Strigoiul (Coșbuc)
| Strigoiul de George Coșbuc |
Acum tu poți s-o-ntrebi, că n-ar răspunde.
Punîndu-și pe genunchi uitatul fus,
Pe-un scaun vechi, în fața vetrei scunde
Privește-n foc, și Domnul știe pe-unde
E gîndul mamei dus.
E singură pe lume, și pierdută.
Bărbatul ei, sunt ani de cînd a dat
Pe Bistrița-n Vîrtej, mînînd o plută.
Rămase-așa de Dumnezeu bătută
Să toarcă biata-n sat.
Și-acum de-abia s-a-nchis mormîntul bine
Pe singuru-i copil ajuns flăcău,
Și-au și-nceput cu șoapte-ntre vecine —
N-au pe-altu-n sat ? Dar cine știe, cine ?
De ce-ar vorbi de rău ?!
Ea-i vede-n colț mormîntul sur, iar șirul
De plopi înalți se zbuciumă cîntînd,
Și-i plin de-un vuiet jalnic cimitirul —
Tresare-acum. Ea dă să-și toarcă firul,
Și-l uită în curînd.
Deodată-ntoarce capul fulgerată
Spre prag. Dar nu-i nimic. I s-a părut
Că sună clanța ca din mîni purtată.
Se-ntoarce spre fereastr-apoi, deodată,
Dar geamul e tăcut.
Se uită lung la geam. E noapte-afară»
Și lună-n cer ca ziua. Și-i tîrziu.
Se uită-n jur prin colțuri, spre cămară...
Și-apoi se-ntoarce-ncet spre ușă iară —
Tăcere și pustiu.
Se scutură, cu frig, pe scaun mama
Și-nchide ochii strîns, și stă pe loc.
A fost icoana-n colț, pocnise rama.
Ea-și șterge ochii umezi cu năframa
Și iar privește-n foc.
Dar iată pe mormînt lumini s-arată.
Cum stau țintiți spre om, de prin strîmtori
Doi ochi de lupi prin noapte-ntunecată,
Așa doi ochi de foc spre cruce cată
Și stau nemișcători.
Motan zbîrlit cu spete-ngîrbovite
Stă-n culme de mormînt, venit din iad :
Dar crucea nu-l înfruntă ! Și topite
Se sting încet luminile-ndrăcite
Și-n hăul nopții cad.
Pe scaun a-nghețat acum bătrîna,
Căci tot mai mult se zbate pe mormînt
Și saltă zbuciumată-n sus țărîna,
Părea că din adînc o zvîrl cu mîna —
Ferească Unul sfînt!
S-aud horcăituri de om ce moare
Străpuns de cel ce-i sta-n genunchi pe piept,
Răsare-un cap cu plete zburătoare,
Un piept, și-un'om, și iată-l în picioare
Stă-n zarea lunei drept.
Cum gîlgîie la vaduri apa-n gîrle,
Gîngave vorbe rari din gura-i ies,
îi joacă șerpi în sîn, în păr șopîrle,
Iar pieptu-i răsuflînd, bolnav s-azvîrle
Mai tare și mai des.
Tîrîndu-și giulgiul alb spre gard se duce.
Iar roșii-i ochi ca două flăcări ard.
întinde-un braț Spre par ca să-l apuce,
Punînd piciorul stîng pe-o cruce
El sare peste gard.
Nici pașii nu-i sunară pe morminte,
Nici umbră-n urma lui nu s-a văzut,
Ca surul nor de fum trecu-nainte —
Sub gard s-aud oftări, s-aud cuvinte
Și plînge-un glas gemut.
Se zbate-n chin drăcesc, el varsă pară.
își smulge giulgiul putred de pe trup,
Se pleacă-n patru brînci în chip de fiară,
S-azvîrle peste cap, și-n urmă iară,
Păziți-vă că-i lup !
Și bate-n fălci, să muște și s-omoare,
Iar spume verzi îi picură fierbinți
Din gura cu gingii sîngerătoare,
Pămînt împrăștie-n urmă-i, din picioare,
Și mîrîie-ntre dinți.
Cu labele pe giulgi, el îl sfâșie,
Și-n gură-l ia și-l scutură prin vînt.
Turbat el roade-n dinți cîte-o fîșie,
Frămîntă-n loc pămîntu-n vrășmășie
Și mușcă din pămînt.
Îl vezi ? Pe după gard în goană vine
Și iese-n drum; spre sat alearg-acum,
Iar coada ridicată-n sus o ține —
De ești pe drum, dă-n lături, tu creștine,
Să nu te afle-n drum!
Acum e la răscruci și stă și scurma
Și-adurmecă pămîntul într-un loc —
Suflarea bietei mame-acum se curmă,
Că n-află-ntoarsă lupul nici o urmă.
Și-aleargă val de foc.
El intră-n sat, ia drumul peste vale.
încep să urle-a moarte cîinii-n sat
Și fug spre uși de tinzi, ferind din cale;
în turn, în clopot limba url-a jale
Un dang înfiorat.
Creștinii cîți nu dorm cu spaimă cheamă
Pe Maica lui Christos și-aprind grăbit
Tămîie și-usturoi pe-un vas de-aramă.
Ea singură-n căscioară, biata mamă.
Stă chip înmărmurit.
Ea-l vede cum despică-n două satul ;
E creț la pâr și nalt cît un vițel,
învîrte ochi de flacără, turbatul,
Și-i iute-n mers și-i negru ca păcatul
Că-i duhul rău în el.
Ea nici nu-nchide ochii să nu-l vază,
Nu tremură de el, nu-și face cruci.
Căzu icoana-n colț. Putea să cadă !
Strigoiul e aici, el e-n ogradă,
Sărit peste uluci.
Acum la ușa tinzii, iar zăvorul
S-aruncă singur, zgomotînd din loc.
E-n tindă. E în prag. A pus piciorul
în cas-acum. A-ntrat ucigătorul.
Dar ea se uită-n foc.
Cu ochii fioroși privește-o clipă
La ea și-nvîrtejit s-azvîrle-apoi,
Cu dinții-i prinde-a poalelor aripă —
Ea sare-atunci nebună-n'sus și țipă:
— „Săriți că e strigoi".
Atît a fost. Nici alt cuvînt, nici luptă ;
Căci nimeni din vecini n-o auzi.
Dar moartă o găsiră-n zori, și suptă,
Și-n jurul ei bucăți de haină rupta,
Creștinii-a doua zi