un sistem de cetăți turcești din stânga Dunării, ale căror amenințătoare brâie de pământ și piatră trebuiau dărâmate pentru ca să-nceteze epoca întunerecului. După pacea de la Adrianopol s-au dărâmat în sfârșit și cele din urmă fortificații pe cari Turcia le avea pe malul stâng al Dunării, și de-odată cu aceasta se ridicară una câte una piedecele de până-atunci ale negoțului și agriculturii și astfel, începând a se dezvolta bogățiile pământului nostru și căutându- și schimbul pe producte apusene, am fost puși în contact cu civilizația, cu ideile Apusului, cari și-au făcut drum și s-au răsădit la noi fără nici o greutate, fără nici o împotrivire din parte-ne.
Din capul locului cată să negăm că ar fi existat în țările noastre o reacțiune în senzul feudal al cuvântului. Din timpul războaielor lui Napoleon. I se ivise în țările noastre un reflex, la început încă slab dar nefalsificat, al înaltei culturi și lipsei de prejudiții a secolului al XVIII-lea, reflex care avea caracterul acelui secol: un raționalism strălucit și spiritual, lipsit de cunoștințe pozitive. Zeița rațiunii credea în Apus să pună lumea în orânduială numai prin propriul aparat al deducțiunilor logice, ale căror premise nu erau bazate nici pe esperiență, nici pe organizația înnăscută a statului și a societății, ca obiecte ale naturei. Golul nostru intelectual, setos de civilizație, a primit fără control, fără. cântărire, idei și bune și rele, și potrivite și nepotrivite, ba națiunea întreagă, cu prea puține excepții, nu vedea că niciodată o vorbă nu poate înlocui o realitate, că niciodată fraza culturii nu e echivalentă cu munca reală a inteligenței și mai ales cu întărirea propriei judecăți, care e cultura adevărată, că niciodată fraza libertății nu e echivalentă cu libertatea adevărată, care e facultatea de a dispune de sine însuși prin muncă și prin capitalizarea muncii. Nu o utopie, o mie de utopii populau capetele generației trecute, care-și închipuia libertatea fără muncă, cultura fără învățătură, organizația modernă fără o dezvoltare economică analogă. 0 serie de fraze ieftene, copiate din gazete străine, din scriitori de a doua mână, din discursurile unor politici trăiți și crescuți în alte țări, a înlocuit și înlocuiește încă în mare parte silința de- a învăța singuri; raționamente străine, răsărite din alte stări de lucruri, înlocuiesc exercițiul propriei judecăți.
Deci tocmai lipsa unei reacțiuni adevărate, raționalismul foarte strălucitor, dar și foarte superficial al epocei trecute au făcut ca introducerea tuturor formelor nouă de cultură să se întâmple fără controlul, fără elementul moderator al tradițiilor trecutului. în loc ca un spirit nou de muncă și de iubire de adevăr să intre în formele vechi ale organizației noastre, s-a păstrat din contra incultura și vechiul spirit bizantin, care a intrat în formele nouă ale civilizației apusene. Nu ceva esențial, nu îmbunătățirea calității a fost ținta civilizației române, ci menținerea tuturor neajunsurilor vechi, îmbrăcate în reforme foarte costisitoare și cu totul în disproporiei cu puterea de producțiune a poporului și cu cultura lui intelectuală.
Programul publicat în n-rul de ieri, asupra căruia vom reveni în deosebite rânduri, a răsărit din acest viu sentiment al contrazicerii între fond și forme care se arată atât de deschis în toate fenomenele vieții noastre publice.
Chiar dacă epoca formelor goale, care domnește de douăzeci de ani și mai bine în țările noastre, s- ar putea esplica, deși nu justifica, prin cuvântul „epoca de tranzițiune”, e evident că sarcinile cu care tranzițiunea ne-au încărcat cu asupra de măsură ne dictează în mod serios de-a ne întoarce de pe calea greșită, de-a privi în mod mai limpede starea adevărată a țării, de-a judeca în mod mai limpede necesitățile ei.
O schimbare a opiniei publice în înțeles conservator se poate constata de mai mult timp încoace. Foaia noastră acum doi ani încă a prezis că țara, prin tristele esperimente la care e supusă de domnia frazei, va ajunge până în sfârșit să fie conservatoare. În urma acestei preziceri, îndealtmint relea lesne de făcut, s-a văzut că însuși liberalii au fost siliți să recunoască necesitatea unei legi contra uzurei și a unei alte legi contra înstrăinării pământurilor țărănești. Aceste legi stau însă în flagrantă contrazicere cu însăși rațiunea de-a fi a liberalismului, care recunoaște oricărui cetățean dreptul absolut de-a dispune de bunurile și de munca sa după propria și libera sa chibzuință. lată dar că din haosul de idei liberale cosmopolite, pentru cari clasele și statul nu sunt nimic, iar individul totul, răsare ca din senin necesitatea absolută de existență a unei clase asigurate de muncitori agricoli. Nu ne îndoim că mai târziu capetele mai clare dintre liberali vor recunoaște tot atât de mult necesitatea absolută a proprietății mari, care este în toate țările sprijinul cel mai puternic al neatârnării de caracter, al celei mai înalte forme a libertății omenești. Nu o dată în istorie se va confirma adevărul fabulei lui Meneniu Agrippa.
Încheiem aceste șiruri aducând cetățenilor aminte că nu există nici libertate, nici cultură fără muncă. Cine crede că prin profesarea unei serii de fraze a înlocuit munca, deci libertatea și cultura, acela se prenumără fără s-o știe între paraziții societății omenești, între aceia cari trăiesc pe pământ spre blestemul, ruina și demoralizarea poporului lor.

II. Independența română

În ordinea de idei espuse în n-rul trecut intră și aceea a independenței statului român. Nici aceasta n- a venit ex abrupto, în mod fragmentar, ca din senin, ci, ca toate tendențele adevărate, a fost pururea prezentă și întunecată numai uneori de nevoile momentului.
Ar fi un act de adâncă ingratitudine către strămoșii noștri dacă ne-am închipui că cu noi se începe lumea în genere și România îndeosebi, că numai noi am fost capabili a avea instinctul neatârnării, când, la dreptul vorbind, n-am făcut decât a mănținea cu mult mai mult ori mai puțin succes ceea ce ei au câștigat fie prin sângeroase lupte, fie prin dezvoltarea unei isteții extraordinare, puse amândouă adeseori în serviciul acestei unice preocupațiuni, a păstrării neamului și țării.
E drept că prezentul, cu graiul lui viu, cu ambițiile și pretențiile lui, e un advocat foarte elocvent pentru meritele sale, fie reale fie închipuite, față cu meritele unui trecut a cărui gură o astupă pământul. Și cu toate acestea fost - ar - fi cu putință de-a vorbi chiar de neatârnarea statului român fără a sufla praful așezat pe tractatele noastre vechi și de pe cronicele noastre? O ilustrare curioasă a manierei de-a-și atribui un merit care e în mare parte a trecutului e că în același timp în care se- ncheia un tractat de comerț cu Austria, ca manifestare a neatârnării noastre, d. Mitilineu, înalt funcționar al Ministerului de Esterne, publica un volum de tractate de alianță și de comerț încheiate de dinastii române de înaintea epocei fanarioților.
Și ce străluciți într-adevăr, ce neasemănat de mari sunt reprezentanții din trecut ai neatârnării statelor române față cu epoca noastră? Oare Mircea I, în cei 38 de ani, Ștefan cel Mare în cei 46 de ani ai domniilor lor au avut o altă preocupare decât neatârnarea țării?
Mircea I — acest prototip luminos și al artei războinice și al celei diplomatice la români — n-a gândit toată viața lui decât la mănținerea neatârnărei. La 1394 bate pe Baiazid Ilderim în memorabila luptă de la Rovine, păstrată în memoria întregei Peninsule Balcanice; la 1395 încheie tractat de alianță cu Ungaria; la 1396 ia parte la bătălia de la Nicopole, la 1398 bate el singur pe Baiazid lângă Dunăre; la 1406 își întinde mâna în Asia și scoate pe Musa ca pretendent în contra lui Soliman I, îl susține cu bani și arme și îl face împărat; la 1412 scoate un alt pretendent, pe Mustafa, în contra lui Mahomed I, ba chiar în anul morții sale, 1418, a ajutat cu bani și arme pe un sectator momentan, anume Mahmud Bedreddin, sperând succese politice din sciziuni religioase între turci.
O politică analogă a contrapunerii iscusite a puterilor creștine, a luptei directe cu turcii, au susținut Ștefan cel Mare.
Din atitudinea acestor doi Domni se esplică cum de țările noastre au putut să se închine puterei turcești păstrându-și cu toate acestea întreaga lor suveranitate înlăuntru și-n afară, cum s-au putut să se introducă în tractate de supunere proibițiunea pentru moametani de-a se așeza în țară, cum s-au răsfrânt până chiar asupra umbrelor de fanarioți o rază din vechea neatâmare, căci și aceștia îndrăzneau a se numi Domni din mila lui Dumnezeu, deși erau numiți și scoși prin firman, deși se știe că titlul Deigratia nu se cuvine decât numai suveranilor.
E o ciudată ironie a istoriei de a vedea pe un Gheorghe Hangiarlâu de pildă, un cirac al lui Capudan bașa din Țarigrad, îmbrăcându-și ființa paralitică cu titlurile unui Mircea Dei gratia Woevoda transalpinus, Fogaras et Omlas Dux, Severini Comes, Terrarum Dobrodicii Despotus et Tristri Dominus.
Făcut-au bine sau făcut-au rău cei mai mari doi Domni ai noștri preferând o supremație nominală turcească unei supremații reale creștine? Realitatea a dovedit că era tot ce puteau face mai bine. Toate, dar absolut toate statele dunărene au devenit pașalâcuri, marele regat al Ungariei au fost asemenea pașalâc o suta de ani. Polonia a fost împărțită, și mai este azi, pe când vechile noastre tractate, iscălite cu litere mari și bățoase pe piele de vițel, au fost până ieri izvorul neatârnării reale, izvorul din care au decurs actele succesive de emancipare de sub domnia turcească. Tudor se bazează pe ele când cere de la Poartă reintroducerea domniei naționale, și Divanurile ad-hoc n-au găsit alte arme mai puternice înaintea Areopagului Europei decât tot pe acestea.
Așadar „independența”, precum o numim astăzi, nu este un „copil găsit” fără căpătâi și fără antecedente, ci un prinț care dormea cu sceptrul și coroana alături. Căzută în desuetudine prin necumpănitele acte ale lui Dimitrie Cantemir și a generalului de cavalerie Toma Cantacuzino, neatârnarea noastră a fost pururea reală, ca drept pururea în vigoare, ca fapt știrbit din când în când, nu prin alt drept, ci prin escese și abuzuri de putere ale turcilor și, daca ea a fost întunecată curs de o sută de ani prin postomania fanariotă, tradiția ei și încercările de a o restitui n- au încetat nicicând, iar mai cu seamă secolul nostru a fost bogat în succese pe terenul acesta. Deja Regulamentul organic, ca legiuire unitară pentru amândouă țările, răsărită chip din inițiativa rusească, dar din libera discutare a parlamentelor de atunci, era un liniament al unirii țărilor. Aceleași tendințe se ivesc cu mai multă putere în mișcarea de la 1848 și culminează în 1859 prin alegerea lui Vodă Cuza. Dorința Divanurilor ad-hoc de a alege un principe dintr-o dinastie europeană nu se putu împlini deocamdată, totuși a doua zi de încheiarea Tractatului de la Paris, și în contra prescripțiunilor lui formale, am ales un singur Domnitor pentru ambele țări surori, câțiva ani în urmă am realizat Unirea, prin conferința de la 1864; fostul Domn obținu suveranitatea absolută în legislația internă, și în fine la 1866 obținurăm și recunoașterea unei dinastii ereditare, toate acestea fără nici un sacrificiu, grație numai încrederii ce am putut inspira marilor puteri și bunei-voințe de care ne bucuram din partea lor. Purtat de o mișcare de-a dreptul entuziastă, Cuza Vodă a devenit el însuși principalul purtător al politicei esterioare, al politicei neatârnării, având cea mai credincioasă și neobosită mână de ajutor în Constantin Negri.
Toate atributele unei neatârnări reale s-au câștigat de către Vodă Cuza esceptând firma acestei realități. În faptă juridicțiunea consulară și-a pierdut terenul sub domnia lui, secularizarea averilor închinate s-au operat, deși călugării greci se gerau în supuși ai puterei suzerane, ai Porții, s-au înființat o armată relativ numeroasă și completă, s-au proclamat neatârnarea bisericii naționale pe baza vechilor drepturi ale Mitropoliei Moldovei și Sucevei, vechii consuli generali deveniră de fapt, deși nu prin titulatură, miniștri diplomatici, relațiunile internaționale ale statului român erau încredințate unui ministru al afacerilor esterioare în regulă, încât întregului aparat al unei depline suveranități interne și esterne nu-i lipsea decât numele propriu, ce părea a lipsi din dicționarul Apusului european.
Guvernele cari au venit în urma anului 1866, n- au prea avut altceva de câștigat decât firma, decât recunoașterea unei neatârnări ce existase totdeuna și care scădea numai când navea cine s-o mănție, sporea însă sub mâna oricui care ar fi avut voința de-a o restabili.
N-avem nevoie să adăogăm că, departe de a fi un copil găsit, neatârnarea României era atât de reală încât, cu prea puțină politică bună și fără cheltuiala unui ban roșu, ea se restabilise pe deplin înaintea Tractatului de la Berlin, care, în loc de- a ușura situațiunea, recunoscând pur și simplu un fapt ce rezulta de sine din căderea împărăției turcești, a îngreuiat-o punându-ne condițiuni atât de costisitoare.
Nu este nici o îndoială că cumpărătura firmei a costat mult mai mult decât realitatea neatârnării noastre, care nu ne- a costat nimic pe noi, dar cu atât mai mult pe strămoși. Căci, abstracție făcând de la milioanele de bani, de la miile de oameni căzuți în bătălie, de la pierderea unei provincii, mai rămâne în paharul destul de amar băut pân-acum drojdia asigurărilor formale din declararea de recunoaștere, asupra cărora nu ne-au luminat încă iluștrii oameni de la putere.
În rezumat, politica noastră trecută, în privirea neatârnării, se caracterizează în modul următor: Deși existau în amândouă dinastii — în Moldova neamul Mușatin, suplantat Dragoșizilor, în Țara Românească străvechii Basarabi — totuși domnia era electivă. Electivitatea aceasta, lăudată pe cuvinte cu totul greșite de către o seamă din publiciștii noștri, a fost sămânța nestabilității din țară. Fiii de Domni aveau toți dreptul de-a fi aleși, renunțarea unora din ei trebuia răscumpărată, alții trebuiau înlăturați cu arma. Mai periculoase însă decât certurile între fiii legitimi, cari totuși se mântuiau într-un chip oarecare, erau ambițiile liniilor nelegitime și colaterale. După stingerea dinastiilor se începu aceeași vânătoare după tron între boierii cei mari.
Acest inconvenient avea, ca toate inconvenientele, și o compensație oarecare în bine. Daca principii ar fi fost siguri despre țară, nesiguri numai despre străinătate, ar fi căutat prea cu ușurință un razim continuu într-un singur vecin în contra celorlalți; interesul dinastic i-ar fi atras cu repejune și pe de-a pururea în sfera unei singure puteri. Electivitatea însă [î]i despărțea pe candidații de domnie, întru cât s-atinge de reazimul de din afară, în partizanii unei influențe sau a celeilalte, încât, precum nu se putea stabili esclusiv nici o linie domnească, tot astfel nu s-au putut stabili în mod esclusiv nici o influență străină. Nu doar că această duplicitate, aceste exerciții de echilibristică ar fi de atribuit unei deosebite înțelepciuni politice. Înțelepciunea consista numai în a se folosi de împrejurări date precum erau. Cele două mari puteri vecine de pe atunci, Polonia și Ungaria, voiau una întinderea de la Baltică până la Marea Neagră, alta întinderea de la Adriatică tot până la Marea Neagră. E evident că acest scop politic nu se putea împlini decât pe socoteala țărilor române. Poporul român — boerimea oligarhică. îndeosebi — devenise regisorul următoarei drame. Când o influență reprezentată prin Domnul cutare amenința să prevaleze, boierii îl răsturnau, dând greutate momentană altei influențe și viceversa. Domnii cei siguri despre țară. făceau tot astfel: Mircea contrapunea influența polonă celei ungare și viceversa, Ștefan asemenea.
Dar acest folos, abstracție făcând de la nesiguranța lui, era cu totul întrecut de pierderile ce căta să le sufere țara prin vecinica nestabilitate dinlăuntru și contra acestui din urmă inconvenient e îndreptat Constituția noastră și domnia ereditară în orice caz însă în Constituție nu stă scris ca vechea vânătoare după puterea supremă a statului să fie înlocuită prin vânătoarea de funcții, arenzi ale statului și hatâruri ale postomanilor de toate categoriile, în Constituție nu stă ca ignoranța și ambițiile nulităților, sub pretextul deosebirilor de principii, să vâneze cu înverșunare puterea, în Constituție nu stă ca succesul acestor oameni să atârne de la amăgirea alegătorilor prin negustorie de fraze și izvoade de făgăduinți mincinoase. O organizare care să asigureze prin legi atât cultura înaltă a depozitarilor puterii publice, precum și stabilitatea lor, ar fi fost corelatul natural al domniei ereditare și e evident până la virgule că o asemenea organizare nici este cu putință dacă nu se ține seamă de slăbiciunea corpului electoral, daca se permite falsificarea listelor electorale prin introducerea în ele de proprietari fictivi, dar în realitate postulanți, daca majoritățile se formează din funcționari și rude de funcționari, dacă abuzul partidului radical face necesare alte abuzuri, daca risipa averii publice de către acest partid impune țării necesitatea de a crea noi biruri pentru a-și împlini iscălitura dată cu atâta ușurință de o generație de demagogi feneanți, cu neputință de săturat și, înainte de toate, grozav de mulți.
Astfel nestabilitatea de sub domniile elective, în loc de a înceta, s-a generalizat, ba și-au creat un mediu social în care să poată înflori cu de prisos. La crearea acestui mediu au contribuit toate: școalele, în care copiii în loc de idei învață papagalicește mii de mii de cuvinte, coteriile politice, ce primesc și bun și rău, numai de- ai lor să fie, uzurparea de reputațiuni lesne de operat în mijlocul unui popor incult, câștigul fără muncă, deci imoral, al nulităților cari au impertinență îndestulă de a se impune, sistematica lăudare a mediocrităților de către camaraderii, glorificarea răului și absoluta paralizare a celor buni de a putea, prin acest zgomot de iarmaroc, să demaște acest bal mascat de panglicari și de negustori de vorbe.
Merit ? Există chiar o medalie „Bene-Merenti”, conferită de conservatori unui Alecsandri, celui mai însemnat autor în românime, ea se conferă a doua zi de către liberali unui pamfletar, și nu e de mirare daca, tot pe calea bătută de acest din urmă, un alt pamfletar va soliciat-o asemenea.
Toate acestea desigur că nu reiese din spiritul Constituției noastre.

III. Ideea statului monarhic

Din momentul în care s-a instituit domnia ereditară în locul celei elective și s-a pus puterea supremă a statului la adăpost de înverșunatele lupte de partid, s-a pus, în principiu cel puțin, la adăpost de patimele și de asprimea intereselor momentane și trecătoare însăși ideea statului, adică ideea armoniei intereselor naționale. Asta este în esență deosebirea între monarhia constituțională și republică. În republică domnește îndeosebi interesul individual, în genere interesul de partid. Partidul și numai partidul alege pe capul statului, el formează voința statului în articole de legi, epoca poartă pe deplin caracterul unui grup de interese predomni toare.
Această stare de lucruri e în aceeași proporție lipsită de pericole în care esistă în stat o clasă de mijloc economicește puternică și cultă care să mănțină echilibrul între tendințele prea înapoiate a simțului istoric a unui popor, reprezentat în genere prin formele existente ale unei civilizații trecute, și între tendențele zgomotoase ale trebuințelor acute ale prezentului, reprezentate prin nevoile claselor de jos. Unde această clasă nu există decât în mod rudimentar sau unde ea este prea slabă pentru a se împotrivi tendențelor estreme republica devine o jucărie a partizilor, o forma de care abuzează și "unii și alții în detrimentul vădit al intereselor generale.
Deie-ni-se voie a arăta că ideea statului, ideea armoniei intereselor există în realitate, că statul nu este numai suma de indivizi ce coexistă într-un moment dat, că el reprezentă însăși putința de îndreptare a unor rele ce rezultă din instinctele nesocotite ale actualității.
Să ne-nchipuim de ex. că radicalul X, în loc de-a fi născut în sfera de jos, ar fi fost fiul unei vechi și bogate familii aristocratice. Acelaș om cu același temperament ar fi reprezentat, în locul ideilor radicale, alte idei tot atât de estreme, îns cu totul ă opuse celor dentâi.
Care din doi ar fi avut acum dreptate, X reacționarul perfect sau X radicalul ? E clar că nici unul, nici altul. Precum vederile unuia ar fi înrădăcinate în trecut, tot astfel tendințele celuilalt ar fi o expresie exagerată a nevoilor momentane a claselor de jos, încât același temperament, născut când într-o clasă când într-alta, ar reprezenta de o parte ura și invidia demagogică pentru tot ce e superior ca avere sau inteligență, ar reprezenta de alta disprețul și desconsiderarea aspirațiunilor celor îndreptățite ale prezentului.
Dar statul nu este nici suma indivizilor coexistenți. Căci dacă luăm individ cu individ am vedea lesne că marea, incalculabil de marea majoritate a oamenilor s-ar sustrage bucuros, numai de-ar putea, și de la plata de bir și de la prestațiuni și de la recrutare, încât, oricât de recunoscută ar fi necesitatea unui interes general de fiecare în parte, totuși, când e vorba ca el să, subvie cu atomul său individual acelei necesități, instinctul său intim și primitiv este de a se sustrage. O curioasă ilustrare a manierei de a privi statul și societatea ne-au dat-o în toți timpii evreii. A se bucura de toate drepturile, dar a se sustrage, de e cu putință, de la toate datoriile este deviza lor și pentru realizarea acestui princip au, ca nealte popoare, pururea aptitudinea unei organizări de dosire, de substituire, de ajutor mutual.
A pune dar acest instrument gingaș al statului, acest reprezentant atât al vieții istorice cât și al armoniei intereselor unei nații, la discreția absolută a unui singur partid este periculos, mai cu seamă când elementul ponderator al unei clase de mijloc culte și avute e reprezentat numai într-un mod rudimentar.
Noi avem o clasă de mijloc care tocmai din cauza lipsei de apărare a muncii ei și din cauză că, pe un teren steril pentru dezvoltarea generală, i s-a dat ocazia de a câștiga fără muncă, adecă pe acela al funcționarismului și al proletariatului condeiului, nu este în stare de a exercita controlul de care vorbim, nu este în stare a fi regulatorul exclusiv al vieții publice. Capitaliile cele mari a acestei clase consistă în sume colosale de fraze, în cuvinte deșerte; arta de a ști, sau mai bine de a nu ști scrie și citi e echivalentă în România cu dreptul de a domni peste munca și înțelegerea altora.
E bine, e folositor înainte de toate ca, sub pretextul și ficțiunea constituțională, partizile să-și bată joc de stat în detrimentul intereselor generale, să formuleze copilăreasca lor ușurință și instinctele lor de dezordine în administ rație și finanțe în paragrafe de lege, obligatorii chiar pentru cel mai înțelept și mai bine cumpănit om din România? Oare Constituția noastră n- a avut tocmai scopul contrariu de acela care se împlinește prin ca, nu este ea din contra o garanție împrotiva tiraniei și arbitrariului partizilor?
Când, la anul 1866, țara și-a dat instituțiunile care domnesc astăzi, când s-a chemat la cârma țării un prinț străin, nu credem că unica preocupare a țării a fost aceea de-a pune un capăt rivalităților primejdioase dinlăuntru, ci o idee de un ordin mai înalt a condus națiunea în hotărârea ei. Deja bătrânii noștri, aproape acum cincizeci de ani, concepuseră ideea unirii sub o dinastie ereditară. Întârziată de împrejurări neatârnate de voința noastră, îndată ce România dăduse semne de a sa vitalitate și făcuse să se nască încrederea că ea, în mijlocul statelor ce-o înconjurau, putea să trăiască din propriile ei puteri și din propria ei conștiință națională, nici stabilirea unei dinastii ereditare n- a mai întâmpinat nici o rezistență și, o dată cu recunoașterea ei, putem zice că din acel moment chiar, și independența statului român în princip a fost deja recunoscută.
Ca probă că acesta a fost sentimentul țării, putem aminti aci cuvintele rostite de către președintele Constituantei, d. M. Kostaki, în numele țării, în momentul când a prezentat alesului ei pactul fundamental.
În ziua de 10 mai, când Înălțimea Voastră V-ați suit pe tronul României, țara a văzut realizată cea mai vie și cea mai scumpă a sa dorință; acea zi care a întemeiat pentru țară începutul unei nouă ere, țara a salutat-o ca data inaugurării regimului monarhic, carele singur poate garanta României consolidarea statului i binefacerile ș unui guvern stabil.
Adunarea, zeloasă pe de o parte de a așeza principiul monarhic pe baze nestrămutate și voind, de altă parte, a încunjura acest princip de toate libertățile compatibile cu ordinea, deplin convinsă că regimul constituțional a devenit pentru România nu numai o condițiune de existență și de prosperitate, dar totodată și garanția cea mai puternică a consolidării tronului Măriei Tale, s-a grăbit de a vota pactul menit de a ajuta pe deplin acest scop.
Constituțiunea ce am onoarea a o prezenta Măriei Tale în numele Adunării dă o legitimă satisfacțiune acestor aspirațiuni ale țării, consacrând pentru România principiile admise în statele moderne cele mai înaintate pe calea civilizațiunii.
Plini de speranță că nouăle instituțiuni vor pune capăt suferințelor unui trecut dureros, românii, uniți într-un sentiment unanim de concordie și de frăție, vor întrebuința silințele lor cele mai stăruitoare întru a apăra aceste principii și a da cugetărilor leale și generoase ale Măriei Tale concursul lor cel mai sincer și cel mai devotat.
Călcând pe pământul țării noastre, ați spus românilor c-ați devenit român; astăzi România constituțională Vă răspunde prin organul reprezentanților ei că Măria Ta ai devenit pentru ea simbolul naționalității sale.

Să trăiți, Măria Ta!

Să trăiască România!

După rostirea acestor cuvinte a urmat pronunțarea formulei de jurământ din partea Măriei Sale:

Jur de a păzi Constituția și legile poporului român, de a mănținea drepturile lui naționaleși integritatea teritoriului.

Substituind deci principiul monarhic mult bântuitei domnii elective, țara a voit a crea acea instituțiune care să fie nu numai personificarea statului român, depozitar al tradițiilor politice ale țării, ferind-o de fluctuațiunile momentane ale partizilor, dar, în același timp, încunjurând tronul cu instituțiunile constituționale, acel regim le-a considerat ca o garanție de putere pentru tron, ca o garanție pentru dezvoltarea materială și politică a statului român.
Preocupați astăzi înainte de toate mai mult de viitorul țării decât de interesele de partid, convinși fiind că noua poziție ce ne este creată prin Tractatul de la Berlin ne face direct responsabili de urmările noastre, că suntem lipsiți astăzi de acele garanții care ni le prezinta Tractatul de Paris și în momentul de a intra într-o nouă eră politică, vom face în modul cel mai imparțial bilanțul perioadei celei din urmă a vieții noastre politice, ca să ne pregătim cu bărbăție pentru noua eră în care intrăm.
Vom întreba mai întâi cu mâna pe conștiință pe orice bun român dacă crede întradevăr că țara trebuie să se simtă fericită în situația actuală.
Examinând mai întâi starea noastră politică internațională, constatăm cu înlesnire că nu numai toate atributele suveranității statului au fost câștigate înainte de 1866, ci asemenea că recunoașterea unei dinastii ereditare era însăși recunoașterea suveranității reale a țării toate acestea fără nici un sacrificiu. Nu rămânea cu mult mai mult de câștigat decât firma deschisă, titulaturile, analoge stării de lucruri, ale agențiilor diplomatice.
Condițiile impuse nouă prin Tractatul de la Berlin însă, ba chiar în urma Tractatului pentru obținerea recunoașterii firmei independenței (recunoaștere pe care chiar organele oficioase ale guvernului o declară drept un act de simplă formalitate), condițiile impuse deci pentru îndeplinirea unei simple formalități ne- au impus sacrificii din care unele, pe lângă gravitatea lor, mai constituie și o izbire directă în autonomia de legislație internă de care pururea ne-am bucurat în trecut.
S-ar fi putut aștepta ca, în urma sacrificiilor ce ne- am impus prin participarea la războiul oriental, să conservăm măcar simpatia acelei puteri cu care ne-am luptat alăturea; n-am conservat-o însă nici pe aceea. Am avut și mai puțin încă simpatia acelor puteri cari au privit cu un ochi de neîncredere participarea noastră la război, și astfel am putut constata că nici o voce amică nu s-a ridicat în Congresul de la Berlin în favorul României, și astăzi încă, după doi ani, recunoașterea e problematizată de misterioasele asigurări formale despre care nu știm nimic. Dar mai mult încă.
Am putut constata că, cu ocazia unei simple afaceri comerciale, în privința căreia e un adânc mister cum ea a degenerat într-o chestiune internațională, unele puteri se înțeleseseră, între ele ca să exercite o presiune asupra și în contra statului român. Ce deosebire estremă între aceasta și secularizarea mănăstirilor închinate afacere de valori imobile de câteva miliarde care, deși întâmpinase împotriviri puternice din partea unora dintre puterile subscriitoare ale Tractatului din Paris, totuși autonomia noastră a știut atunci a se face îndestul de respectată prin Cuza Vodă și Negri pentru ca să putem învinge acele greutăți.
Dar daca bilanțul situației esterioare a statului e atât de nefavorabil epocei de la 1866 încoace, cât de nefavorabil trebuie să fie bilanțul afacerilor dinlăuntru ?
În afară și Turcia se mănținea prin acțiunea și reacțiunea, prin echilibrul intereselor europene; dar înlăuntru stările de lucruri erau și sunt nemaipomenite.

IV. Ficțiunea parlamentară

Precară este așadar pozițiunea internațională făcută nouă până astăzi și nu cunoaștem politica de mâni pe care ne-o va așterne guvernul.
Cât pentru noi, suntem convinși că numai întărirea instituțiunilor noastre dinlăuntru poate să ne dea considerație în afară, suntem convinși întreținând bunele relații cu toate puterile în general, dar mai ales cu cele limitrofe, conform politicei noastre tradiționale, ne putem feri de pericolele la care ne- ar espune și pe viitor o politică aventuroasă. Întărirea oricărui stat însă, dar mai cu seamă a unui stat tânăr, atârnă de starea sa de prosperitate internă.
Cu durere trebuie să mărturisim că niciodată încă până acum nu li s-au înfățișat generațiunilor prezente starea economică a țării în condiții mai îngrijitoare decât astăzi.
Una din gravele imputări ce i s-a făcut regimului răsturnat la 11 fevruarie 1866 a fost aceea a delapidării averii publice, a împilării contribuabililor. De la Vlădică pân' la opincă se striga în sânul adunărilor țara e sărăcită, contribuabilul îngenuncheat ?.
Cu toate acestea "în scurtul period de abia patrusprezece ani" bugetele statului s-au sporit peste îndoit, anuitățile datoriilor publice de la 4 - 5 milioane cât erau înainte ? s-au urcat la aproape cincizeci de milioane.
Dar o contrazicere și mai recentă și mai frapantă. După agitația produsă în țară de mișcarea numită de la Mazar Pașa, când iarăși ca motiv de agitație se invocă, între altele, înlăuntrul țării și în afară de ea, gravitatea stării financiare și când sub impresiunea momentului ? Camera de atunci, fidelă încă angajamentelor luate, redusese bugetul la cifra de 87 milioane cu venituri constatate în sumă de 81 milioane, astăzi după un scurt timp de abia patru ani de zile se prezintă țării bugete pentru peste 116 milioane, afară de Dobrogea și cu veniturile Basarabiei în mai puțin, cu alte cuvinte, ca să respectăm precizia matematică a guvernanților de azi, un spor de preste treizeci și patru la sută într- un period de trei ani și ceva, pe când în Franța ? care avuse la 1865 un buget de 2 362 000 000 ? nu s-a urcat bugetul pentru anul 1879 decât la cifra de 2 miliarde 980 milioane, adecă în timp de patrusprezece ani și în urma dezast rurilor suferite, un spor de abia 26%.
Negreșit că în raport cu sporirea sarcinilor contribuabililor peste puterea lor a trebuit să se producă secarea forțelor productive ale țării și micșorarea avuțiilor particulare. Ca probă necontestabilă arătăm că veniturile domeniilor figurau în bugetul statului,

la 1865 cu suma de 17 244 000

la 1871 cu suma de 20 461 000

la 1880 cu suma de 15 000 000.

Rezervându-ne a reveni asupra situațiunei financiare după un studiu mai amănunțit al tuturor elementelor ei, indicăm deocamdată aceste liniamente generale. În fața unei asemenea situații economice nu mai cutezăm a întreba daca românul se simte fericit de starea prezentă, ci vom întreba daca guvernele și factorii regimului constituțional se pot crede împăcați în conștiința lor la adăpostul formelor esterioare ale regimului parlamentar.
Mai putem încă întreba dacă acești contribuabili, în cunoștință de cauză, au putut consimți la sporirea atât de dispropor ționată a cheltuielelor și la micșorarea avuțiilor lor proprie.
A da la această întrebare un răspuns afirmativ ar fi de a abuza de ficțiunile constituționale, a tăgădui că starea de astăzi trebuie să ne întristeze pentru prezent și să ne îngrijească pentru viitor, ar fi să arătăm o crudă nepăsare pentru soarta țării. A mai găsi că asemenea momente sunt oportune pentru a ne arunca în afaceri financiare, calificate de strălucite, este mai mult decât o culpabilă nepăsare.
Răul fiind constatat și nimeni, credem, nemaiavând curajul de a-l nega, cată înainte de toate să ne dăm seamă de cauzele ce l-au produs.
Căci evident este că regresele în neatârnarea reală a țării, acoperite poate cu progrese nominale, precum și regresele vădite pe terenul economic cată să fie atribuite unui neajuns oarecare, și acest neajuns trebuie să rezulte din neaplicarea unei esențiale părți a Constituției ; e evident că în ruajul constituțional lipsește un element oarecare de regulare și control.
Deși comparația statului, care e ceva viu și organic, cu mecanismul unei mașine de vapor bunăoară rămâne o comparație, totuși există analogii reale între mecanismul organic și cel anorganic. Mașina produce putere și aplică putere. Dar puterea produsă e supusă unei iregularități atât de mari, încât mașina ar sări in bucăți sau ar sta locului daca n-ar exista un aparat, in aparență neînsemnat în realitate de o estremă importanță, numit regulatorul centrifugal. Când puterea elementară produsă de mașină e prea mare regulatorul centrifugal, prin activitatea sa dă drum prisosului; când mașina ar sta pe loc el, tot prin o mică activitate, economisește și condensează puterea. Se știe asemenea că n-ar fi cu putință mecanismul ceasornicului și că acesta ar începe prin a merge foarte repede și ar sfârși prin a merge foarte încet, daca ar lipsi coarda regulatoare. În mecanismul corpului omenesc regulatorul e prezentat prin organul inimei.
E evident că o încordare prea mare a patimelor politice, puse în joc paralizează activitatea organului regulator, deci și activitatea mecanismului întreg, în care fiece parte are rolul său deosebit, deși acest rol, cu toată deosebirea, este in strânsă legătură cu foloasele pe cari le aduce mecanismul ca întreg.
Iregularitatea puterii elementare deci ajungând a învinge întregul mecanism, desigur că mișcarea acestuia va fi iregulară, fără spor și folos, păgubitoare chiar, deci fiece parte a mecanismului va fi viciată în mișcarea ei, care trebuie să stea în legătură bine determinată de relațiuni de reciprocitate cu celelalte.
Traducând această comparație luată din mecanică în termenii vieții statului, vom vedea lesne că frâul prea lung, ca să nu zicem desfrâul, lăsat partizilor, punerea mecanismului statului la discreția lor esclusivă a fost cauza de căpetenie a compromiterii intereselor statului în afară și-nlăuntru.
În aparență legalitatea cea mai perfectă a domnit, Camerele se convocau regulat la epocele prescrise în Constituțiune, mesagele domnești așterneau regulat programele diferitelor ministerii încât s-ar fi părut că prin acele programe se consacră obligațiunea reală de-a le urma, legile, bugetele, concesiunile se votau și, chiar pentru acte săvârșite fără de aprobarea Camerelor, se cerea mai în urmă înregistrarea, ca să nu fie lipsite de sancțiunea parlamentară.
Un lucru lipsea însă.
La actele cele mai importante, atât de caracter economic-financiar cât și de caracter politic, lipsea voința reală și sinceră a țării legale.
Prin Constituțiunea noastră, conform aceasta și cu tradițiunile parlamentare din alte țări, miniștrii sunt supuși la un îndoit control: la acela al țării legale și la acela al șefului statului. Greșeala noastră cea mai de căpetenie a fost că diferitele partizi, succedându-se la putere, fiind lăsate față în față, în învierșunarea luptelor politice le-a fost permis de-a nimici pe adversarii lor și de-a anihila prin urmare controlul binefăcător al unei opoziții parlamentare. Dar partizile au făcut mai mult decât atât: ele au înlăturat până și controlul șefului statului care, pus prin Constituțiune mai presus de partizi, se bucură de toate acele prerogative constituționale care-l pun în pozițiune de- a controla escesele de putere ale miniștrilor săi și astfel a face posibil și binefăcător mersul regulat al regimului parlamentar. Ca să ne rezumăm într-un cuvânt vom zice că: cheia bolții regimului parlamentar consistă în manifestarea liberă a țării legale ori de câte ori ea este chemată, în numele șefului statului, ca să fie consultată.
Precum am declarat-o în mai multe rânduri, situația țării o considerăm de prea gravă ca să ne preocupăm numai de interesele de partid.
Ne grăbim deci a recunoaște că, din toate alegerile efectuate în această perioadă de 14 ani, cea dentâi alegere, din 1866, urmată îndată după votarea Constituțiunii, a fost aceea a cărei sinceritate e mai puțin bănuită.
Și cu câtă recunoștință. țara nu-și aduce aminte de binefăcătoarea intervenire a șefului statului, prin o scrisoare deschisă către primul său ministru, prin care arăta Înalta Sa Domnească voință ca țara să se manifeste în libertate la alegeri.
Președintele Constituantei a stabilit cu drept cuvânt ca principiu, și astăzi, după o tristă esperiență, o putem afirma cu mai multă tărie, că dacă regimul constituțional e menit de-a întări tronul și de-a garanta prosperitatea țării, orice violență ce se comite în contra acelui regim se comite în paguba prestigiului tronului și totodată în paguba prosperității țării.
Putem deci afirma că dacă alegerile ce s-au urmat după cele de la 1866 ar fi fost puse și ele toate sub patronagiul și controlul șefului statului situațiunea noastră ar fi cu totul alta decât cea de astăzi.
Din nenorocire nu mai departe decât alegerile de la 1867 au fost cea dentâi desfidere dată regimului constituțional, iar consecuența imediată și vădită a epocei reteveiului și a influenței morale a fost că, în proporția în care s-au violat garanțiile constituționale și s-au pus la discreția nesațiului ambițiilor, în același raport s-a compromis și starea economică prin concesia Strusberg și prin cheltuiele[le] nesocotite ale anilor 1867 și 1868.
Precum o zidire la care se simte vreo deteriorare, daca nu vine arhitectul să oprească ruina prin măsuri luate din capul locului, se deteriorează, în propor ții din zi în zi mai mari, astfel și regimul parlamentar s-a viciat la noi din zi în zi mai mult, încât miniștrii au ajuns astăzi în poziția de-a putea guverna după placul lor, fără control de jos, fără control de sus.
Nu credem că se poate descrie în cuvinte mai elocuente starea de slăbiciune a alegătorului pus față în față cu mașina guvernamentală decum s- a făcut aceasta deja prin proclamațiunile de la Mazar Pașa.
În adevăr, din capul locului o mare parte din alegătorii noștri, unii lipsiți de indispensabila educație politică, alții zdruncinați în interesele lor prin mărimea impozitelor, alții în fine cu interesele agronomice cele mai vitale la discreția guvernului și adeseori la discreția adversarilor lor, lipsiți apoi de o justiție care, amovibilă fiind, e departe de-a prezenta garanțiile unei puteri judecătorești de sine stătătoare, corolar indispensabil al regimului constituțional, alegătorii, corpuri-corpuri, sunt supuși arbitrariului de partid.
Daca vom adăogi pe lângă aceste inconveniente și pe lângă masa de funcționari de care dispunea deja până acum guvernul și pe cei creați în anii din urmă prin concentrarea în mânile sale a impozitului băuturilor, a monopolului tutunurilor, a administrației drumurilor de fier, fără, a mai face amintire de favorule ce pune la dispozițiunea prozeliților săi (precum arenzi, vânzări de proprietăți și întreprinderi operate pe o a cinchea parte a teritoriului statului), daca vom adăoga, pe lângă toate acestea, manipularea fără control, augmentabilitatea discreționară și neconștiincioasă a unui buget a cărui cheltuieli sporesc în realitate, a cărui venituri se îmflă fără realitate, atunci nu mai rămâne nici umbră de îndoială că un regim constituțional aplicat în asemenea condiții e o iluzie și nimic decât o iluzie, o înșelăciune, o păzire a formelor curat esterioare, o ficțiune făcută după regula iudaică de-a păstra aparențele și a compromite cuprinsul, de-a păzi litera, de-a nimici spiritul Constituției.
E drept că înșelătorii se înșeală și ei la rândul lor; se înșală miniștrii lipsiți de orice forță morală, căci în zadar se fălesc cu acele majorități din Cameră, cari în realitate nu sunt decât propriile lor creațiuni, căci mai presus de ele simțul public indignat se deșteaptă, conștiința cetățeanului subjugat la alegeri se revoltă, nemulțumirile și agitațiunile cresc din zi în zi. Și astfel guvernele, îmbătate de un triumf mincinos, se izolează de națiune; un larg deșert se formează între puterile pozitive și neliniștite din stat și între acea negațiune a adevărului, între acea reprezentațiune de teatru care se petrece în guvern. De vreme ce acele corpuri cari sunt la mijloc între mase și Coroană au devenit o ficțiune, e ca și când ele n-ar exista ... tronul însuși e din ce în ce mai izolat.
Între Coroană și popor nu mai e raportul dintre voința legitimă și aspirațiuni legitime, căci toate organele mediatoare sunt false. Parlamentul o creație a ministrului ; voința alegătorului scoasă prin presiuni morale, promisii, decrete de înaintări și puneri în funcțiuni numai e decât o voință stoarsă în momente de nevoie și formulată după voința ministrului, deci asemenea o creație a lui : în fine școala generală de corupțiune preface armata de funcționari, în loc de servitori ai legii, în armată de complici iresponsabili ai unor șefi necontrolabili, se-nțelege de cătră propriile lor creaturi.
E evident dar că tot ce e între țară și tron devine o ficțiune, o iluzie ministerială. Acea parte de voință din fiece individ destinată pentru controlul afacerilor statului și a interesului general e apucată de mâna funcționarului administrativ, de decretele de numire, de făgăduinți amăgitoare, de distincții nemeritate, de tot ce dispune puterea statului și e stoarsă și restoarsă până primește forma ce-o voiește ministrul. Un sistem întreg de viciare a espresiei acestei voințe s- au inventat și se aplică cu o rară virtuozitate în România, încât, atât pe cât sentimentul de stat se mai poate manifesta, el apucă adeseori drumuri neprescrise de legi.
Orbit trebuie să fie acel guvern care nu-și dă, seamă de simptomele politice ale acestei stări bolnăvicioase de lucruri.
În toate unghiurile României se formează grupuri de nemulțumiți cu mersul actual al lucrurilor. Sunt deosebite numirile ce aceste grupuri adoptă; un lucru însă le este comun tuturor: sentimentul de indignare și de exasperare de cele ce se petrec zilnic.
Și această indignare nu e decât prea justificată. Rușine chiar trebuie să-i fie unui român când se pronunță numele obscure a acelor naturi catilinare cari formulează voința statului său în paragrafe de legi, indignate cată să simță când vede creaturi fără principii, fără umbră de cultură, având numai instincte reale, jucând pe reprezentanții voinței suverane a țării.
Nimeni nu întreabă dacă-și țin făgăduințele ce le-au făcut înainte de-a fi aleși; nimeni nu întreabă pe ce cale a fost cu putință ca asemenea oameni să iasă la suprafață, nimeni nu-și dă seama cum această populație flotantă a României, fără legături cu pământul și cu neamul țării, fără identitate de interese cu clasele productive și pozitive ale ei, a putut să devină elementul domnitor în România.

V. Declasarea

Am văzut cu înlesnire ce unitate e în caracterul civilizației noastre de azi, cum ca consistă curat în păzirea formelor esterioare ale culturii apusene, lipsită de orice cuprins real. S-ar putea zice că aluatul din care se frământă guvernanții noștri e acea categorie de ființe fără avere, știință de carte și consistență de caracter, acei proletari ai condeiului din cari mulți abia știu scrie și citi, acei paraziți cărora nestabilitatea dezvoltării noastre interne, defectele instrucției publice și golurile create în ramurile administrației publice prin introducerea nesocotită a tuturor formelor civilizației străine, le-au dat existență și teren de înmulțire; aluatul e o populație flotantă a cărei patrie întâmplătoare e România și care, repetând fraze cosmopolite din gazete străine, susține, cu o caracteristică lipsă de respect pentru tot ce e într-adevăr românesc, că aceste clișeuri stereotipe egalitare, liberschimbiste, liberale și umanitare, acest bagaj al literaților lucrativi de mâna a treia, aceste sforăitoare nimicuri sunt cultură națională sau civilizație adevărată.
N-are cineva într-adevăr decât să deschiză o teză de licență, s-asculte prelecțiuni la universități esceptăm pe cele de matematică să citească ziare și broșuri, să citească proiecte și paraproiecte de legi din Cameră, s-asculte discuții în Adunări și se va convinge că o numeroasă, foarte numeroasă clasă de oameni nu- și întrebuințează mintea la nimic alta decât la reproducerea de vorbe din cărți străine, că propria muncă intelectuală se reduce la nimic.
Daca activitatea lor s-ar mărgini numai la aceasta țara ar sămăna numai a casă de nebuni, dar fiindcă miile aceste de vorbe nu sunt resimțite, nu au trecut în suc și sânge, nu au avut nici o influență educativă asupra lor, ele acoper cu zgomotul lor de moară de palavre o înjosire și versatilitate de caracter nemaipomeni tă decât în timpii cei mai răi a Împărăției bizantine.
Ceea ce-i mai frumos e că se prefac a nu te înțelege.
În zadar le-am spune Nu există libertate a alegerilor și le-am dovedi-o cu acte. - Luați, le-am zice, listele electorale, ștergeți pe funcționari, pe arendașii statului și pe rudele acestora, pe datornicii statului și pe rudele acestora, adecă ștergeți pe toți a căror conștiință o puteți stoarce prin tiranie de partid și nu vă rămâne decât o mică minoritate?.
Din aceste mici minorități se compune opoziția și ea reprezintă partea neatârnată a țării.
Ei totuși vor răspunde: Națiunea e cu noi, noi suntem națiunea .
Mai luați colegiul al patrulea și ștergeți afară de minime și estrem de rare escepții ? toate numele deputaților aleși de-a dreptul prin influență guvernamentală, ștergeți dintr-al treilea în același chip, dintr-al doilea tot astfel și vedeți că partea neatinsă de sistemul de corupție al guvernelor e estrem de mică. Cu bugetul în mână, mai ales când este augmentabil în infinit, ții majoritatea în mână si sistemul constituțional, sistemul controlului se reduce la o iluzie copilărească.
E prea adevărat că această conștiință individuală, maltratată în toate chipurile și supusă unei sistematice corupțiuni face reacție, tresare mai cu putere când îi pui cestiunea de moarte și de viață. Astfel cu articolul 44 al Tractatului de Berlin, care nu era numai o cestiune de încetățenire, ci era de- a dreptul declararea României în teritoriu neutru, colonizabil cu toate semnințiile.
Nu putem tăgădui că țara se cutremură de spaimă la perspectiva deschisă de acel articol, care americaniza pe deplin teritoriul nostru.
Ei bine, cu tot cutremurul, listele falsificate ale alegătorilor au făcut cu putință ca opoziția să n- aibă majoritatea absolută în Adunări, deși această opoziție nu era esclusivă, căci cuprindea conservatori, fracționiști, liberali moderați, grupul Binelui public, ba până și ... Centru: adică stâlpii țării, precum zicea pe atunci Presa?.
Și daca relevăm acestea față cu adversari de sistem și adversari de ocazie ne răspund că majoritatea formală de care se bucură în urma libertății presiunilor, nu a libertății alegerilor, oricât de viciat ar fi prestigiul ei prin procederile de partid, este în mod esclusiv nația. O nație curioasă în multe priviri.
Tot sistemul acesta este atât de vicios încât din nenorocire numai cestiuni de-a dreptul vitale, cestiuni unde nimicirea existenței naționale e evidentă până în cele mai mici amănunte, e în stare să zguduie opinia publică și încă nici atunci cu destul folos. Când vedem deci că partizile devin un stat în stat, că totul atârnă de la ele iar statul adevărat, acel al claselor pozitive, nu e decât o masă impozabilă și exploatabilă, atunci întrebăm daca nu e o superinfluență de cutezare, de cinism chiar, de a tăgădui lucruri cari izbesc vederile oricui, lucruri despre cari sunt convinși și guvernamentalii în acelaș grad în care suntem convinși noi, cu singura deosebire că noi le spunem pe față, nefiind nici în interesul nici în maniera noastră de- a le ascunde, pe când, din contra, interesul de căpetenie al adversarilor a fost pururea și trebuie să fie de-a ascunde aceste adevăruri și de-a ameți lumea cu fraze sforăietoare despre o libertate în alegeri cari nu există decât atunci cel mult când Coroana o asigură prin propria ei voință.
Cât despre aluatul protoplasmatic care formează la noi un stat în stat, așezat asupra instituțiilor și poporului, avem puține de adaos. Trăind din politică și prin politică și neavând nici un alt soi de resurse materiale sau de putință de a- și câștiga existența, el e capabil de a falsifica totul, și liste electorale, și alegeri, și forme parlamentare, și idei economice, și știință, și literatură. De aceea nu ne mirăm dacă vedem acest proteu al unui universalism incapabil și ambițios îmbrăcând toate formele posibile: miniștri, financiari, întreprinzători de lucrări publice (cu capital de palavre), deputați, administratori, membri la primărie, soldați (care au luat Grivița cu gura), actori, totul în fine.
Nimeni nu se va mira dacă-i vom spune că în țara noastră se află advocați profesori de teologie, advocați revizori de școale și nu ne-am mira dacă s-ar constitui și în Sinod, pentru a canoniza, adică a trece în rândul sfinților, dacă nu pe altcineva, cel puțin pe marele mucenic Warszawsky de pildă.
Și aceasta să fie nația, nația noastră modestă, iubitoare de adevăr și cu minte ?
Așadar, când un advocat se face soldat, cu scopul anumit de a se ilustra, când un altul se face prezident de republică fie chiar numai ploieșteană , când un al treilea joacă pe arheologul, un al patrulea e ales în Academie ca filolog, deși n-a dovedit printr-un singur șir scris că e specialist în aceasta, când vedem toate astea ne vom convinge cu durere că golul reformelor trebuie să fie cumplit de mare daca trebuie pentru el atât de mulți comentatori înaintea forului, ba cu mai multă decepțiune încă ne vom convinge că această imensă sumă de aluat protoplasmatic are, la dreptul vorbind, rolul de a încurca și întuneca înțelesul legilor, căci vedem că adevărați jurisconsul ți ex professo joacă un rol secundar între ei.
Iată dar o nouă clasă dominantă în România, care se distinge prin absoluta ei improductivitate.
Țăranul, mare sau mic, căci țărani sunt și proprietarii mari și cei mici, pune un fir de grâu în ogor și scoate zece, deci el înzecește valoarea obiectului ce i s-a dat în mână spre muncă.
Meseriașul ia o bucată de lemn, de piele, de metal, o supune muncii sale și scoate obiecte cari au o înzecită, adesea o însutită valoare de cea care o aveau înainte.
Negustorul caută, din mii de piețe existente, pe aceea unde productele naționale se pot desface mai cu folos, din miile de prețuri relative el caută prețul absolut al obiectului într-un moment dat. Deci și el augumentează nu totdeauna fără pericol pentru alte clase valoarea producțiunii naționale.
Vedem că activitatea tuturor claselor pozitive ale societății consistă în a augumenta prin munca lor valoarea producțiunii naționale, în a o înzeci, a o însuti chiar.
Este aceasta misiunea proletariatului de încurcători de legi, a proletariatului cenușarilor ?
Din contra. Averi descurcate le încurcă, stări de drept sigurele primejduiesc, introduc dezordinea și turburarea în toate clasele.
Se poate întemeia un stat serios, o organizație serioasă pe această clasă de oameni fără soliditate, fără știință, fără avere, al căror instrument de muncă e o inteligență sofistizată, a căror știință n- ajunge nici măcar în corectitudinea gramaticală a frazei? Desigur că nu.
Poate că și ci se pot întrebuința în vrun mod practic, dar nu pentru a domina statul, nu pentru a vâna rolul de organizatori. O populație flotantă nu poate reprezenta stabilitatea instituțiilor, nu poate reprezenta sentimentul înrădăcinat al ideei statului, al armoniei și solidarității intereselor naționale.
E prea adevărat că ideile noastre sunt adeseori escamotate și anticipate de către acești adversari generis nullius și că, pentru a se putea gera ei în adevărați proprietari ai ideilor noastre, ne taxează de reacționari cu instincte medievale, adică ne numesc scară la Dumnezeu și pod peste mare. Toate acestea le fac pe cuvântul că ne numim "conservatori" și pentru că în cărți și în gazete din Franța și Germania între conservatorii de acolo există, din cauza unei vechi civilizații, o seamă de reprezentanți ai culturelor și formelor trecutului.
Cuvintele conservator și liberal au însă la noi cu totul alt înțeles, și, față cu raționalismul frazelor, gol, insipid, inexact al așa- numiților liberali, noi reprezentăm realismul naturii înnăscute a statului și pretindem că formele introduse să nu rămână forme goale, coji pentru a se juca partizile cu ele, ci să aibă cuprins real. Voim a conserva libertăți și instituțiuni prin realizarea lor, prin aplicarea lor sinceră față cu un curent care le discreditează prin abuz și prin ducerea la absurd.