Străinul (Dimitrie Bolintineanu)

 

Lâng' un râuleț
Brâu de câmpuleț,
Brâuleț d-argint
Ce cură mugind;
Tristul călător
Se oprește-n dor,
Și acolo plânge
Cu lacrimi de sânge,
Plânge fără seamă
Și pe moarte cheamă.

Iată, măre, iată!
Moartea i s-arată
Cu perii zburliți,
De lacrimi stropiți,
De șerpi împletiți;
Naltă și uscată,
De boli urmată,
Boli furioase
Boli gălbegioase,
Din aripi plesnind
Ca iesme rânjind.

– Iată-mă am venit,
Voinicel iubit!
Puțintei în lume
Cheamă al meu nume;
Care-i dorul tău
Atâta de rău?
– Moarte! sunt străin;
Curmă al meu chin!
– Știi cine sunt eu,
Voinicelul meu?
Al meu sărutat
Este înghețat,
Vorba-mi fioroasă,
Mâna-mi sângeroasă...
Cine a intrat
Într-al meu palat,
Nu a mai ieșit
Nu a mai simțit,
A purure-a stat
Mut și nemișcat.
– Cine a intrat
Într-al tău palat,
Nu a mai ieșit,
Nu a mai simțit;
A purure-a stat
Mut și nemișcat;
Dar nu ești mai rea
Decât viața mea!
Nici o bucurie
Nu-mi mai râde mie.
– Ah! de este-așa
Vin, inima mea!
Sărbătoare-așteaptă;
Morții se deșteaptă.
Iat-o cade nea!
Vin, inima mea!

Astfel ei vorbesc
Bolile răcnesc,
Saltă se-nvârtesc
Din aripi bătând
Împrejur săltând,
Asupră-i sărind
Ca iesme rânjind.