Străinul (Pillat)

 

Pe bancă, sub castanul din vie, te așează,
Străine, ce venit-ai priveliștea s-o vezi —
Florica e acolo, cu casă, parc, livezi,
Și peste drumul mare: zăvoiul. Înserează.

Câmpia e albastră și-n zare norii ard.
Sclipește Râul Doamnei înspre apus, o clipă
Un taur muge; puțul cu lanț și roată țipă;
Și vrr! un zbor de vrăbii zbucnește dintr-un gard...

Te-apleci mirat, străine, pe-amurg ca pe o ramă
Ce-ar străluci din umbră muzeului pustiu,
Și crezi, pornind aiurea, rănit de-un dor târziu,
Că ai văzut Florica Dar n-ai zărit, ia seama,

Pe-albastră depărtare a luncii de demult,
Trecutul meu, ce arde sclipind în Râul Doamnei —
N-ai auzit, deodată rupând tăcerea toamnei,
Vrr... timpu-n zbor, pe care cutremurat l-ascult.