Strănutarea

Jump to navigation Jump to search
Strănutarea
de Liviu Rebreanu


Luna mai. Patru ceasuri după amiazi. Soare, în răstimpuri, adie câte-o gură de vânt căldicel…

Didi șade la fereastră, își scaldă fața în lumina dulce a soarelui și se gândește că ar fi bine să iasă și ea să mai vază nițică lume, că e tânără și se prăpădește de urât în mahalaua asta pustie și murdară. Stă în strada Rațiu și e fiica profesorului de dans Nicu Georgescu. Mama ei e de mult în pământ, iar tatăl său are lecții toată ziua și trebuie să vază de fetele altora, în loc să vază de fata lui. Așa, Didi, de când a ieșit din pension, e nevoită să stea acasă mereu singură, tristă, de dimineață până în seară, și numai să viseze ceea ce ar dori să trăiască.

Astăzi, însă, simte un dor mare să plece undeva, unde e lume multă, să râdă și ea și să petreacă. Inima îi bate mai repede, obrajii i se îmbujorează. Parcă primăvara o cuprinde în brațele ei trandafirii și o ademenește cu șoapte lingușitoare. Nu are nici puterea, nici voința să se împotrivească. Îi lipsește cineva, altcine decât tatăl său, cu a cărui lipsă s-a obișnuit de-a binelea. I se pare că aerul din strada Rațiu miroase a mucegai și o înăbușe…

Se scoală de la fereastră și începe să se îmbrace repede, parcă i-ar fi frică să nu scape un tren. Își dă pe obraji cu suliman roșu, se șterge cu pudră, își vopsește sprâncenele și buzele, își pune rochia cea nouă, azurie, pălăria cu petale de trandafiri… Inima îi zvâcnește din ce în ce mai puternic, sufletul i se umple de fericire și de nădejde, iar când, în sfârșit, gătită, stă în fața oglinzii, își zice, zâmbind, ca și când ar vorbi cu un bărbat care-i face curte:

„Sunt drăguță… zău, sunt drăguță’1…

Bani are: piața de mâine. Va să zică, o să ia tramvaiul ca să nu obosească și să nu i se șteargă pudra de pe ochi. Se duce până în Calea Victoriei, se plimbă o jumătate de ceas și pe urmă se întoarce. O jumătate de ceas pe Calea Victoriei face cât o jumătate de an în strada Rațiu. Tramvaiul cu cai trece prin Viting. Trebuie să aștepte cam mult, fiindcă p-aici tramvaiele trec mai rar. Așteaptă bucuroasă. Cum a așteptat atâta vreme singură acasă, de ce n-ar aștepta acum nițel? De departe face semn vizitiului, cu poșeta, să oprească, și vizitiul oprește numaidecât. Tramvaiul e gol. Didi se așază în fund, pe bancă, deschide punga, scoate banii și așteaptă. Conductorul e plictisit, i-e lene și i-e somn, și așteaptă și el până s-o mai aduna lume.

În dosul gărei tramvaiul se oprește. Conductorul și vizitiul se dau jos și se pun la taifas cu chioșcarul de jurnale și cu brutarul. Didi însă acuma e grăbită să ajungă cât mai curând în oraș. Așteptarea o plictisește și se gândește să-și urmeze calea pe jos. Dar i-e rușine. Mai ales că, tocmai când se muncește cu gândul acesta, bagă de seamă că s-a mai urcat cineva în vagon, un domn care stă pe platformă, fredonează, fumează și-și răsucește mustața.

Tramvaiul se urnește iar. Domnul zărește pe Didi, azvârle mucul de țigară, intră înlăuntru și se așază față-n față cu dânsa, cu toate că vagonul e gol și ar putea să stea și mai departe. Fetei i-e rușine, pleacă ochii și nu îndrăznește să se uite la domnul, deși simte că el se uită mereu la ea.

Roșește, își netezește rochia, să nu i se vază picioarele, și strânge gologanii în palmă parcă i-ar fi teamă să nu-i fure cineva.

În sfârșit, apare și conductorul.

Ridicând ochii la conductor, Didi vede fața domnului și se aprinde și mai mult. Căci domnul e tânăr și o privește cu un zâmbet cald și stăruitor.

— Cinci! Cinci! șoptește Didi cu sfială.

— Până la Hotel de Franța?

întrebarea conductorului o zăpăcește de tot. Se uită pe furiș la domn, vrea să se scoale în picioare și zice domol:

— Da… da… până-n Bulevard…

Pe urmă ia biletul, îl mototolește între degete, căutând să ghicească până unde o fi mergând dânsul. Și, cu coada ochiului, se uită iar la domnul care n-o slăbește de loc din ochi.

— Patru, răsună glasul domnului, dar după o scurtă șovăire se răzgândește și zice: Adică nu… dă-mi și mie de cinci!

Tramvaiul ajunge în strada Bucovinei, și Didi simte mereu privirea domnului ațintită asupra ei. Acuma însă și-a mai venit în fire, ridică ochii și începe să se uite la case și la trecătorii de pe stradă. Domnul o mai măsoară o clipă, apoi deodată întreabă cu glas catifelat:

— Mergeți până-n Bulevard, domnișoară?

Didi se gândește dacă trebuie să răspunză sau nu, dar, gândindu-se, buzele-i șoptesc:

— Da…

— Și eu, adaogă repede domnul.

Urmează o tăcere. Se aude foarte deslușit tropotul calului și uruitul roatelor. Didi se uită mai bine la domnul care parcă se gândește ce să-i vorbească. Domnul e și el spilcuit, fiindcă și el se duce pe Calea Victoriei să ia aer. Are mustață castanie, frizată, pălărie tare, baston, mănuși cenușii de ață, ochi galeși, buze roșii, late, pe care e aninat un zâmbet molatec. E pudrat și a uitat să-și șteargă pudra din gene și de pe sprâncene.

— Îmi dați voie să mă recomand: Jean Vasilescu, fost funcționar.

Didi rostește ceva, fără să știe ce, iar domnul începe îndată să-i spuie că se duce să se plimbe pe Calea Victoriei, fiindcă lui nu-i place mahalaua, și numai ghinionul l-a făcut să ia casă p-aici, că a stat în Bulevard și umblă numai cu mașina, dar îi pare bine că a luat tramvaiul acuma, deoarece astfel a avut fericirea să cunoască pe cea mai drăgălașă din câte ființe a întâlnit, o fată frumoasă, cultă, manierată, modernă, cum rar se întâmplă să se găsească la noi, și simte că, cu o astfel de fată, s-ar putea înțelege, fiindcă are ochii plini de simpatie, de farmec, de drăgălășie…

În vreme ce Jean vorbește și Didi ascultă uluită și încântată, tramvaiul se umple încet-încet de călători. Domnul trece lângă Didi, ca să nu auză toată lumea ce-i spune. Vorbește repede, parc-ar spune ceva învățat pe dinafară. Didi aruncă și ea câte-o vorbă din când în când, ca să nu creează domnul că are de a face cu o proastă. Și e fericită. Îi place Jean. E băiat inteligent, cam obraznic, nu-i vorbă, dar și obrăznicia îl prinde. Pe urmă e serios… Parcă o fată știe de unde-i pică norocul? Dacă a plăcut-o el la întâia vedere, are s-o placă și mai mult când va cunoaște-o mai bine, când va afla că are și ea o zestre, acolo, nu mare, dar potrivită. Și atunci, poate… Cine știe?… Se uită deseori cu mândrie la ceilalți călători și-i pare rău că Jean nu vorbește mai tare, să auză toată lumea ce-i spune.

În strada Berzei însă Didi, ascultând fermecată, simte o gâdilitură în nas. Strânge din dinți și din buze, închide ochii și se gândește:

— Aoleu, îmi vine să strănut… Unde mi-e batista?…

Batista era în poșetă, iar pe poșetă se așezase Jean.

Și Didi simte că gâdilătura în nas se întețește. Se sperie, respiră adânc și încearcă să rămâie nemișcată. Nu izbutește. Strâmbă din nas, își schimonosește fața, nările i se umflă și tremură. Se întoarce către Jean și caută să-și scoată poșeta cu batista de subt dânsul. Jean însă e înfierbântat și se îndeasă mereu spre ea, șoptindu-i pătimaș:

— Eu ador fetele moderne… Și mai cu seamă d-ta, care ești… Te ador!

În clipa aceasta Didi nu se mai poate stăpâni și, cu o strâmbătură grozavă, strănută tocmai în fruntea domnului Jean, murmurând plină de spaimă:

— Iertați, vă rog… Iertați, vă rog…

Toată lumea din vagon întoarce ochii, zâmbind, spre Didi. Jean își scoate batista din buzunar, se șterge pe frunte și glăsuiește foarte grav:

— Mersi, domnișoară!

Apoi se scoală, iese pe platformă și de acolo se uită cu dispreț la Didi, care se ghemuiește în colț, mângâindu-și gura și nasul cu mâna, roșă ca racul de rușine…

Și Didi e nenorocită. Ochii ei mari, albaștri, se îneacă în lacrămi. Privirile lumii din tramvai o ard. Nu mai vrea să se plimbe pe Calea Victoriei. Lacrămile îi brăzdează sulimanul și pudra. Vrea să ajungă acasă cât mai curând, să fie iar singură, să plângă…

Face semn conductorului, cu poșeta, să oprească, dar conductorul nu oprește numaidecât. Se dă jos și pleacă înapoi, spre casă, pleoștită, cu ochii sărați de lacrămi…

Luna mai. Cinci ceasuri după amiazi. Soare, în răstimpuri, suflă câte-o gură de vânt rece…