Steaua fără nume
Piesa “Steaua fără nume” a fost prezentată pentru întâia oară în seara zilei de 1 Martie 1944 pe
scena teatrului Alhambra cu următoarea distribuție în ordinea intrării în scenă:
- ȘEFUL GĂRII Marcel Anghelescu
- UN ȚĂRAN I. Șerbănescu
- PROFESORUL Radu Beligan
- ICHIM C. Iordănescu
- D-RA CUCU Nora Piacentini
- O ELEVĂ Nineta Gusti
- PASCU N. Tomazoglu
- CONDUCĂTORUL G. Basmagian
- NECUNOSCUTA Maria Mohor
- UDREA V. Brezianu
- GRIG Mircea Șeptilici
DIRECȚIA DE SCENĂ Soare Z. Soare
DECORURI Mircea Șeptilici
ACTUL I
[modifică]Gara mică în provincie. Biroul șefului de gară, care este în același timp “birou de mișcare, telegraf”, “cassa de bilete”. In peretele din fund o fereastră dublă, iar mai la dreapta o ușe cu geam și ușa cu fereastra dă în spre peron. Se văd prin ferestrele afumate, peronul gării, doi stâlpi de felinar, linia ferată, câteva vagoane de marfă, trase undeva mai departe pe o “linie moartă”. Între fereastră și ușe, fixată în perete, un orologiu mare, în fund, arătătoarele înțepenite în cadran, arătând 3 și 12 minute.
In peretele din stânga, o ferestruie mică, pătrată, de ghișeu, răspunzând de sigur în sala de așteptare, pe unde se cumpără și se vizează biletele.
In restul încăperii, mobilă și ustensile adecuate. Un aparat telegrafic, frâne, telefon etc. Pe pereți un mers al trenurilor și diverse tabele și avize ceferiste.
La ridicarea cortinei nu e nimeni în scenă. Telefonul sună, aparatul telegrafic bate, amândouă fără răspuns, cine știe de când.
Ușa dinspre peron larg deschisă. O locomotivă manevrează undeva pe o linie secundară gâfâind și suflând din greu. O voce se aude strigând somnoroasă, ferește linia, ferește linia. Un țignal ascuțit, ca un nechezat de mânz, sgomot de tampoane etc.
Între timp telegraful și telefonul sună mereu.
SCENA I
[modifică]ȘEFUL — UN ȚĂRAN
Intră șeful, cu chipiul pe cap, un fanion în mână. Merge spre aparatul telegrafic. Se uită la banda de hârtie, o rupe, și pe urmă apasă pe mânerul aparatului telegrafic, care’ amuțește. Se îndreaptă spre telefonul din perete, întoarce de câteva ori manivela, ridică receptorul.
ȘEFUL
Allo, allo… (Nu răspunde nimeni probabil. Acroșează De afară se aude un nou șuerat de locomotivă. Șeful merge spre ușă și din prag strigă, cu mâna pâlnie la gură, peste linie): Ichim! Ichim! Să fii cu ochii în patru când o trece acceleratul. Vezi. de rațe și de gâște. Să nu-mi calce vreuna, că te pui s’o mănânci… Ș’o plătești. (Iși scoate chipiul și-l pune în cuier. Merge spre masa telegrafului și ia loc acolo și citind încă odată banda ruptă adineaori din aparat. Pe ușe intră un țăran).
ȚĂRANUL
Dacă nu vă e cu supărare…
ȘEFUL
(Sever): Ce poftești d-ta?
ȚĂRANUL
Un belet pentru…
ȘEFUL
Treci la cassa de bilete.
ȚĂRANUL
Păi io ziceam că…
ȘEFUL
Treci la cassa de bilete, n’auzi? (Se ridică de pe scaun și vine spre ușă): Aici intrarea e oprită. Scrie și pe ușe. (Inchide ușa): Intrarea particularilor oprită. Strict oprită. (Țăranul a rămas afară pe peron, în fața ușii ce i s’a închis în nas și o clipă rămâne acolo, ca și când ar silabisi avizul. Pe urmă trece spre stânga, spre fața ferestrei și dispare. Șeful a revenit la birou. Abia s’a așezat, că se și aud ciocănituri în ferestruica din stânga. Șeful ridică oblonul ghișeului, apare capul țăranului).
ȘEFUL
Ce poftești d-ta?
ȚĂRANUL
Să-mi dați un belet pentru…
ȘEFUL
(Scurt): Mai târziu. (Vrea să tragă în jos ferestruica).
ȚĂRANUL
Nu-i aicea cassa de belete?
ȘEFUL
Aicea e. Dar nu e deschis.
ȚĂRANUL
Păi parcă ziceați…
ȘEFUL
N’auzi omule că nu s’a deschis.
ȚĂRANUL
Și când se deschide?
ȘEFUL
Scrie afară. (Trage ferestruica pe jumătate, pe urmă citește un bilet lipit pe geamul ghișeului): “Cassa de bilete se deschide jumătate oră înainte de sosirea trenului”.
ȚĂRANUL
(Introducându-și capul pe sub ferestruică): Și trenul când sosește?
ȘEFUL
Scrie afară. (Trage definitiv oblonul ghișeului. Se așează iar la birou. Pe peron se vede trecând prin fața ferestrei silueta profesorului, care, o secundă mai târziu apare în fața ușii, parcă ezită puțin, ridică privirea spre —probabil — orologiul peronului, se uită la ceasul lui de mânași pe urmă deschide ușa).
SCENA II
[modifică]ȘEFUL — PROFESORUL
Profesorul 30-32 ani. îmbrăcat curat, chiar îngrijit, dar modest.
PROFESORUL
Bună ziua.
ȘEFUL
(Cordial): Aaaa! Am onoarea, dom’ profesor. Lume nouă.
PROFESORUL
(Din prag): Voiam…
ȘEFUL
Intră, intră te rog.
PROFESORUL
Voiam… voiam numai să întreb… ceasul de afară de pe peron… merge înainte?
ȘEFUL
Uneori. Alteori rămâne în urmă.
PROFESORUL
Așa gândeam și eu… fiindcă…
ȘEFUL
(Arătându-i un scaun): Da ia poftim. Nu iei loc?
PROFESORUL
Nu, mulțumesc. Intrasem doar să văd cât e ceasul. (Se uită la orologiul din perete): 3 și 12… Nu se poate. (Se uită la ceasul lui de mână).
ȘEFUL
De ce? Cât e la al d-tale?
PROFESORUL
7 fără 20.
ȘEFUL
Păi așa o fi. (Se duce spre orologiu și întoarce cu degetul minutarele): Le mai așez și cu mâna… că dacă ar fi să mă iau după ele…
PROFESORUL
Dar atunci… atunci d-ta nu știi niciodată cât e ceasul.
ȘEFUL
Ei asta-i… Cum să nu știu? Când trece 747 dinspre Câmpina, e 8. Când vine 115 dinspre Sinaia, e 8,20: când se încrucișează 63 cu 97, e 12 și 5. Când vine d-ra Cucu, e 7. Șapte precis.
PROFESORUL
Și dacă întârzie?
ȘEFUL
Cine? D-ra Cucu? N’o cunoști.
PROFESORUL
Nu. Trenul. Cum știi d-ta când întârzie trenul?
ȘEFUL
Dar ce zor am să știu? Pe mine mă găsește totdeauna aici, la datorie.
PROFESORUL
Totuși, bunăoară astăzi… Personalul… Vine la timp?
ȘEFUL
De ce? Pleci undeva? Aștepți pe cineva?
PROFESORUL
Da… Aștept.
ȘEFUL
Pe cine?
PROFESORUL
Adică, de fapt nu aștept. I-am dat lui Pascu să-mi aducă ceva dela București.
ȘEFUL
Care Pascu?…
PROFESORUL
Pascu… cu magazinul general, de pe ulița veche.
ȘEFUL
A! Omul nostru. L-am văzut azi dimineață când a plecat.
PROFESORUL
(Parcă puțin neliniștit): Ai vorbit cu el? Ți-a spus că se întoarce diseară?
ȘEFUL
N’am prea vorbit, că-mi era somn. Am fost azi noapte la Judecător la un poker. M’au lăsat lefter al dracului, dar știi lefter.
PROFESORUL
Prin urmare n’ai vorbit cu Pascu?
ȘEFUL
Eu nu, dar nevastă-mea i-a dat nu știu ce, să-i cumpere dela București, niște panglici, niște ace. Că chiar îi ziceam: ce te sculași femee cu noaptea ‘n cap, să bați capul omului.
PROFESORUL
(Preocupat, uitându-se la ceasul din perete și pe urmă la al lui): Numai de n’ar întârzia.
ȘEFUL
Dar de ce? E o chestie importantă?
PROFESORUL
(Evasiv): Da… Vezi…
ȘEFUL
Fac prinsoare că iar e vorba de o carte.
PROFESORUL
(Ca și cum s’ar scuza): Da…
ȘEFUL
(Dojenitor): Nu te mai lași de cărți dom’ Profesor.
PROFESORUL
E o carte mai… Cum să-ți spun eu? mai rară, mai deosebită… O comandasem de mult din străinătate… încă din astă iarnă. Credeam că nu mai vine, că nu se mai găsește… Când ieri dimineața mi-a venit înștiințare dela București, dela librari, că a sosit… Și atunci am rugat pe
Pascu…
ȘEFUL
Și n’ai avut răbdare să ți-o aducă acasă. Veniși la gară să-i ieși înainte.
PROFESORUL
O aștept de atâtea luni.
ȘEFUL
Patimă mare cărțile, dom’ Profesor. Da, da, patimă mare. Nu te mai saturi de ele. Uite, chiar azi noapte, stăteam de vorbă cu judecătorul și farmacistul. “Băiat bun Profesorul — zicea Lascu farmacistul — dar are un cusur; toată ziua cu nasu ‘n cărți”.
PROFESORUL
Exagerează.
ȘEFUL
Ba chiar așa e. Nu te vede omul la cafenea, sau la grădină, sau la bodegă… Să mai iei o țuiculiță. Să mai schimbi o vorbă. Să mai faci un pokeraș…
PROFRSORUL
Nu prea am timp.
ȘEFUL
Ei, bravo! îmi plăcuși. Da’ noi, cum avem?… Cum zicea și d-ra Cucu; dacă într’un târg ca al
nostru, noi intelectualii….
PROFESORUL
(S’a uitat din nou îngrijorat la ceasul lui apoi la cel din perete): D-le Șef! Eu cred că ceasul d-tale stă.
ȘEFUL
Dar de ce?
PROFESORUL
La mine acum e 7 fără 14.
ȘEFUL
Zău!… (Merge spre ceas și pe urmă mișca limba cea mare a orologiului): Cum trece vremea domnule!
PROFESORUL
Mai e mult până vine personalul?
ȘEFUL
Mai e. Intâiu trece rapidul.
PROFESORUL
Care rapid?
ȘEFUL
Automotorul.
PROFESORUL
Așa? Atunci… atunci am venit prea devreme. Mai am timp să mă duc și să mă întorc.
ȘEFUL
Dar de ce să te duci? Mai bine stai aici să vezi cum trece rapidul, că e frumos.
PROFESORUL
Nu, nu, am treabă.
ȘEFUL
E plin de coconet și de domnișori spilcuiți. Se duc la Sinaia să joace la ruletă.
PROFESORUL
Las’că mă întorc. Mă ‘ntorc (Iese). Aproape în acelaș timp pe peron, dinspre stânga, se vede prin fereastra Ichim, magazionerul, cu un cărucior ceferist. Profesorul și Ichim se întâlnesc cam în dreptul ușii. Profesorul dispare prin stânga, Ichim se oprește în fața ușii rămasă deschisă.
SCENA III
[modifică]ȘEFUL — ICHIM — ȚĂRANUL (la ghișeu)
ICHIM
(Din prag): Dom’ Șef! A zis cucoana să-mi dați bani, că se duce la târguit.
ȘEFUL
Cât?
ICHIM
A zis că cinci sute.
ȘEFUL
500? (Deschide un sertar, se uită înăuntru și pe urmă-l închide): Să lase pe mâine, că e zi ‘ntâi și primim
leafa.
ICHIM
A zis c’acum… că dumneaei se duce în târg și că mâine nu poate, că vine cucoana lu’ domnu Lascu, în vizită.
ȘEFUL
Ei drăcie. (Deschide încă odată sertarul, se mai uită odată înăuntru, îl închide la loc): Ichim! N’ai tu niște bani mărunți până mâine.
ICHIM
N’am, să trăiți dom’ Șef. Că m’ați pus eri de-am plătit rața… aia de-a călcat-o acceleratul.
ȘEFUL
De, Ichim, ce să-ți fac. Regulamentul. Regulamentul înainte de toate.
ICHIM
(Mormăind, mai mult pentru el): Și barem s’o fi mâncat.
ȘEFUL
(S’a căutat prin buzunare, a mai deschis odată sertarul și pe urmă, aducându-și aminte, se duce spre ferestruica ghișeului, ridică oblonul, scoate capul și strigă): Ei! Nu e nimeni la bilete? S’a deschis cassa. (Iși trage capul înapoi și lasă jos oblonul): Ascultă, Ichim, parcă era unul adineaori, care voia să cumpere un bilet. Ia vezi, unde a dispărut, (In momentul acesta se aud bătăi în ferestruică). Ba stai. parcă s’a întors. (Ridică din nou oblonul): Ce vrei, omule?
ȚĂRANUL
(Introducându-și capul): Păi să-mi dați un belet.
ȘEFUL
Până unde?
ȚĂRANUL
Până la Jirovăț. Câte parale face?
ȘEFUL
380 cu clasa 3-a. Ori vrei a doua?
ȚĂRANUL
Ba m’a ferit Dumnezeu. Cât ziceați?
ȘEFUL
380.
ICHIM
Dom’ Șef. Nu ajunge. 500 a zis cucoana.
ȘEFUL
Mai bine să-ți dau un bilet pentru Imoasa. 509 lei. Ce să cauți la Jirovăț?
ȚĂRANUL
Păi am niște opinci de vânzare. Și am un cumătru la Jirovăț de are prăvălie.
ȘEFUL
Da’ la Imoasa n’ai niciun cumătru?
ȚĂRANUL
Ba am și acolo, că eu de felul meu.
ȘEFUL
(Tâindu-l scurt): Atunci să-ți dau pentru Imoasa. (A și scos un bilet din raftul cu cartoane, îl stampilează la mașină, și i-l dă): 509 lei.
ȚĂRANUL
509? Păi eu aveam treabă la Jirovăț.
ȘEFUL
Nu-i nimic. Te dai jos la Jirovăț, îți faci treburile acolo și p’ormă a doua zi te urci în tren și mergi mai departe, la Imoasa.
ȚĂRANUL
Da’ ce să fac la Imoasa?
ȘEFUL
Nu zici că ai un cumătru?
ȚĂRANUL
Ba am.
ȘEFUL
Atunci ce mă mai ții de vorbă. Scoate banii și pleacă sănătos.
ȚĂRANUL
(Numărând banii): 400… 500… și patru, și șase și 9…
ȘEFUL
(A luat banii și aproape instantaneu a lăsat oblonul în jos): Dă-i cucoanei banii, Ichim.
ICHIM
Am înțeles, dom’ Șef. (Iese, își ia căruciorul și dispare pe peron în dreapta. Se aud bătăi în oblonul ghișeului Șeful ridică oblonul).
ȘEFUL
Ce mai e? Ce mai vrei?
ȚĂRANUL
Da’ dac’o fi să plec la Imoasa, trebue alți bani?
ȘEFUL
Nu. II vizezi pe ăsta la gară.
ȚĂRANUL
Aha! Care vasăzică… (Șeful nu-l mai lasă să termine și trage oblonul).
SCENA IV
[modifică]ȘEFUL — DOMNIȘOARA CUCU
Telegraful bate. Șeful urmărește panglica hârtiei. Prin fereastra se vede trecând pe peron, dinspre stânga, d-ra Cucu.
ȘEFUL
(Bătând în geam): Săru’mâna, d-ră Cucu.
D-ra CUCU
Bună ziua, domnu Ispas. (Trece prin fața ușii spre dreapta, continuându-și plimbarea pe peron).
ȘEFUL
(Se ridică dela masă, se apropie de orologiul din perete, muta minutarul la 7 fix): Cum trece vremea dom’le! (Iese pe urmă în prag): Cald! Cald al dracului domnișoară Cucu. ‘
D-ra CUCU
Ba aici, la d-ta, la gară, parcă-i mai răcoare.
ȘEFUL
Ași. Ți se pare. Nici n’ai zice că suntem în Mai. S’a înserat și uite ce zăpușeală. Parc’am fi în Iulie.
D-ra CUCU
Dar ce-am auzit, d-le Ispas? Ți-a călcat ieri rapidul un curcan?
ȘEFUL
Cum?
D-ra CUCU
Așa mi-a spus azi dimineață, la școală, în cancelarie, M-me Voinea, de Științe Naturale. Zicea c’a aflat bărbatu-său dela poștă, că-i spusese dirigintele…
ȘEFUL
Da’ de unde, d-ră Cucu? Mai întâi n’a fost rapidu. A fost acceleratul. Și pe urmă nu era curcan. Era rață.
D-ra CUCU
Ia te uită cum exagerează lumea!
ȘEFUL
O rață pestriță, cu ciocul sur. A făcut-o nevastă-mea pe varză, azi la prânz. O minune!
D-ra CUCU
Da parcă tot a fost o chestie cu un curcan? Sau curcă era?
ȘEFUL
Ei! Acu trei săptămâni, după Rusalii. Pe aia o călcase un tren de marfă. (Toată această convorbire a avut loc în fundul scenei, Șeful fiind în pragul ușei, iar d-ra Cucu pe peron, în fața ușii).
D-ra CUCU
(Cu o mișcare bruscă de alarmă, intră în birou): O elevă!
ȘEFUL
O elevă?
D-ra CUCU
Mi se pare că e Zamfirescu. Zamfirescu dintr’a șasea.
ȘEFUL
Treci după ușe, să nu te vadă. Să n’o sperii.
D-ra CUCU
(Se trage pe lângă perete și duce degetul la gură): Ssst!
ȘEFUL
Lasă-mă pe mine să văd. (Iese pe peron și se uită în dreapta și în stânga cu un aer de prefăcută indiferență. Pe urmă se întoarce): Ași. Ți s’a părut. Nu e nimeni.
D-ra CUCU
Dac’o prind, o dau afară din școală.
ȘEFUL
Prea ești aspră.
D-ra CUCU
(Ritos): O dau afară. Am spus de o mie de ori că nu e voie să vie la gară. Am pus și afiș la cancelarie. Ce e desmățul ăsta? Una, două, hai la gară.
ȘEFUL
Ei! Le place și lor că… e mai răcoare.
D-ra CUCU
Las’că știu eu ce le place. Le place să se sgâiască la ferestrele vagoanelor și să-și facă semne cu bucureștenii. (Sună telefonul).
ȘEFUL
(Ridicând receptorul): Allo!… Da… linia întâia… Salut… (închide telefonul): Vine automotorul de Sinaia. I-a dat drumul dela canton. (Ia din cuier chipiul și-l pune pe cap).
D-ra CUCU
Automotorul ăsta e un scandal. De când l-au pus in circulație, nu mai am liniște în cursul superior. Toate fetele și-au pierdut capul.
ȘEFUL
Și nici măcar nu oprește la noi. Ce-ar mai fi dac’ar opri?
D-ra CUCU
(Indignată): Să oprească? N’avem nevoie. Nu ne trebue.
ȘEFUL
Tren de lux, d-ră Cucu. Nu se uită el la noi.
D-ra CUCU
Tren de pierzanie. Plin de jucători de ruletă și femei… ușoare.
ȘEFUL
Asta așa zic eu. Miroase a parfum când trece.
D-ra CUCU
Nu știu a ce miroase, dar într’un oraș cum se cade n’ar trebui să se permită. Eu l-ași pune să treacă noaptea și cu perdelele trase.
ȘEFUL
Ba eu drept să spun, îmi pare rău când îl văd așa, numai cum îmi sboară prin ‘naintea ochilor… Și eu stau cu mâna la chipiu.
D-ra CUCU
(Reprobatoare): Stai cu mâna la chipiu?
ȘEFUL
Ce să fac ? Regulamentul!… (După o secundă, vindicativ): Nu dă Dumnezeu o iarnă cu zăpadă mare, să se împotmolească p’aici pe la noi. I-ași da pe toți jos din tren și le-ași pune lopata în mână, să curețe linia.
D-ra CUCU
Așa le-ar trebui.
ȘEFUL
Ehei! Câte d’astea am văzut eu… Eram de serviciu la Dedulești, pe linia Făurei, acum vreo 20 de ani. Linie inundabilă… Ei… și ‘ntr’o toamnă, așa cam prin Noemvrie… (se aude de departe un șuerat ascuțit. Șeful se întrerupe): I-auzi-l că vine. (Iese pe peron. Sgomotul trenului se apropie. D-ra Cucu dă să iasă și ea pe peron, dar în prag tresare, — a văzut ceva… face un pas înapoi și scoțând numai vârful nasului afară, rămâne într’o atitudine încordată de pândă. Un sgomot ritmat de roți și pistoane crește, se apropie, devine asurzitor: cu o iuțeală de fulger și cu un țipăt scurt de locomotivă, trece prin fund, trenul automotor. Prin fereastră se vede din spate, șeful, salutând smirnă. Câteva secunde după trecerea monstrului, nicio mișcare. Se aude doar sgomotul roților depărtându-se, șeful dispare din dreptul ferestrei spre stânga.
SCENA V
[modifică]D-ra CUCU — ELEVA
D-ra CUCU
(Făcând un pas pe peron): Zamfirescu! (Formidabilă): Stai pe loc, Zamfirescu… Ia vino aici domnișoară… Mai aproape! Mai aproape, n’auzi? (Prin fereastră se vede ivindu-se din stânga o fată de școală în uniformă. Abia îndrăsnește să se apropie de teribila d-ră Cucu, care a rămas în fața ușii și-i face semn cu degetul): Prin urmare, de astea-mi ești d-ta? Aici îți faci d-ta veacul? La gară, ai? La gară!
ELEVA
(Pierdută): Domnișoară…
D-ra CUCU
Taci! (Din dreapta se ivește Ichim împingând căruciorul lui ceferist. D-ra Cucu cu un gest scurt îi arată elevei ușa biroului): Intră înăuntru… (Fata ezită): Intră înăuntru, n’auzi? (O împinge înăuntru. Intră și ea, trage ușa): Ce cauți aici?
ELEVA
(Pe jumătate moartă): Dom’șoară vă rog.
D-ra CUCU
Taci! (Răspicat): Ce cauți aici?
ELEVA
Dom’șoară vă rog…
D-ra CUCU
Taci! Nenorocito. Să n’aud o vorbă. Unde ti-e numărul?
ELEVA
(Inocentă și speriată): Numărul?
D-ra CUCU
(Apucând-o de mâneca stângă a șorțului): Da, numărul. Te faci că nu știi? Ce număr ai?
ELEVA
218.
D-ra CUCU
Și unde e?
ELEVA
A… a… a căzut.
D-ra CUCU
L-ai prins în copci, Zamfirescu!
ELEVA
Dom’șoară vă rog.
D-ra CUCU
Taci! (Caută în buzunărelul de sus al șorțului și scoate de sus un petec de stofă): L-ai prins în copci! Și de când porți d-ta gamenul pe o ureche? Și șorțul pe talie! (Cu fiecare cuvânt îi corectează ținuta): Unde te trezești? La bal?...
SCENA VI
[modifică]D-ra CUCU — ELEVA — PROFESORUL
PROFESORUL
(Deschide ușa, dă să intre, dar se oprește în prag): Pardon. (Vrea să plece).
D-ra CUCU
Stai, stai, domnu Miroiu. Stai să vezi cu ochii d-tale.
PROFESORUL
(Intrând): S’a întâmplat ceva? Ce s’a întâmplat?
D-ra CUCU
Ce s’a întâmplat? Mă mai întrebi ce s’a întâmplat? (Cu un calm sdrobitor): Adineaori a trecut automotorul și am prins-o pe dumneaei (gest acuzator) pe peron.
PROFESORUL
(Blând): Chiar pe peron?
D-ra CUCU
(Sdrobitor): Chiar pe peron.
PROFESORUL
Poate… poate că n’a știut…
ELEVA
(O licărire de speranță). Să vedeți, domnule profesor.
D-ra CUCU
Taci! (către profesor). N’a știut? Cum n’a știut? (Către elevă): Cum n’ai știut, Zamfirescu? N’am pus afiș la școală, negru pe alb? Nu l-ai copiat pe caiet de 75 de ori? Nu l-ați învățat pe dinafară în ora de educație? (Schimbare de ton. Brusc. Poruncitor): Ce scrie în afiș, Zamfirescu?
ELEVA
(Ca o lecție): “E interzis elevelor din cursul inferior și mai ales din cursul superior…”.
D-ra CUCU
Mai ales!
ELEVA
…să se plimbe la gară ziua sau seara, dar mai ales…
D-ra CUQU
Mai ales?
ELEVA
…în orele când trece automotorul”.
D-ra CUCU
(Cruntă): Ei ?
PROFESORUL
(Mai slab, mai neconvins): Ei?
D-ra CUCU
Ce cauți la gară, Zamfirescu?
ELEVA
Să vedeți, dom’șoară.
D-ra CUCU
Taci!
PROFESORUL
Dac’o întrebi, las-o să răspundă.
D-ra CUCU
Ce să răspundă? Ce să răspundă? (Către elevă): Poftim, răspunde.
ELEVA
(Năucită): Ce să răspund?
D-ra CUCU
Ce cauți aici? De ce ai venit?
ELEVA
Să vedeți dom’șoară… Mama… Vreau să spun tata… Adică o mătușă a mea… O scrisoare… Un colet… da un colet…
PROFESORUL
(Ca sa pună capăt sbuciumului): Nu te mai osteni. Să-ți spun eu de ce ai venit. Pentrucă-ți place să vii la gară. Iți place să te uiți când trec trenurile. (Omenește, simplu): Nu-i așa?
ELEVA
(Isbucnește în plâns).
D-ra CUCU
Plângi Zamfirescu. Plângi că ai de ce plânge. Ai să vezi tu mâine după conferință. Te dau afară.
ELEVA
(Intre lacrimi și sughițuri): Dom’șoară vă rog.
D-ra CUCU
Taci! Șterge-ți ochii. Pleacă. Du-te acasă. (Fata plângând face un pas spre ușă). Stai! Stai să nu te vadă cineva. Ne mai faci de râsul târgului. (Iese pe peron și se uită atent în dreapta și ‘n stânga. O ia spre stânga, pe lângă fereastră și dispare câteva secunde).
PROFESORUL
(Care a rămas singur cu eleva): D-ră Zamfirescu, nu e poate momentul să ți-o spun, dar teza d-tale pe al treilea, la cosmografie, este… este mizerabilă… inadmisibilă. (Ca un dureros reproș personal): Se poate, domnișoară, să spui d-ta, că Orion este o planetă? Că Jupiter este un satelit? Și Cometa lui Halley o stea căzătoare?
D-ra CUCU
(Întorcându-se): Nu e nimeni. Pleacă repede. Să te duci drept acasă. Ne socotim noi mâine dimineață, Zamfirescu Eleonora. (Ii arată ușa cu un gest neiertător. Fata iese plângând mereu).
SCENA VII
[modifică]D-ra CUCU— PROFESORUL
D-ra CUCU
Ai văzut d-le profesor de matematici?
PROFESORUL
(Timid): Am văzut.
D-ra CUCU
Ce desordine! Ce scandal! Când eu strig în conferință că se duce școala de râpă, d-ta taci.
PROFESORUL
D-ră Cucu.
D-ra CUCU
(Intransigentă): Nicio domnișoară Cucu. D-ta taci și stai cu nasul în cărți și-ți vezi de stelele și
cometele d-tale.
PROFESORUL
(Timid, modest): Studiez.
D-ra CUCU
Studiezi?! De asta ești d-ta profesor? Ca să studiezi?
PROFESORUL
Cred că da.
D-ra CUCU
Și între timp elevii și elevele își fac de cap. Ce desmăț! Ce perversitate!
PROFESORUL
Perversitate ? Exagerezi.
D-ra CUCU
Exagerez? Poți d-ta să-mi spui ce caută fata asta la gară?
PROFESORUL
(După o tăcere de o secundă, foarte serios): D-ră Cucu! D-ta ai fost vreodată la mare?
D-ra CUCU
Am fost la nămol, la Tekirghiol.
PROFESORUL
Nu la nămol. La mare ai fost?
D-ra CUCU
(Bănuitoare): Ce vrei să spui cu asta ?
PROFESORUL
Într’un târg de provincie ca al nostru… gara este… marea. Este portul, necunoscutul, depărtarea.
D-ra CUCU
(Plat): Ce depărtare ?
PROFESORUL
Este dorul de a pleca, de a fugi.
D-ra CUCU
De a pleca? De ce să pleci? Unde să pleci?
PROFESORUL
In altă parte. In altă lume.
D-ra CUCU
(Severa): Domnule Profesor, dacă astea sunt lecțiile pe care d-ta le dai elevelor, în orele d-tale, atunci să-mi dai voie să-ți spun.., dă-mi voie să-ți spun… (Se aude un șuerat de locomotivă și un sgomot de tren).
ȘEFUL
(Apărând o secundă în prag): Personalul. Vine personalul.
PROFESORUL
(Cu o tresărire de emoție): Vine. (Iese precipitat).
D-ra CUCU
(Singură în scenă): Auzi d-ta. Necunoscutul? Depărtarea. (Iese si ea pe peron).
SCENA VIII
[modifică]ȘEFUL — ICHIM
Din stânga, fund, intră pufăind în gară, mai puțin formidabil ca automotorul, trenul personal. Locomotiva trece și dispare în dreapta, într’un ritm descrescând, până se oprește. Prin fereastra și geamul ușii, se vede un vagon sau două. Mișcare pe peron. Ichim, care trece cu căruciorul. Țăranul care aleargă să-și găsească vagonul. Se aude vocea lui “Unde e glasa tria?”. Pași și voci nedistincte. Vocea profesorului. “Domnu Pascu”! “Nu l-ai văzut pe d-l Pascu?”. Sgomot de tampoane. Un șuerat. Trenul se pune din nou în mișcare, încet, greoiu, pe urmă din ce în ce mai repede.
ȘEFUL
(Din prag, în timp ce ultimele vagoane trec și dispar): II terminarăm și pe ăsta, Ichim.
ICHIM
Îl terminarăm, dom’ șef.
ȘEFUL
Să mai treacă și acceleratul de Brașov și am scăpat.
ICHIM
Adevărat. (Ichim dispare spre stânga, șeful intră în birou, își scoate chipiul, îl pune în cuiu, pe peron oarecare forfoteală continuă, siluete de călători cari se îndreaptă spre ieșire, spre stânga).
SCENA IX
[modifică]ȘEFUL — PASCU
PASCU
(Încărcat de valize, oprindu-se în prag): Salutare domnu șef.
ȘEFUL
Bine-ai venit domnu Pascu.
PASCU
Cucoana-i aici?
ȘEFUL
E în târg. Adineori a plecat.
PASCU
Aveam o vorbă cu dumneaei. I-am adus tot ce mi-a spus.
ȘEFUL
Intră, intră.
(Pascu-și lasă o parte din valize afară și intră înăuntru cu una singură).
PASCU
Ia să vedem (deschizând valiza). Numai să găsesc. C’am avut atâtea…
ȘEFUL
Ce se mai aude în Capitală?
PASCU
Cald. Cald al dracului.
ȘEFUL
De! Nu-i ca aici, ca la noi.
PASCU
Ce tot stai să vorbești! Aici e raiu. Raiul pe pământ. (Scoate din valiză un pachet).
ȘEFUL
Asta e pachetu nevesti-mi?
PASCU
Nu, nu. E al lui domnul Miroiu, profesorul.
ȘEFUL
Că bine zici. (Iese în prag, se uită în dreapta și în stânga pe peron): Dom’ Profesor! Dom’ Profesor! Ia, vezi, Ichime, unde-i domnu Miroiu. Că era adineaori pe-aici. (Către Pascu, reintrând): Te aștepta.
PASCU
(Tainic): Dom’le Șef! Ce crezi d-ta că e în pachetul ăsta?
ȘEFUL
Păi ce să fie? O carte.
PASCU
Carte, carte! dar ce fel de carte? (Misterios): Știi câți bani costă? 22 de mii de lei.
ȘEFUL
Câți?
PASCU
22 de mii.
ȘEFUL
Fugi d’acolo. Nu se poate.
PASCU
Pe ochii mei. (Explicând repede): A fost profesorul aseară la mine și mi-a numărat în mână 22 de mii de o mie… 22.
ȘEFUL
(Îngrijorat): Dar ce carte să fie?
PASCU
Păi știu eu? Cum mi-a dat-o librarul din București, așa i-am adus-o, mi-era și frică, zău. Auzi d-ta?
22 de mii.
ȘEFUL
22 de mii!
SCENA X
[modifică]ȘEFUL — PASCU — PROFESORUL — apoi D-ra CUCU
PROFESORUL
(Vine grabnic din stânga, pe peron, trece prin fața ferestrei, intră): Domnu Pascu. Aici erai? Credeam că n’ai venit?
PASCU
Se poate, dom’ Profesor?
PROFESORUL
Te-am căutat pe peron, afară, la trăsuri.
PASCU
Învălmășeală mare.
PROFESORUL
(Încet îngrijorat): Ai adus?
PASCU
(Întinzându-i pachetul): Poftim.
PROFESORUL
(Luând pachetul, rămâne o secundă nemișcat). Mulțumesc… Da… Mulțumesc… (Se uită la pachet, pe urmă la cei doi. Pe urmă trecând spre stânga, aproape de fereastră, la lumină, desface repede pachetul și scoate de acolo un volum mare, pe care-l râsfoește cu înfrigurare, ca și cum ar căuta o anumită pagină, un anumit lucru. Șeful și Pascu schimbă priviri intrigate).
PASCU
(Scoțând din validă un alt pachet): Uite și pachetul cucoanei d-tale, dom’ Șef. L-am învelit în hârtie albastră, să nu le ‘ncurc.
ȘEFUL
Bravo! Să trăești. îmi pare rău că nu e nevastă-mea aici, că te opream la masă. Avem o rață pe varză o minune! A rămas dela prânz.
PASCU
Las-o pe altădată, că acuma sunt grăbit. Nu vezi câte bagaje am?
ȘEFUL
(Ieșind în prag): Ichime! Ichime! Ia pune mâna pe geamandanul lui domnu Pascu și du-l la trăsură. (Ichim vine din stânga, ia geamandanele lăsate pe peron în fața ușii și dispare tot în stânga. In acel timp, din dreapta, pe peron, apare d-ra Cucu.)
PASCU
Săru’ mâna d-ră Cucu. Să poftești mâine la magazin. Am adus noutăți.
D-ra CUCU
Nu mai calc în magazinul d-tale. Ai vândut fetelor dintr’a opta ruj de buze.
PASCU
Păi de! domnișoară Cucu. Eu sunt magazin general. Vând de toate și la toată lumea.
D-ra CUCU
Las’ că discut eu cazul d-tale. (Amenințătoare): In conferință!
PASCU
Îmi pare rău. Eu sunt magazin general… Vă salut. Mă duc… dom’ Profesor Miroiu? Nu veniți în târg? Vă duc cu trăsura.
PROFESORUL
(Cufundat în lectură, o clipă nu aude nimic. Pe urmă abia tresare, parcă l-ar fi strigat cineva din somn): Cum? (Privire vagă, năucită, apoi se reîntoarce la cartea lui).
PASCU
(Schimbă o nouă privire nedumerită cu șeful și ridică din umeri): 22 de mii.
ȘEFUL
22.
PASCU
Am plecat. M’am dus. Vă salut.
ȘEFUL
Salutare, dom’ Pascu, salutare. (Pascu pleacă prin stânga).
D-ra CUCU
Mă duc și eu. Dar am o rugăminte, domnule Ispas.
ȘEFUL
La ordin.
D-ra CUCU
Dacă vezi o elevă de-a noastră, ia-i numărul.
ȘEFUL
II iau. Dar nu mai stai la acceleratul de Sinaia?
D-ra CUCU
Nu că e târziu. Și uite, se întunecă. (Intr’adevăr, de câteva clipe lumina a început să scadă): Domnule Miroiu. Mergi în oraș? (Profesorul nu aude. E absorbit de lectură).
ȘEFUL
(Încet): D-ră Cucu! Știi d-ta ce carte citește profesorul?
D-ra CUCU
De unde să știu? (Cu dispreț): O carte de-ale lui.
ȘEFUL
Știi cât costă? Știi câți bani a dat pe ea? (Tăcere pentru a-și pregăti lovitura). 22 de mii de lei.
D-ra CUCU
(Speriată): Nu mai spune.
ȘEFUL
Pe ochii mei (Repede, explicațiuni): Mi-a spus Pascu că el i-a adus-o dela București, 22 de mii. 22 de hârtii de câte o mie.
D-ra CUCU
E nebun.
ȘEFUL
Nu e lucru curat.
D-ra CUCU
(Făcând un pas): Stai că-l întreb.
ȘEFUL
(Oprind-o): Nu. Lasă-mă pe mine. Îl descos eu. Cu binișorul.
D-ra CUCU
22 de mii! Ce-o să fie mâine în cancelarie.
ȘEFUL
In cancelarie? Ce-o să fie în tot târgul!
D-ra CUCU
Eu nu mai stau. Nu, nu mai stau. La revedere, domnu Ispas… (O ia repede spre stânga): 22 de mii…
(Trece prin față ferestrelor, dispare.
SCENA XI
[modifică]ȘEFUL — PROFESORUL
Profesorul a rămas lângă fereastră cu totul cufundat în carte. Nu aude nimic, nu vede pe nimeni.
Lumina a scăzut și mai mult. Șeful îl privește în tăcere câteva secunde, pe urmă se apropie de el.
ȘEFUL
(Încet, cum ar trezi pe cineva din somn, îl bate pe umăr): Dom’ Profesor? Să-ți aprind lampa.
PROFESORUL
(Tresărind, năuc): Cum?
ȘEFUL
Zic, să-ți aprind lampa. S’a întunecat.
PROFESORUL
Nu, că mă duc.
ȘEFUL
Dar de ce? Stai aici liniștit.
PROFESORUL
(Strângând în mâini cartea, cu oarecare neliniște): Am de lucru… Am de citit…
ȘEFUL
Tocmai d’asta zic și eu. Iți aprind lampa… și nu te turbură nimeni. (Aprinzând o lampă de petrol, cu
abat-jour depe birou): Mergem împreună mai târziu… Te duc eu în oraș. Ei, ia șezi… șezi.
PROFESORUL
(Puțin năucit, ezită… parcă ar pleca, dar cercul galben de lumină al lămpii îl atrage, deschide cartea din nou, o
răsfoeste înfrigurat).
ȘEFUL
(Se îndreaptă spre ușă și strigă din prag): Ichim! vezi de lampioane. Și aprinde felinarul pe peron…
Acuma pică acceleratul și ne găsește cu felinarul stins… (Reintră, se apropie de profesor și se uită peste
umărul lui în carte): Frumoasă carte, dom’ Profesor?
PROFESORUL
(Tresărind): Cum?
ȘEFUL
Zic, frumoasă cartea pe care-o cetești?
PROFESORUL
(Evasiv): O carte veche.
ȘEFUL
De! Cărțile ca vinul. Cu cât îs mai vechi, cu atât îs mai ale dracului… Aveam și eu una mai de
mult, cu poze. Tu! ce poze!… A d-tale are poze?
PROFESORUL
Da. Adică nu… Niște planșe, niște hărți.
ȘEFUL
(Schimbare de ton): Dorn’ Profesor! Să nu te superi că te‘ntreb. E adevărat?
PROFESORUL
Ce?
ȘEFUL
22.000 ai dat pe ea?
PROFESORUL
De unde știi?
ȘEFUL
Păi dacă n’oi ști eu, cine să știe? Nu stau toată ziua aici la gară? 22?
PROFESORUL
(Simplu): Da.
ȘEFUL
Păi nu e mult?
PROFESORUL
Este… dar… ce era să fac ? Aveam nevoie de ea…
ȘEFUL
Ce-o să spue lumea în târg?
PROFESORUL
Ce să spue?
ȘEFUL
Păi de! 22 de mii sunt bani. Și, ca omu, te întrebi? de unde?
PROFESORUL
Am strâns. Economii, lecții particulare… de ani de zile aștept… (Puțin jenat) și m’am și
împrumutat.
ȘEFUL
(Dojenitor): Păi vezi!
PROFESORUL
Dar mâine e întâiu… iau leafa dela liceu… și plătesc.
ȘEFUL
Patimă mare, dom’ Profesor… (Cu alt ton): Da barem face? Ce scrie în ea? Despre ce e vorba?
PROFESORUL
(Bănuitor, se ridică): E târziu… Mă duc.
ȘEFUL
Așteaptă, frate, că mergem împreună. Numai să treacă acceleratul și închid prăvălia.
PROFESORUL
Închizi ?
ȘEFUL
Adică, vorba vine. Până la noapte, la 11,35 nu mai am niciun tren. Și pe urmă-mi ține locul
Antoniu, impiegatul.
(Între timp lumina a scăzut mult. Peronul aproape nu se mai vede prin fereastră. Se deslușește totuși umbra lui
Ichim, care apare din stânga, cu un baston de lampagiu fi se oprește în fata felinarului).
SCENA XII
[modifică]ȘEFUL - PROFESORUL - ICHIM
ȘEFUL
(Ieșind în prag): Ichim! Ai șters lampa?
ICHIM
(Pe peron aprinzând lampa): Șters.
ȘEFUL
Gaz e destul? Te-ai uitat bine?
ICHIM
E plină dom’ Șef, că numai eri am turnat. Tocmai bine arde nană dimineața.
ȘEFUL
Rațele le-ai închis?
ICHIM
Închis.
ȘEFUL
Le-ai numărat. Nu lipsește niciuna?
ICHIM
Lipsește aia de-ați mâncat-o dv. la prânz… Și am plătit-o eu.
ȘEFUL
(Trecând peste aceasta chestiune penibilă): Bine, bine… (Un șuerat depărtat de tren).
ICHIM
I-auzi-l cum șueră. I-a dat drumul dela canton.
ȘEFUL
(Reintră în birou, își ia chipiul din cui): Vine acceleratul, dom’ Profesor.
PROFESORUL
(Care din nou se cufundase în cartea lui): Cum?
ȘEFUL
Zic, vine acceleratul.
PROFESORUL
(Preocupat de cu totul alte lucrări): Domle Șef, n’ai cumva o lupă?
ȘEFUL
O lupă? Da de ce?
PROFESORUL
Îmi trebue mie.
ȘEFUL
N’am. De unde să am?
PROFESORUL
Dar o bucată de hârtie.
ȘEFUL
Câtă vrei. Poftim (Ii dă de pe masă o foaie de hârtie): Eu mă duc să primesc acceleratul și mă ‘ntorc.
PROFESORUL
Stă mult?
ȘEFUL
Ași! Nu urcă nimeni, nu coboară nimeni… Mă și ‘ntreb de ce mai oprește. (Iese pe peron și trage ușa
după el. Profesorul rămâne la masă, aplecat peste carte. Din când în când își duce mâna dreaptă la ochi și se uită
în carte, ca prinți un ochean. Din când în când notează cu febrilitate ceva pe hârtie.
SCENA XIII
[modifică]PROFESORUL — ȘEFUL — CONDUCTORUL — NECUNOSCUTA
Sgomot de tren se apropie mereu mai puternic. Șuerat ascuțit de locomotivă, roți, tampoane etc.
Prin geamul ușii și prin fereastră se vede cum intră în gară, dela dreapta la stânga (în sens invers
decât cele două trenuri precedente), trenul accelerat. Ochiul roșu al locomotivei dispare repede
spre stânga. Vagoane cu ferestre luminate defilează în viteză descrescândă până ce trenul se
oprește. Un sgomot de tampoane ciocnite și pe urmă câteva secunde de tăcere completă. Se aud
apoi pași grăbiți pe peron. Cineva deschide ușa. E conductorul trenului.
CONDUCTORUL
(Din prag): Domnu Șef! Domnu Șef! (Profesorul tresare, ridică capul).
ȘEFUL
(De pe peron, trecând prin fața ferestrei): Aicia sunt. Ce s’a întâmplat?
CONDUCTORUL
(A dispărut din prag. Vocile vin din semiobscuritatea peronului): Un călător fără bilet. Nu vrea să
plătească. Nu vrea să se legitimeze.
ȘEFUL
Unde e?
CONDUCTORUL
Dați-vă jos, coniță. Dați-vă jos.
ȘEFUL
Poftiți aici la lumină… (Din întunericul peronului se desprinde brusc o arătare albă. E o femee tânără, în
rochie albă de seară, cu brațele albe, foarte decoltată. O poșetă într’o mână, un voal albastru în cealaltă. Profesorul
tresare. Pentru prima oară ridică cu adevărat ochii în carte. Privire încremenită).
NECUNOSCUTA
(Intrând): Ce vreți cu mine? De ce m’ați dat jos din tren?
ȘEFUL
(Intrând după ea): Dv. aveți bilet ?
CONDUCTORUL
N’are.
ȘEFUL
(Erarhic, superior): Lasă-mă domnule să întreb. (Către călătoare): Aveți bilet?
NECUNOSCUTA
N’am.
ȘEFUL
Atunci trebue să plătiți.
NECUNOSCUTA
Ce?
ȘEFUL
Biletul.
CONDUCTORUL
Și amenda.
ȘEFUL
Sigur. Și amenda.
NECUNOSCUTA
Am plătit.
ȘEFUL
Cum?
NECUNOSCUTA
Da. Am plătit.
ȘEFUL
Cui.
NECUNOSCUTA
Dumnealui
ȘEFUL
(Conductorului): Auzi, domle ce spune; că a plătit.
CONDUCTORUL
Vorbă să fie. Uitați-vă ce mi-a dat. (Ii întinde șefului câteva fise rotunde).
ȘEFUL
(Cercetându-le): Ce e asta? (Citind): “Cazinoul din Sinaia” “Bun pentru lei douăzeci. Bun pentru lei o
sută, bun pentru lei douăzeci”. (Nedumerit): Ce sunt astea ?
NECUNOSCUTA
Fise dela Cazinou… Am uitat să le schimb… în grabă… Sunt dela ruletă…
ȘEFUL
Și cu asta vrei d-ta să călătorești?
NECUNOSCUTA
E tot ce am. Nu sunt bune?
ȘEFUL
Ia ascultă doamnă, îți atrag atenția că aici te afli într’un birou public. Eu n’am timp. Trenul nu
așteaptă. Plătești sau nu.
PROFESORUL
(Timid, făcând un pas): Dacă n’are cu ce…
ȘEFUL
Dacă n’are cu ce, să stea acasă. (Către Conductor): In ce clasă ai găsit-o domle?
CONDUCTORUL
Întâia. Se închisese singură într’un compartiment si nu voia să lase pe nimeni înăuntru.
NECUNOSCUTA
(Simplu): Mă durea capul.
ȘEFUL
Poftim! Umblă cu clasa întâia, o doare capul și n’are bilet. (Către Conductor): Urcă-te domle în tren
și dă-i drumul. Dumneaei rămâne aici.
NECUNOSCUTA
Unde aici?
ȘEFUL
Aici, în gară.
NECUNOSCUTA
Nici nu mă gândesc.
ȘEFUL
Doamnă!…
NECUNOSCUTA
(Către Conductor, tăindu-i drumul): Să nu faci un pas: fără mine nu pleci.
CONDUCTORUL
(Scoțându-și ceasul din buzunar): Am patru minute întârziere, coniță. Nu mai pot să stau. Eu sunt
accelerat.
NECUNOSCUTA
Fără mine nu pleci. M’auzi? (Cu o mișcare bruscă se așează în fața ușii drept în prag): Nimeni nu iese de
aici fără mine.
PROFESORUL
(Timid, ca si cum ar vrea să se disculpe, dar să și protesteze împotriva acestei sechestrări): Doamnă… eu… eu
nu sunt…
NECUNOSCUTA
Ce nu ești? Ce nu ești? Nu v’ar fi rușine. Trei bărbați și o singură femee. Mă dați jos din tren în
plină noapte, în plin câmp.
ȘEFUL
(Jignit): Dați-mi voie. Aici nu e câmp.
NECUNOSCUTA
In plină pădure. Ce vreți dela mine? Banii? Viața?
CONDUCTORUL
(Încet către Șef): E nebună.
NECUNOSCUTA
(Exasperată, strigând): Ce vreți? Ce vreți?
PROFESORUL
Doamnă…
CONDUCTORUL
Coniță…
ȘEFUL
Lasă-mă pe mine și la primul moment șterge-o… (Către necunoscută): Doamnă! Ne-ați înțeles
greșit. Noi n’avem de gând să vă oprim aici. Că ce să facem cu dv. aici?
NECUNOSCUTA
Atunci de ce m’ați dat jos din tren?
ȘEFUL
Pentru o formalitate.
NECUNOSCUTA
Frumoasă formalitate!
ȘEFUL
Ce vreți. Datoria… Regulamentul! Trebue să facem un proces-verbal.
NECUNOSCUTA
(Speriată, bănuitoare): Proces! Mie ? Proces!
ȘEFUL
Verbal. Numai așa de formă. Scriem pe hârtie cum s’au petrecut lucrurile, semnați și gata.
NECUNOSCUTA
(Mereu bănuitoare): Și pe urmă?
ȘEFUL
Pe urmă plecați.
NECUNOSCUTA
Cu trenul sta?
ȘEFUL
Sigur. Vă așteaptă.
NECUNOSCUTA
(După o secundă de îndoială, în care timp i-a privit pe toți trei bărbați): Atunci, atunci să semnez mai
repede. Unde?
ȘEFUL
Poftiți aici, la masă… (Ii oferă un scaun. Femeea mereu cu aceeași expresie de prudență, de teamă, de neliniște,
se deslipește de ușă și vine spre locul indicat. Șeful face semn cu mâna conductorului să iasă.
PROFESORUL
(Care abia acum înțelege stratagema, vrea să protestele): Domnule Șef… Nu se poate…
ȘEFUL
(Încet, energic): Domnule Profesor, d-ta să nu te amesteci. Astea-s chestii de serviciu. (Conductorul
iese tiptil, neobservat): Luați loc! Aici!
PROFESORUL
(Va s’o prevină): Doamnă! Doamnă!
ȘEFUL
(Împiedecându-l): Să vă dau o hârtie și un toc. Să redactăm… și pe urmă să semnați…
NECUNOSCUTA
Semnez orice… dar mai repede.
ȘEFUL
Numai decât… Numai decât…
(Trenul a pornit între timp. In prima clipă femeea nu fi-a dat seama. Se aude fueratul locomotivei).
NECUNOSCUTA
(Tresărind):Ce e asta? (Sgomotui roților fi al tampoanelor se accentuează. Femeea se ridică brusc în picioare, cu o
mișcare de spaimă, aleargă spre ușă cu un țipăt): Ce e asta? (In prag se oprește o secundă, privind buimăcită
vagoanele luminate, care defilează spre stânga din ce în ce mai repede. Se rupe din această scurtă încremenire și
aleargă pe peron după tren. Rochia ei albă se vede trecând prin fața ferestrei. Ultimul vagon se vede de asemenea
prin fereastră, dispărând. Se aude de-afară strigătul ei disperat): Oprește… Oprește… (Un nou șuerat de
locomotivă îi acoperă vocea).
SCENA XIV
[modifică]ȘEFUL — PROFESORUL — NECUNOSCUTA
Câteva secunde de nemișcare. Se mai aude doar sgomotul trenului depărtându-se. Pe urmă rochia
albă se vede trecând pe peron prin fața ferestrei dela stânga spre dreapta. Cu o expresie de
oboseală, de tristețe, de disperare, femeia apare în prag.
NECUNOSCUTA
(Uitându-se buimăcită la cei doi bărbați și pe urmă fixându-l pe șef, fără violență): Canalie!
ȘEFUL
(Ridică din umeri): De! Doamnă.
NECUNOSCUTA
(Mai mult pentru ea): A plecat…
ȘEFUL
N-am ce face. Datoria. Regulamentul.
NECUNOSCUTA
(E sfârșită de oboseală, intră înăuntru, face câțiva pași, cade pe scaun): A plecat…
ȘEFUL
(Instruind afacerea): Numele dv. Doamnă.
NECUNOSCUTA
(Ridică spre el o privire nedumerită, absentă)
ȘEFUL
Trebue să încheiem procesul-verbal. Numele, domiciliul, vârsta, profesiunea.
NECUNOSCUTA
(Nu răspunde, n-a auzit, nu vede).
ȘEFUL
(După o pauză): Faceți rău că nu răspundeți. Eu proces-verbal trebue să închei. Mă obligă
regulamentul și dacă nu răspundeți, voiu fi silit să m-adresez poliției. (Cu intenție): Avem poliție
aici, măcar că suntem în câmp, cum ziceați adineaori.
PROFESORUL
(Se aproprie de ea mișcat): De ce nu răspundeți? Doamnă? Cum vă cheamă?
NECUNOSCUTA
Lasă-mă. Lăsați-mă.
PROFESORUL
Cum vă cheamă? De unde veniți?
NECUNOSCUTA
Lăsați-mă’ți, spun. Sunt obosită.
PROFESORUL
Poate aveți un act. O legitimație.
NECUNOSCUTA
(Întinzându-i poșeta cu un gest de nesfârșită oboseală): Nu știu. Caută. Vezi și d-ta ce găsești.
PROFESORUL
(In poșeta, face un pas spre rampă, urmat de șef deschide caută, scoate unul câte unul diverse obiecte, pe care le dă
șefului să le țină): O sticluță cu parfum…
ȘEFUL
(Mirosind în aer): Miroase grozav.
PROFESORUL
O batistă… un ruj de buze… O tabacheră cu două țigări…
ȘEFUL
(Mirosind țigările): Țigări străine.
PROFESORUL
(A golit poșeta): Asta e tot.
ȘEFUL
Niciun act?
PROFESORUL
Niciunul.
ȘEFUL
Nicio hârtie?
PROFESORUL
Nimic.
ȘEFUL
(După un moment de reflecții): Eu îl anunț pe Dincă, comisarul. Aici nu e lucru curat.
PROFESORUL
(Întorcându-se spre necunoscuta care a rămas pe scaun în aceeași stare de prostație): Doamnă, vă rog… In
propriul dv. interes, vă rog mult, faceți un efort… răspundeți… Aduceți-vă aminte… Cine
sunteți? De unde veniți? Unde vă duceți?
NECUNOSCUTA
(Ridică ochii spre el, îl privește absentă, se ridică în picioare): Mă duc… (Cu bruscă hotărîre pornește spre ușă):
Mi duc să mă omor. Mă arunc pe linie. (Iese repede, dispare, în întunerec).
PROFESORUL
(Turburat): Doamnă!
ȘEFUL
E nebună rău.
PROFESORUL
Se întâmplă o nenorocire. Trebue s’o salvăm.
ȘEFUL
Fii liniștit. Nu e niciun tren la ora asta.
PROFESORUL
(A ieșit pe peron): Doamnă! Doamnă! (Se întoarce) Nu știu unde e. E prea întunerec. N’o văd.
ȘEFUL
Nu te mai frământa dom’ Profesor. Nu-ți spun că nu i niciun tren? (Strigând din prag): Ichime!
Ichime! Vezi că e o femee pe linie.
VOCEA LUI ICHIM
(Din depărtare): Ferește linia, ferește linia.
ȘEFUL
(Adulmecând aerul): Și miroase, domnule, a parfum de mi-a umplut toată gara. Să vie nevastă-mea
acum, atâta-mi trebue… (Cu alt ton după o secundă): E din lumea mare. Te-ai uitat la ea.
PROFESORUL
(Cu emoție): E frumoasă.
ȘEFUL
Te-ai uitat ce rochie are? Brațele goale, gâtul gol, spatele gol. Pe jumătate desbrăcată.
PROFESORUL
E foarte frumoasă… (Plin de neliniște): Numai de nu s’ar omorî…
ȘEFUL
Deocamdată nu poate că n’are tren. Tii! Mare bucluc. Tocmai mie să mi se întâmple una ca asta.
Nu putea domle s’o dea jos la Câmpina sau la Breaza!
PROFESORUL
Dumneata ești de vină. Trebuia s’o lași să plece.
ȘEFUL
Nu puteam domle Profesor. Se opune regulamentul. (Iritat): Și pe urmă, adică ce?... Pentru că
miroase a parfum, pentrucă vine dela Sinaia, pentrucă umblă desbrăcată și pentrucă joacă la
ruletă, să-și bată joc de calea ferată și de gara mea?
PROFESORUL Și dacă se omoară?
ȘEFUL
Bocluc mare. Anchetă, rapoarte. Mă dă la gazetă. După 23 de ani de carieră.
VOCEA LUI ICHIM
(Mai de aproape): Ferește linia.
ȘEFUL
(Ieșind repede în prag): Ai găsit-o Ichim!
VOCEA LUI ICHIM
Aicia-i dom’ Șef.
ȘEFUL
Ce face?
VOCEA LUI ICHIM
Stă pe linie Si trage din țigare.
PROFESORUL
(Iese repede îngrijorat): Doamnă!… (Dispare în întunerec).
ȘEFUL
(Din prag): Coniță!… Doamnă! Veniți aici la lumină. Degeaba stați pe linie. Până la 11,35 nu e
niciun iun să vă calce.
NECUNOSCUTA
(Se reîntoarce, urmată de profesor): Ce vreți cu mine? De ce m’ați chemat? De ce nu mă lăsați în pace.
PROFESORUL
Doamnă… noi vă vrem binele.
NECUNOSCUT
Am văzut.
PROFESORUL
Afară e răcoare, e umed, s’ar putea să răciți, sunteți îmbrăcată așa de… așa de subțire…
NECUNOSCUTA
(Iși strânge umerii, înfiorată): Mi-e frig.
PROFESORUL
Vedeți.
ȘEFUL
Nu e mai bine aici? Aveți scaun, aveți lampă. Mai stăm de vorbă și ne trecem vremea.
NECUNOSCUTA
(Cu un gest de oboseală, de indiferență): La urma urmelor… (Se așează pe scaun).
ȘEFUL
Așa… (După o secundă): Prin urmare, pe dv. cum vă cheamă?
NECUNOSCUTA
(Repede): Iar începi?
PROFESORUL
Doamnă, înțelegeți… Vă implor să înțelegeți… dacă întrebăm, dacă insistăm, e pentrucă vrem să
vă venim într’ajutor.
NECUNOSCUTA
N’am nevoie.
PROFESORUL
Sunteți enervată. Înțeleg. Nu vreți să ne răspundeți. Și asta înțeleg. Uite: nu vă mai punem nicio
întrebare.
ȘEFUL
Zău, și procesul-verbal cum îl scriu?
PROFESORUL
(Scurt): Dă-l încolo de proces-verbal. (Către necunoscută): Nu vă mai punem nicio întrebare. Dar
îngăduiți-ne măcar să ghicim… Dv. probabil veniți dela Sinaia.
NECUNOSCUTA
Probabil.
PROFESORUL
Si probabil vă duceți la București
NECUNOSCUTA
Probabil.
PROFESORUL
Ei bine, ori la București, ori la Sinaia, trebue să aveți pe cineva… o rudă, un prieten… cineva pe
care să-l anunțăm de situația în care vă aflați.
NECUNOSCUTA
(Ideea i se pare bună): Crezi?
PROFESORUL
Sigur. Dați-ne o adresă, un nume, o indicație.
NECUNOSCUTA
Crezi că s’ar putea?
ȘEFUL
De ce să nu se poată? Dăm o telegramă. Sau poate… (arătând telefonul din perete): Chemăm la
telefon.
NECUNOSCUTA
Telefon?
PROFESORUL
Evident.
NECUNOSCUTA
Bine… atunci,,. Atunci chemați Sinaia. La hotel Palace… sau… dacă nu e acolo… la Cazinou.
ȘEFUL
(Mergând spre telefon): De cine trebue să întreb?
NECUNOSCUTA
De… (S’a răsgândit brusc): Nu. Nu pot. Nu vreau. Mai bine mă omor. Mai bine mă arunc înaintea
trenului.
ȘEFUL
Nu v’am spus că nu e niciun tren până la 11,35?
NECUNOSCUTA
11,35? Bine. Aștept. Am să mă omor La 11,35.
PROFESORUL
Dar de ce să vă omorîți?
ȘEFUL
Si de ce tocmai aici? Nu e păcat? Sunt și eu un om cu familie, cu greutăți. Vreți să mă băgați în
bucluc. Anchetă, rapoarte.
PROFESORUL
(Cu elan, cu emoție); Doamnă!…
ȘEFUL
Uite, sunt slujbaș sărac, dar vă dau eu din buzunarul meu un bilet până la Câmpina și acolo faceți
ce știți. Gară mare, linii multe.
PROFESORUL
Doamnă, treziți-vă, desmeticiți-vă. Alungați gândul i ca absurd, sunteți tânără, sunteți frumoasă.
NECUNOSCUTA
Serios? Ați observat?
PROFESORUL
Trebue să trăiți.
NECUNOSCUTA
(Uitându-se de jur-împrejur): Unde? Aici?
PROFESORUL
Veți pleca. Trebue să plecați
NECUNOSCUTA
Dacă trebue, de ce m’ați dat jos din tren.
ȘEFUL
Fiindcă n’aveați bilet.
PROFESORUL
Vă vom da noi bilet.
ȘEFUL
Care noi?
PROFESORUL
Eu.
ȘEFUL
Ai bani?
PROFESORUL
(Încurcat): Acuma nu. Dar mâine dimineață iau leafa.
NECUNOSCUTA
Mâine dimineață? Nu aștept până mâine dimineață. Aici în câmp.
ȘEFUL
(Jignit): Cum în câmp, Doamnă? Cum în câmp? Dați-mi voie? Sunteți într’un oraș.
NECUNOSCUTA
Ce oraș?
ȘEFUL
Îmi pare rău. Comună urbană. Judecătorie, spital…
PROFESORUL
Liceu…
ȘEFUL
8.000 de locuitori.
PROFESORUL
(Cu puțină amărăciune): 8.245 la ultimul recensământ.
ȘEFUL
Și încă pe mine nu mă numărase, că eram la București după treburi în ziua aia.
NECUNOSCUTA
8.245 de locuitori. (Către Șef): Cu d-ta 8.246. (Gânditoare): Dacă rămân aici în noaptea asta vom fi
8.247. (După o clipă): E un hotel?
ȘEFUL
Se poate să nu fie? Hotelul Monopol, în centru.
NECUNOSCUTA
Dar n’am bani.
PROFESORUL
Asta n’ar fi nimic. II plătim mâine, dar n’aveți acte.
ȘEFUL
Adevărat. Și fără acte nu se poate. (Către Profesor): Ce-ar fi s’o ducem la spital? Zicem că a avut un
accident.
NECUNOSCUTA
La spital? Nu merg la spital.
ȘEFUL
Atunci la poliție.. Fără acte numai la poliție vă primește.
PROFESORUL
Nu-l ascultați, doamnă. Nu știe ce vorbește.
ȘEFUL
N’oi fi știind, dar fără acte, unde vrei s’o ducem. (Necunoscutei): De ce n’oți fi vrând, zău așa, să
spuneți cum vă cheamă?
NECUNOSCUTA
Mă plictisești. Mai e mult până la 11,3 5? Ași vrea să se termine.
PROFESORUL
(Îngrijorat din nou): Doamnă…
NECUNOSCUTA
(Din nou exasperată): Mă plictisești, mă plictisiți. Mi-e frig, mi-e somn, mi-e foame.
ȘEFUL
Să vă dăm ceva de mâncare.
NECUNOSCUTA
(Cu desgust): Unde? Ce?
ȘEFUL
Mare lucru n’avem. Dar e niște rață pe varză, rămasă de la prânz. O minune! A călcat-o ieri
acceleratul.
MECUNOSCUTA
Nu mănânc rațe călcate de accelerat.
ȘEFUL
Ce are aface? E o minune. Numai că nu știu cum să facem, să nu ne vadă nevastă-mea, că-mi
aprind paie în cap, n’o cunoașteți pe nevastă-mea.
NECUNOSCUTA
(Agitată): Ce noapte! Ce coșmar. N’are să se mai termine niciodată? N’are să se mai facă niciodată
zi?
PROFESORUL
Ba da, doamnă. Dar trebue calm, răbdare.
NECUNOSCUTA
Nu pot, nu mai pot. Ași vrea să mor. Ași vrea să dorm. De ce nu m’ați lăsat afară pe linie… Era
așa de bine… (Lăsându-se să cadă pe un scaun): Eu mă culc aici. Stingeți lumina.
ȘEFUL
Vai de mine! Aicea nu se poate. Aicea vine nevastă-mea.
NECUNOSCUTA
(Se ridică în picioare. E iar în culmea disperării.) Atunci unde, unde, unde? Aicea nu, pe linie nu, ce
vreți cu mine.
PROFESORUL
Doamnă… Nu știu dacă pot, nu știu dacă trebue… vedeți… eu am o locuință modestă… o
singură cameră… dacă vreți… dac’ați vrea… eu plec de acasă… și rămâneți acolo singură…
Peste noapte… Numai până se face ziuă… Eu mă duc să dorm la un coleg. (Către Șef, explicativ):
La Udrea, profesorul de muzică.
ȘEFUL
Bună idee.
PROFESORUL
Mâine dimineață totul va fi mai simplu. Vom găsi bani, veți pleca, dar până atunci vă odihniți.
ȘEFUL
Vă mai veniți în fire.
PROFESORUL
Și mâine dimineață…
ȘEFUL
Facem procesul-verbal.
PROFESORUL
(Scurt): Lasă procesul-verbal. (Către necunoscută): Vă rog să aveți încredere în mine. Vă rog să
primiți. Primiți?
NECUNOSCUTA
(După un moment de tăcere): E departe?
PROFESORUL
La zece minute, la un sfert de oră de aici.
NECUNOSCUTA
Bine. Să mergem. Mi-e somn.
PROFESORUL
(Arătându-i drumul spre ușă): Pe aici… pe aici. (Necunoscuta iese urmată de profesor. Se văd prin fereastră
trezind spre stânga).
ȘEFUL
(Rămas singur în scenă, observă pe birou cartea profesorului): Dom’ Profesor. (Iese în prag): Domnu
Miroiu!
PROFESORUL
(Întorcându-se): Ce e? Ce vrei?
ȘEFUL
Ți-ai uitat cartea.
PROFESORUL
(Cu un fel de spaimă): Cartea! (O ia în mâini, o deschide în neștire): Și aveam de lucru în noaptea asta.
Aveam de cetit.
ȘEFUL
Patimă mare, dom’ Profesor. Patimă mare!… (Profesorul pleacă grăbit. Se vede prin fereastră trecând).
CORTINA
ACTUL II
[modifică]Acasă, la profesor, în aceiaș seară. Interior de celibatar, în provincie. Totul e curat, dar sărăcăcios,
desperechiat. Masă, scaune, un divan. Un raft cu cărți. De altfel, cărți sunt cam peste tot. Pe masă,
pe scaune, pe jos.
O ușă de intrare în dreapta, planul I. O alta ușă în stânga, planul II. Duce spre o altă încăpere
(bucătărie, oficiu, debaras).
In peretele din fund, fereastră dublă, dând spre o mică grădiniță înspre stradă.
La ridicarea cortinei scena e goală. întuneric. Prin fereastră se vede un cer senin de vară, înstelat.
In depărtare silueta albastră închis a munților.
SCENA I
[modifică]PROFESORUL — NECUNOSCUTA
Tăcere. Un câine latră pe undeva, prin mahala. Un altul îi răspunde din depărtare. Se aude din
dreapta o cheie răsucită în broasca, ușa se deschide.
PROFESORUL
(Intrând): Pe aici, pe aici…
NECUNOSCUTA
(Urmându-l): Am ajuns?
PROFESORUL
Da. Suntem acasă. (Pune cu mare grijă cartea pe masă).
NECUNOSCUTA
Ce întuneric!
PROFESORUL
O clipă și aprind lampa. (Caută bâjbâind): Numai să găsesc chibriturile.
NECUNOSCUTA
Nu e lumină electrică?
PROFESORUL
Nu… Adică de fapt este, dar nu i-a dat încă drumul. Abia la toamnă, când o fi gata uzina.
NECUNOSCUTA
Nu aștept eu până atunci.
PROFESORUL
(A găsit cutia cu chibrituri, dar chibritul nu ia foc): Nu vrea să se aprindă. Umezeală mare.
NECUNOSCUTA
Ce întuneric! Ce străzi! M’am lovit de toți copacii, • 1”toate gardurile.
PROFESORUL
(A reușit însfârșit să aprindă un chibrit): Îmi pare rău doamnă, îmi pare foarte rău (A aprins lampa.
Lampă de petrol, cu abat-jour alb, rotund, de porțelan, care dă o lumină mică, scăzută).
NECUNOSCUTA
(Lăsându-se să cadă pe un scaun): Nu mai pot. Sunt sdrobită. (Iși aruncă din picior un pantof, pe urmă pe
celălalt): Mi-am rănit picioarele. Câte pietre! Câți bolovani ! (Rămasă în ciorapi, își freacă talpa
piciorului).
PROFESORUL
(Ridicând un pantof de jos): De fapt, în centru, strada e pavată, dar aici pe la noi…
NECUNOSCUTA
Nu se pavează niciodată?
PROFESORUL
Ba da. Poate… la anul…
NECUNOSCUTA
Ghinionul meu! Am venit cu un an prea devreme.
PROFESORUL
(Căutând celălalt pantof): Nu văd celălalt pantof. Nu știu unde este.
NECUNOSCUTA
E prea întuneric aici. Ce lumină chioară. Nu poți s’o faci mai mare?
PROFESORUL
Ba da. Dar nu e bine. Se vede din stradă.
NECUNOSCUTA
Ei și?
PROFESORUL
Nu trebue să se știe că sunteți aici.
NECUNOSCUTA
Atunci stinge. Ori o stingi, ori o faci mai mare. Nu pot s’o sufăr așa.
PROFESORUL
Cum doriți. Numai să știți că nu e bine. Trece lume pe stradă.
NECUNOSCUTA
Nu trece nimeni. Strada e pustie.
PROFESORUL
Acuma. Dar mai târziu dă drumul dela cinematograf… Că azi e Miercuri.
NECUNOSCUTA
Și dacă e Miercuri?
PROFESORUL
Miercuri și Sâmbătă e cinematograf. Totdeauna.
NECUNOSCUTA
Și d-ta nu te-ai dus?
PROFESORUL
Nu. Nu mă duc niciodată. (Ridica fitilul lămpii: lumină mare).
NECUNOSCUTA
(Se ridică în picioare și aruncă o privire circulară asupra încăperii): Aici locuești d-ta? Aici… trăesti d-ta…
PROFESORUL
Da.
NECUNOSCUTA
Oribil!
PROFESORUL
Nu vă place?
NECUNOSCUTA
Ba da. Iartă-mă. E foarte… frumos.
PROFESORUL
Nu. Nu e frumos, dar pentru mine, e tot ce-mi trebue Și nici nu e departe de școală. Fiindcă nu
știu dacă v’am spus… eu sunt profesor.
NECUNOSCUTA
Nu era nevoie să-mi spui. Se vede.
PROFESORUL
După ce?
NECUNOSCUTA
După tot. (Privire circulară asupra întregei încăperi, privire în care e cuprins și el, ca un obiect în plus):
Groaznic! Parcă tot era mai bine afară! Cel puțin să deschidem fereastra. (Merge spre fereastră).
PROFESORUL
(Speriat): Nu!
NECUNOSCUTA
(Mirată): De ce?
PROFESORUL
(Foarte îngrijorat): Nu v’am spus? O să dea drumul la cinematograf. Trece lume pe stradă. O să vă
vadă.
NECUNOSCUTA
Ei și? (Deschide larg fereastra).
PROFESORUL
La ora asta… O femee… aici…
NECUNOSCUTA
La d-ta, n’a venit niciodată o femee?
PROFESORUL
Doamnă! Cum vă puteți închipui…
NECUNOSCUTA
Vrei să spui că nu primești niciodată?
PROFESORUL
Sunt un om serios. Un profesor. Un om cu răspundere.
NECUNOSCUTA
Vrei să spui că eu sunt singura femee… Prima femee care intră în casa asta?
PROFESORUL
Doamnă… vă rog să credeți că n’ași fi cutezat niciodată… dacă n’ar fi fost împrejurările cu totul
neobișnuite în care v’am întâlnit…
NECUNOSCUTA
Ce tânăr ești! Sau ce bătrân!
PROFESORUL
Doamnă ! vă rog, vă conjur, plecați dela fereastră.
NECUNOSCUTA
Nu fii copil, nu e nimeni.
PROFESORUL
Vă vede de peste drum, dela Chiroiu.
NECUNOSCUTA
Care Chiroiu?
PROFESORUL
Chiroiu dela Percepție. Casa albă cu gard de lemn ți viță sălbatecă.
NECUNOSCUTA
(După ce s’a uitat în strada): Ași! E întuneric.
PROFESORUL
Tocmai de asta. Sunt după perdele.
NECUNOSCUTA
De unde știi?
PROFESORUL
Totdeauna sunt după perdele.
NECUNOSCUTA
Azi e Miercuri. Ei nu se duc la cinematograf?
PROFESORUL
Ba da, dar a rămas bătrâna, mama lui m-me Chiroiu. m-me Grigorescu, cu copiii și servitoarea. Și
nu sunt numai ei, mai e Atanasiu.
NECUNOSCUTA
Care Atanasiu?
PROFESORUL
Casa de alături, cu uluci. Și Lascu, Judecătorul, casa galbenă, cu trei geamuri la stradă și Maltopol
și Vișan. Vișan dela Regie.
NECUNOSCUTA
Ce de lume!
PROFESORUL
Nu glumiți, doamnă. E tot târgul la ferestre.
NECUNOSCUTA
Nu văd nimic. Nu aud nimic. (Cu urechea ațintită spre stradă): Toată lumea doarme.
PROFESORUL
Chiar dacă doarme… Și din somn ne vede.
NECUNOSCUTA
(Același joc ca mai sus): Niciun sunet. Niciun foșnet… (După o secundă): Ba da. Ce e sgomotul ăsta?
PROFESORUL
Ce sgomot?
NECUNOSCUTA
Nu auzi? Un fel de scârțâit, ca un ferestrău mic. (Arătând spre ușa din stânga): Parcă ar veni de
acolo.
PROFESORUL
A! Nu e nimic. E șoarecele.
NECUNOSCUTA
(Cu o mică tresărire): Ai șoareci?
PROFESORUL
Unul singur. Nu vă speriați. II cunosc.
NECUNOSCUTA
Cum îl cunoști?
PROFESORUL
E un șoarece mic… gris… cu ochii rotunzi. Vine uneori pe aici noaptea, când stau mai târziu…
când citesc sau am de lucru. Ii place să se plimbe printre cărți.
NECUNOSCUTA
O! (Cu oarecare spaimă): Printre cărți?
PROFESORUL
Nu vă temeți. Astă seară nu vine el. Simte că e cineva .străin. Pe mine mă cunoaște. Ne-am
împrietenit.
NECUNOSCUTA
V’ați împrietenit?… Spune-mi; mai ai și alți prieteni?
PROFESORUL
Sigur. Pe Udrea. Colegul meu… profesorul de muzică… foarte interesant om. Mare talent. E
compozitor. La el mă duc să dorm noaptea asta. De altfel e timpul să mă duc. E târziu. Trebue să
dormiți…
NECUNOSCUTA
Nu mi-e somn. Mi-a trecut.
PROFESORUL
Totuși… e târziu… Eu vă las. Patul de colo (arată cu degetul spre dormeză, timid, ca și cum n’ar îndrâsni
să se apropie): Așternutul în dulap… dacă vreți să vă spălați…
NECUNOSCUTA
Ași vrea. (Privindu-se): Sunt plină de funingine, dela gară, dela tren.
PROFESORUL
Găsiți un ștergar curat dincolo.
NECUNOSCUTA
(Arătând spre ușa din stânga): Acolo e odaia de bae?
PROFESORUL
Da… Adică nu… Insfârșit… nu e ceea ce se cheamă odaie de baie… Era o cămară, un fel de
bucătărie, dar cum eu mănânc în oraș, am transformat-o… am… o să vedeți!
NECUNOSCUTA
Duș e?
PROFESORUL
Da. Un fel de duș. E o stropitoare… o stropitoare de grădină, agățată de perete și o sfoară…
NECUNOSCUTA
Foarte ingenios.
PROFESORUL
Îmi pare rău… Aș vrea… Aș fi vrut…
NECUNOSCUTA
Nu te mai frământa (Dispusă să se mulțumească cu orice): O chiuvetă e?
PROFESORUL
(Încântat): Asta da. Sigur.
NECUNOSCUTA
Atunci e bine. Stai să văd. (Iese prin ușa din stânga și se întoarce după câteva secunde): Nu merge apa.
PROFESORUL
(Mirat): Nu curge? (Aducându-și aminte): Sigur că nu curge. A oprit-o dela uzină.
NECUNOSCUTA
Cum a oprit-o!
PROFESORUL
Totdeauna o oprește, seara, la ora șase.
NECUNOSCUTA
De ce?
PROFESORUL
Fiindcă uzina nu lucrează noaptea.
NECUNOSCUTA
(Cam dezolată): Are dreptate… Pentru cine să lucreze. Și dacă cineva vrea să se spele… sau i se
face sete?
PROFESORUL
Avem fântână. Vă aduc eu apă dela fântână. Din curte.
NECUNOSCUTA
Lasă, nu trebue…
PROFESORUL
De ce? Nimic mai simplu. Vă aduc cu stropitoarea. (Intră repede în odaia din stânga, se întoarce cu o
stropitoare de grădină în mână și traversează scena): Imediat… Într’o clipă… (Iese prin dreapta).
NECUNOSCUTA
Rămasă singură, femeia privește cu oarecare curiozitate în jurul ei, ne uită cu atenție la mobilă,
încearcă cu mâna arcurile divanului, trece plin fața rafturilor cu cărți, unde se oprește câteva clipe.
De afară, din i ni ir, se aude roata puțului, scârțâitul lanțului. Femeia scoate din raft o carte. Pe
urmă alta, le deschide o secundă, le pune la loc. Vine din nou în centrul scenei, continuând să
inspecteze încăperea, cu aceeași privire căutătoare și amuzată, zărește pe masă (stânga planul I)
cartea împachetată, pe care profesorul la venire, a pus-o acolo cu mare grijă. O despachetează, o
privește, o deschide, nu cu mai multă curiozitate decât le deschisese pe celelalte. In acest moment
ușa din dreapta se deschide).
PROFESORUL
(intrând): Nu! (Lasă jos stropitoarea cu apă și, venind repede spre ea, îi ia cartea din mână.) Vă rog… vă rog… (Se uită îngrijorat la carte.)
NECUNOSCUTA
Ce e cartea asta?
PROFESORUL
(evaziv): E o carte a mea… (Merge spre raftul cu cărți și îi caută un loc.)
NECUNOSCUTA
Nu mă lași să mă uit la ea?
PROFESORUL
Nu vă interesează. E o carte veche. (O pune sus, în ultimul raft.)
NECUNOSCUTA
De ce nu mă lași s-o văd și eu?
PROFESORUL
(întorcându-se spre ea): Dacă vă spun că nu vă interesează… Credeți-mă. E ceva vechi.
NECUNOSCUTA
Parcă avea niște fotografii?
PROFESORUL
Nu sunt fotografii. (Vag:) Planșe… hărți… Zău că nu vă interesează.
NECUNOSCUTA
(contrariată): Bine! (Cu un ușor regret:) Prietenului dumitale, șoarecele gri, i-ai arăta-o?
PROFESORUL
Pe el îl cunosc mai demult.
NECUNOSCUTA
Ce om ciudat ești dumneata! Și câte cărți ai! Ce faci cu ele?
PROFESORUL
Le citesc.
NECUNOSCUTA
Pe toate?
PROFESORUL
Încerc.
NECUNOSCUTA
(uitându-se jur imprejur): N-am văzut niciodată așa de multe cărți.
PROFESORUL
Nu sunt multe. Aș vrea… dar…
NECUNOSCUTA
(care a văzut pe birou sau pe perete, deasupra raftului cu cărți, două portrete): Cine e domnul ăsta bătrân? O rudă?
PROFESORUL
Nu. E Kepler.
NECUNOSCUTA
Și ăsta?
PROFESORUL
Copernic.
NECUNOSCUTA
Ii cunoști?
PROFESORUL
Ii cunosc, dar… au murit. Au murit de mult. Câteva sute de ani.
NECUNOSCUTA
Cum spuneai că-l cheamă pe ăsta?
PROFESORUL
Copernic.
NECUNOSCUTA
Parcă am auzit de el.
PROFESORUL
Tot ce se poate. (Fără ironie): E destul de cunoscut.
NECUNOSCUTA
Și de ce-i ții aici?
PROFESORUL
Așa. Mă gândesc la ei… uneori…
NECUNOSCUTA
(Privindu-l lung): Ce om ciudat ești d-ta… Da, ce om ciudat.
(Fluier)
(Se aude de departe un șuerat lung, subțire. E probabil un gardist de stradă, care s’a trezit.
Profesorul tresare și rămâne o clipă atent, cu degetul arătător ridicat în sus).
PROFESORUL
A dat drumul dela cinematograf. (După o secundă): Aud pași… Voci… (Într’adevăr parcă se aude un
sgomot nedistinct de pași și voci).
NECUNOSCUTA
Nu aud nimic.
PROFESORUL
(Repezindu-se la lampă, coboară mult fitilul, aproape stingând de tot, pe urmă în șoaptă): Ssst! Pe strada
noastră… Plecați din dreptul ferestrei… la o parte… (Femeea se dă deoparte și se lipește cu spatele de
perete, la dreapta ferestrei. Profesorul este și el cu spatele la perete, într’o atitudine simetrică la stânga. Între ei
amândoi este fereastra larg deschisă, cu cerul albastru, plin de stele. Între timp pașii se aud mai tare, răsunând pe
caldarâm). Se apropie. Vin încoace. (Pașii s’au oprit).
VOCEA D-rei CUCU
(Din stradă): Iți spun că am văzut lumină. Și fereastra e deschisă.
PROFESORUL
(In șoaptă): Vedeți? V’am spus să nu deschideți fereastra.
VOCEA D-rei CUCU
E acasă. N’are unde să fie în altă parte. Strigă-l!
VOCEA LUI UDREA
Miroiu! Miroiu!
NECUNOSCUTA
(In șoaptă): Miroiu te cheamă?
PROFESORUL
(Idem): Da.
NECUNOSCUTA
Și mai cum?
PROFESORUL
Marin.
NECUNOSCUTA
Marin Miroiu… Nu e urît.
VOCEA LUI UDREA
Miroiu! Deschide! Eu sunt.
NECUNOSCUTA
(Mereu în șoaptă): Cine e ăsta?
PROFESORUL
(La fel): Colegul meu… profesorul de muzică.
VOCEA LUI UDREA
Miroiu, nu auzi? Nu ești acasă?
VOCEA D-rei CUCU
Ce-l mai întrebi? Sigur că e acasă.
NECUNOSCUTA
Și asta cine e?
PROFESORUL
O colegă… Profesoara de fizico-chimice.
NECUNOSCUTA
Și ce vrea?
PROFESORUL
Nu știu.
NECUNOSCUTA
E iubita d-tale?
PROFESORUL
(Jignit): Doamnă! vă rog…
NECUNOSCUTA
E logodnica d-tale?
PROFESORUL
Nu am logodnică.
NECUNOSCUTA
Atunci ce caută aici la ora asta? (Bătăi violente afară în poartă).
PROFESORUL
(Afolat): O să scoale toată mahalaua. Trebue să le deschidem.
NECUNOSCUTA
Deschide-le. (Bătăile continuă. Profesorul face un pas, vine în dreptul ferestrei, se apleacă peste pervaz și strigă).
PROFESORUL
Un moment. Am auzit. Vin. (Către necunoscută în șoaptă): Ce ne facem?
NECUNOSCUTA
Nimic. Să vie.
PROFESORUL
Și să vă găsească aici?
NECUNOSCUTA
De ce nu?
PROFESORUL
Pentru nimic în lume. E cu neputință. (Scoțând din nou capul pe fereastră, fiindcă iar se aud bătăi): Vin.
Îndată. Îndată. (Către necunoscută): Doamnă, trebue să vă ascundeți, trebue să dispăreți.
NECUNOSCUTA
Eu pe fereastră nu săr, să știi!
PROFESORUL
Treceți dincolo. (Arătând ușa din stânga): Un moment.
NECUNOSCUTA
Bine dar… (Face un pas, spre ușa indicată).
PROFESORUL
(Alarmat): Capul jos! Capul jos! (Femeea apleacă capul în timp ce trece în dreptul ferestrei).
NECUNOSCUTA
(A ajuns lângă ușă): Să nu mă ții mult.
PROFESORUL
(Zăpăcit de tot): Cinci minute… Trei minute… Până văd ce vor. Până mă scap de ei.
NECUNOSCUTA
Să nu mă ții mult că mi-e somn.
PROFESORUL
Parcă ziceați că nu vă mai e.
NECUNOSCUTA
Ei! Mi s’a făcut din nou. (Iese. Bătăi în poartă).
PROFESORUL
(Se duce la fereastră): Acuma! Acuma! (Merge spre lampă ridică fitilul, se face din nou lumină mare. Aruncă
repede o privire de jur-împrejur și pe urmă se grăbește spre ușa din dreapta).
NECUNOSCUTA
(Deschizând ușa din stânga): Să nu mă ții mult, auzi! E întuneric aici.
PROFESORUL
(Implorând): Vă rog! vă rog… (Necunoscuta a închis ușa la loc, profesorul iese prin dreapta, câteva clipe scena
rămâne goală).
SCENA II
[modifică]PROFESORUL - D-ra CUCU - UDREA
D-ra CUCU
(Intrând prin dreapta, e gata să se împiedece de stropitoarea rămasă lângă ușă): Ce e cu stropitoarea asta cu
apă aici?
PROFESORUL
(Încurcat, venind după ea): Vroiam… Voiam să mă spăl.
D-ra CUCU
(Severa): D-ta te speli noaptea?
PROFESORUL
Da… însfârșit… uneori…
UDREA
(45— 50 de ani, “boem” de provincie, fără exagerare caricaturală însă, intrând): Păcat că n’ai fost la cinematograf.
A fost frumos… frumos de tot. (Gata să povestească): Să vezi… El…
PROFESORUL
Lasă că-mi povestești mâine… Acum…
D-ra CUCU
(A înaintat în centrul încăperii, s’a oprit, miroase în aer): Dar ce e mirosul ăsta aici? (Adulmecă bănuitoare
aerul, trage pe nas): Miroase a ceva… a parfum.
PROFESORUL
Nu simt nimic.
D-ra CUCU
Cum nu simți? Miroase de te amețește.
PROFESORUL
Poate florile… Grădina… E fereastra deschisă.
D-ra CUCU
(Aplecându-se peste pervazul ferestrei, trage pe nas de câteva ori): Nu. In grădină nu miroase. Aici. (Face
câțiva pași prin odaie, intrigată).
PROFESORUL
D-ră Cucu… nu te supăra… e târziu… aș vrea să știu… cărui fapt datorez… înțelegi… la ora
asta…
D-ra CUCU
Să nu ne grăbim. S’o luăm încet. (Ia loc pe un scaun): Domnule Udrea, ai cuvântul. (Udrea ia și el loc.
Singur profesorul a rămas în picioare între ei, uitându-se dezolat, când spre unul, când spre celălalt, când cu mare
neliniște spre ușa din stânga).
UDREA
(Cam jenat): Să vezi. Eu am fost la cinematograf.
PROFESORUL
(Nervos): Udrea, te Rog… scurt. Repede.
UDREA
Ei!... Și acolo am întâlnit-o pe D-ra Cucu.
D-ra CUCU
(Isbucnind): Da! Pe mine. Fiindcă tot eu săraca trebue sa fac poliție și la gară și la grădina publică, si
la cinematograf. Șapte fete am prins în sală. (Numărându-le pe degete): Iliescu dintr’a cincea, Ulmu
dintr’a șasea, Tatovici dintr’a patra B…
PROFESORUL
(Întrerupând enumerarea): D-ră Cucu… Dă-mi voie… eu cred…
D-ra CUCU
Sigur. Pe d-ta nu te interesează ordinea și disciplina.
PROFESORUL
Ba da… dar nu la ora asta.
D-ra CUCU
Foarte rău. Școala nu doarme, domnule Profesor.
PROFESORUL
Nici noaptea?
D-ra CUCU
Nici! Școala veghează. Școala știe tot. Vede tot!
PROFESORUL
(Neliniștit): Ce vrei să spui?
D-ra CUCU
Las’că vezi d-ta îndată. (Lui Udrea autoritară): Dă-i înainte, domnule.
UDREA
Ei, și cum îți spusei, la cinematograf dau peste domnișoara Cucu.
PROFESORUL
Udrea, pentru Dumnezeu, mai repede.
D-ra CUCU
Dar de ce mai repede? D-ta trebue să înțelegi, domnule profesor, că dacă eu, eu, dacă pun în joc
numele meu, reputația mea… și intru în casa unui bărbat neînsurat noaptea?…
UDREA
(Paranteză): Tocmai de asta m’a luat cu dumneaei. Ca să nu vorbească lumea. Să nu se
compromită.
D-ra CUCU
(Continuând): Trebue să fie la mijloc o chestiune foarte gravă.
PROFESORUL
O chestiune gravă? Nu înțeleg nimic.
D-ra CUCU
Te faci că nu înțelegi. (Către Udrea): Vorbește, domnule.
PROFESORUL
Vorbește Udrea.
UDREA
Vorbesc, dar dacă nu mă lăsați. (Reluând firul): Cum vă spusei… la cinematograf…
D-ra CUCU
(Tăindu-l scurt): Lasă-mă pe mine. (Către Profesor, închizătoare): Domnule Miroiu! Să nu încerci să
negi că-i de prisos. (După o secundă, răspicat): E adevărat ce am aflat?
PROFESORUL
(Cu neliniște crescândă): Ce ai aflat?
D-ra CUCU
E adevărat ce mi-a spus Ispas, șeful gării?
PROFESORUL
Ce ți-a spus?
D-ra CUCU
E adevărat că d-ta… (subliniând): d-ta… ai plătit 22 de mii de lei o carte pe care ți-a adus-o astăzi
Pascu dela București?
PROFESORUL
(Care a fost torturat de acest interogator și a privit mereu, pe furiș, cu spaimă, spre ușa din stânga, se luminează
ușurat): Da.
D-ra CUCU
(Triumfătoare, către Udrea): Ei! Acuma vezi?
UDREA
N’am știut nimic. Nu mi-a spus nimic.
PROFESORUL
Nu ți-am spus, dar nu mi ai împrumutat tu 3.000 de lei?
UDREA
Ba da. (Către d-ra Cucu, explicativ): Din fondul serbării.
D-ra CUCU
(Teribilă): Din fondul serbării!
PROFESORUL
Mâine iau leafa. Ii dau înapoi.
D-ra CUCU
Și dacă-i dai înapoi?! Crezi că e deajuns? Crezi că asta e tot?
PROFESORUL
Nu văd ce ar mai fi.
D-ra CUCU
Nu vezi? (Sentențios): Domnule Miroiu, când cineva, un profesor! dă 22 de mii de lei pentru o
carte, asta nu e lucru curat.
PROFESORUL
De ce? Eu cu banii mei fac ce vreau.
D-ra CUCU
Banii d-tale? Care bani? Ce fel de bani? Că, slavă Domnului, te cunoaștem. La birt ai rămas dator
8oo de lei încă de pe luna trecută.
PROFESORUL
De unde știi?
D-ra CUCU
Mi-a spus M-me Luiza, că am fost pe la ea. La frizer te tunzi odată în două luni.
PROFESORUL
(Trecându-si mâna prin pâr): Chiar săptămâna trecută.
D-ra CUCU
Haine nu ți-ai mai făcut de când te-am apucat. De șase ani le porți tot pe astea.
PROFESORUL
(Uitându-se la hainele pe care le poartă): Sunt curate… sunt bune.
D-ra CUCU
Și știi ce-am auzit? (Veninoasă): Că-ți cârpești singur ciorapii.
PROFESORUL
(Rănit, îndurerat): Asta e o infamie!…
D-ra CUCU
Și cămășile!
PROFESORUL
O infamie! (Privind mai mult spre ușa din stânga): Nu trebue să credeți. Spune tu Udrea.
UDREA
Asta nu e adevărat, d-ră Cucu. Pantalonii poate și-i calcă singur… dar cămășile… și ciorapii.
D-ra CUCU
(Care nu ține seamă de protestări): Las’ că știu eu ce vorbesc. Și atunci, te întrebi, 22 de mii de lei pe o
carte, nu e o nebunie?
PROFESORUL
Poate că da, dar e nebunia mea și nu datorez nimănui nicio socoteală.
D-ra CUCU
Te înșeli, d-le Profesor. Școala trebue să știe, trebue să afle. Școala. Și orașul. Și eu.
PROFESORUL
Ei bine, ai aflat. Nu era nevoie să vii pentru asta în plină noapte…
UDREA
Așa i am spus și eu. Stai domnișoară Cucu. Ai răbdare până mâine dimineață.
D-ra CUCU
(Lui Udrea): Până mâine dimineață? Crezi d-ta că aș fi dormit până mâine dimineață? (Lui Miroiu):
Nu domnule Profesor. Misterul ăsta trebue să se lămurească imediat. Pe loc. (Cu altă voce): Unde e
cartea?
PROFESORUL
Ce carte ?
D-ra CUCU
Cartea! Cartea pe care ți-a adus-o Pascu. Unde e?
PROFESORUL
E aici. (Gest vag, care nu arată nimic).
D-ra CUCU
S’o văd.
PROFESORUL
De ce?
D-ra CUCU
Cum de ce? Ca s’o văd.
PROFESORUL
Nu se poate.
D-ra CUCU
Nu se poate?! Vrei să spui că… refuzi să mi-o dai? să mi-o arăți.
PROFESORUL
(Mai mult timid, decât provocator): Da. Refuz.
D-ra CUCU
Ai auzit, domnu Udrea?
UDREA
Am auzit.
D-ra CUCU
Domnule Miroiu. Poate nu-ți dai seama de gravitatea situației. Eu voiu aduce cazul în fața
conferinței profesorale… dar mai întâiu, ca un gest de colegialitate…
UDREA
De pură colegialitate…
D-ra CUCU
…Am vrut să stau de vorbă cu d-ta.
PROFESORUL
Nu era nevoie.
D-ra CUCU
Iți mai pun o singură întrebare. Ce e cartea asta? De cine e? De unde vine? Ce scrie în ea? Ce
gânduri ai cu ea? De ce ai cumpărat-o?
PROFESORUL
(Tace, ridică din umeri).
D-ra CUCU
Taci? Nu spui nimic?
PROFESORUL
(Gest cu mâinile, ca și cum ar spune: De! Ce să fac?).
D-ra CUCU
Domnule Udrea! In casa asta se petrec lucruri mari. (In agitația ei a ajuns .în fața ușii din stânga.
Profesorul speriat, îi barează drumul).
PROFESORUL
Domnișoară Cucu… Domnișoară Cucu…
D-ra CUCU
E ceva suspect aici.
PROFESORUL
(Același joc): Suspect! Cum suspect!
D-ra CUCU
De mult e tot orașul cu ochii pe d-ta și se întreabă ce tot faci, ce tot dregi de te închizi mereu
singur în casă, ziua și noaptea. Dar acum o să iasă la lumină.
PROFESORUL
Să iasă, domnișoară, să iasă… dar mâine dimineață… nu acum. E noapte, e târziu…
D-ra CUCU
Cu alte cuvinte mă dai afară.
PROFESORUL
Nu, domnișoară Cucu, nu… dar d-tale nu ți-e somn?
D-ra CUCU
Mie nu mi-e niciodată somn.
PROFESORUL
Totuși e târziu…
D-ra CUCU
Nu e niciodată prea târziu. Iți mai pun o singură întrebare…
PROFESORUL
(Întrerupând): N’o pune că nu răspund.
D-ra CUCU
Bine. Cum poftești. Numai să nu-ți pară rău. Vino, d-le Udrea. Să mergem. (Iese furtunos prin
dreapta. Udrea placid se ia după ea).
PROFESORUL
(Repede, tainic): Udrea! Rămâi. Am să-ți spun ceva.
UDREA
Nu pot. Trebue să conduc scorpia acasă.
PROFESORUL
Atunci întoarce-te. Am nevoie de tine.
UDREA
Bine. Mă întorc.
VOCEA D-rei CUCU
(De afară): Domnu Udrea!
UDREA
Viu! Viu! (Cu vocea scăzută): Mă întorc, da’ lasă-mi poarta deschisă, ca să nu mai bat.
PROFESORUL
Da, da.
VOCEA D-rei CUCU
Ce faci, domnule? Vii!
UDREA
Gata sunt. (Iese repede).
SCENA III
[modifică]PROFESORUL — NECUNOSCUTA
Profesorul rămâne câteva clipe singur. Ascultă cu urechea ațintită spre stradă, ca să se convingă că
cei doi au plecat într’adevăr. E jenat și buimăcit. Ușa din stânga se deschide binișor. Necunoscuta
intră cu precauție. Aruncă o privire de jur-împrejurul camerei, pe urmă îl privește lung pe
profesor, apropiindu-se de el.
NECUNOSCUTA
(A ajuns lângă el, îl apucă cu mâna de bărbie și îi întoarce ușor capul, întâiu în profil și pe urmă înapoi): E
adevărat că nu te-ai tuns de două luni?
PROFESORUL
Ai auzit?
NECUNOSCUTA
Tot (Gest decolat din partea profesorului): Nu puteam să-mi astup urechile. (După o secundă): E adevărat
că…
PROFESORUL
(Întrerupând): Nu-i adevărat. Nu-i nimic adevărat.
NECUNOSCUTA
Ascultă… Dă-mi cartea. Vreau s’o văd. (Profesorul tace): Nu se poate? Nu vrei? (Profesorul tace): Nici
mie? Nu mă cunoști, nu te cunosc. Sunt aici pentru o noapte, pentru o oră. N’am să văd pe
nimeni, n’am să povestesc nimănui… Arată-mi-o… Te rog.
PROFESORUL
(O privește un lung moment, în tăcere. Pe urmă, fără grabă, merge spre raftul cu cărți, ia deacolo volumul
misterios, se întoarce spre necunoscută, care rămânând pe loc, i-a urmărit tot timpul cu privirea și-i dă cartea, cu
un gest simplu).
NECUNOSCUTA
(Ia cartea, se duce la masă, ia loc pe scaun, deschide cartea, apropie lampa și rămâne câteva clipe aplecată asupra
ei, atentă, absorbită. Pe urmă ridicând capul): Nu pricep nimic.
PROFESORUL
Ți-am spus. E o carte veche. De matematici, de astronomie.
NECUNOSCUTA
Cât de veche?
PROFESORUL
Vreo sută cincizeci de ani.
NECUNOSCUTA
(Minunându-se): Țț! Țț! o sută cincizeci?
PROFESORUL
Mai mult chiar. (Vine și el-lângă masă, întoarce copertă și arată cu degetul): Upsala. Goteburg, 1763.
NECUNOSCUTA
De asta e așa scumpă?
PROFESORUL
(Pasionat): Nu e scumpă. E eftină. E un noroc că am găsit-o.
NECUNOSCUTA
Un noroc?
PROFESORUL
De ani de zile o caut, o aștept, o visez. Unde n’am scris? pe cine n’am întrebat? Librari, anticari.
De ani de zile strâng bani, pun deoparte, dau lecții, fac economii.
NECUNOSCUTA
(Continuând enumerarea): Iți cârpești singur ciorapii.
PROFESORUL
Da. Uneori. (Cu elan): Dar acum o am, o am. O am. Acum pot să verific, pot să știu.
NECUNOSCUTA
Ce să știi?
PROFESORUL
(Tace o secundă ezitând).
NECUNOSCUTA
Nu vrei să-mi spui?
PROFESORUL
Ba da. D-tale îți spun. Dar n’ai să spui nimănui?
NECUNOSCUTA
Nimănui.
PROFESORUL
Niciodată?
NECUNOSCUTA
Niciodată.
PROFESORUL
Îmi făgăduești?
NECUNOSCUTA
Iți jur.
PROFESORUL
(Se uită spre ușa, spre fereastră, la stânga, la dreapta pe urmă cu un fel de teamă, se înclină spre ea și spune
șoaptă): Eu am găsit o stea.
NECUNOSCUTA
(După ce l-a privit o secundă drept în ochi): Unde?
PROFESORUL
(Simplu): In cer.
NECUNOSCUTA
(Copilărește): Nu te cred.
PROFESORUL
Nu mă crezi? (Ridicând o hârtie de pe biroul lui): Uite-o. (Indicând cu vârful creionului un punct pe hârtie):
Aici e.
NECUNOSCUTA
Spunea-i că e în cer.
PROFESORUL
Asta-i cerul.
NECUNOSCUTA
Eu credeam că…
PROFESORUL
(Arătând cu creionul pe-hârtie): Uite. Aici e sfera. Linia asta e axa lumii. Cercul ăsta e ecuatorul
(ridicând o clipă capul și privind-o): Ecuatorul ceresc, se înțelege.
NECUNOSCUTA
(Puțin, foarte puțin speriată): Se înțelege.
PROFESORUL
Aici sunt coordonatele orizontale; azimutul și distanța zenitală. Steaua pe care am găsit-o eu, e
aici. O vezi?
NECUNOSCUTA
O văd… dar mai bine arată-mi-o afară, pe cer. (Gest spre fereastra deschisă).
PROFESORUL
Nu, că acolo nu se vede.
NECUNOSCUTA
Nu spui că ai găsit-o?
PROFESORUL
Am găsit-o, dar am găsit-o aici… pe hârtie.
NECUNOSCUTA
Pe hârtie? Cum pe hârtie?
PROFESORUL
Sigur. Am calculat-o.
NECUNOSCUTA
Nu înțeleg.
PROFESORUL
Ce nu înțelegi.
NECUNOSCUTA
Multe. Dar mai ales nu înțeleg ce legătură are steaua… cu cartea.
PROFESORUL
E un catalog ceresc, un atlas. Catalogul lui Van Mersch.
NECUNOSCUTA
Van Mersch?
PROFESORUL
Steaua mea nu se află pe niciun catalog de stele. Nici Hiparch, nici Ptolomeu, nici Kepler…
NECUNOSCUTA
(Arătând spre portretul din perete): Nici el?
PROFESORUL
Nici. Un moment am crezut că Herschel — dar nu. La Herschel era o stea dublă. Cu totul altceva.
Singurul care ar fi putut, singurul, era el.
NECUNOSCUTA
De ce?
PROFESORUL
Fiindcă avea destulă îndrăsneală. Eu simt că e ceva adevărat în teoria lui despre stelele negre.
NECUNOSCUTA
Stelele negre!
PROFESORUL
Astronomii de școală, de universitate, își bat joc de el. II numesc, l-au numit totdeauna diletant,
astrolog… sigur. De îndată ce un om are o viziune mai largă, devine astrolog, șarlatan sau…
nebun.
NECUNOSCUTA
(Cu anumită îngrijorare): Nebun?
PROFESORUL
Da. Nu m’ar mira să se spună într’o zi și despre mine că sunt nebun.
NECUNOSCUTA
(Cu îngrijorare crescândă): Despre d-ta?
PROFESORUL
Băieții din cursul superior și acum spun: nebun.
NECUNOSCUTA
(Începe să-i fie de-a-binelea frică): Mie mi-e somn. Vreau să dorm.
PROFESORUL
Nu. Acuma nu. Acuma trebue să vorbesc. Acuma trebue să spun. Uite (o apucă de mână): vino cu
mine. (O duce cu el la fereastră): Vezi Ursa Mare?
NECUNOSCUTA
Nu văd nimic. Mi-e somn. Lasă. Mi-o arăți mâine dimineață.
PROFESORUL
Cum mâine dimineață? Mâine dimineață nu se vede.
NECUNOSCUTA
Ce-are aface? Mi-o arăți pe hârtie.
PROFESORUL
Nu, nu. Stai aici, lângă mine. Uite (arătând cu degetul): Sunt șapte stele… Le vezi?
NECUNOSCUTA
(Ezitând): Nu.
PROFESORUL
(Febril, nervos, aproape răstit): Cum nu. Sunt patru și-trei. Ultimele trei sunt coada ursoaicei.
NECUNOSCUTA
Ce ursoaică?
PROFESORUL
Te uiți prea jos, de asta n’o vezi. Acolo unde privești, e capul dragonului.
NECUNOSCUTA
Ce dragon?
PROFESORUL
Dragonul. Balaurul.
NECUNOSCUTA
Ce balaur? (E foarte speriată. Se desprinde ușor de lângă el și face cu multă precauție un pas spre ușa din
dreapta. Ar vrea să fugă).
PROFESORUL
(Întorcându-se brusc): Unde te duci?
NECUNOSCUTA
Mă… mă duc până în curte… Vreau să mă plimb.
PROFESORUL
Să te plimbi?
NECUNOSCUTA
Mi-e… mi-e sete. Vreau să iau apă dela fântână. Nu spuneai că e o fântână? (Profesorul face un pas
spre ea, ceea ce o sperie și mai mult): Să… să nu te iei după mine că strig.
SCENA IV
[modifică]PROFESORUL — NECUNOSCUTA — UDREA
Ușa din dreapta se deschide. Apare Udrea. La sgomotul ușii, femeea se întoarce scurt spre noul
venit.
NECUNOSCUTA
(Agitat): Domnule! Ce bine ai făcut că ai venit. D-ta nu mă cunoști, dar eu te cunosc. D-ta ești d-l
Udrea. Intră. Intră te rog.
UDREA
(Încremenit): Doamnă!…
PROFESORUL
(Către femee, calm): Te-ai speriat! Îmi pare rău. (Lui Udrea, cu alt ton): Intră, Udrea.
UDREA
(Foarte jenat): De ce nu mi-ai spus, frate? De ce nu mi-ai spus că nu ești singur?
PROFESORUL
N’am avut când.
UDREA
(Spre Necunoscută, teribil de încurcat): Doamnă… vă rog să credeți… dacă aș fi știut… (Se împiedecă de
stropitoarea rămasă lângă ușă): Ce-o fi asta?
PROFESORUL
Stropitoarea. Stai s’o iau de-acolo, să n’o răstoarne cineva. (Ia stropitoarea și străbate scena spre ușa din
stânga, dar se mai întoarce odată spre Udrea, care e tot în prag): Intră, domnule, n’auzi? Avem nevoie de
tine.
NECUNOSCUTA
Da, avem nevoie.
UDREA
De mine?
(Profesorul a intrat cu stropitoarea în odaia din stânga. Necunoscuta profitând de faptul că a rămas o clipă
singură cu Udrea, se apropie de el).
NECUNOSCUTA
(Repede): Domnule Udrea!
UDREA
Vă rog.
NECUNOSCUTA
D-ta ai văzut vreodată Ursa Mare!
UDREA
(După o secundă de tăcere, căci întrebarea e prea neașteptată): Am văzut-o.
NECUNOSCUTA
E pe cer?
UDREA
Dar unde să fie? Pe cer, firește.
NECUNOSCUTA
Și… e și un dragon? Un balaur?
UDREA
Este. Dar de ce mă întrebați pe mine? Întrebați-l pe el, că el știe mai bine. Tot el mi le-a arătat și
mie. E astronom.
NECUNOSCUTA
Astronom?… Știi ce spune? Că a găsit o stea.
UDREA
(Simplu): O fi găsit. De ce să nu găsească. Eu n’am scris o simfonie?
NECUNOSCUTA
Ai scris o simfonie?
PROFESORUL
(Intrând din stânga, pe ultima ei replica): Sigur. Ți-am spus că e compozitor.
UDREA
O simfonie în patru părți. Alegro, Andante, Scherzo…
PROFESORUL
Și iar Alegro. Hai, Udrea, să mergem.
UDREA
Unde?
PROFESORUL
La tine acasă. Dorm și eu la tine.
UDREA
De ce?
PROFESORUL
Lasă că-ți spun eu pe drum.
UDREA
Și doamna?
PROFESORUL
Doamna rămâne aici.
UDREA
De ce?
PROFESORUL
Pentrucă n’are unde dormi în altă parte.
UDREA
Dar cine e Doamna?
PROFESORUL
Asta nu știu nici eu.
UDREA
Stai, frate, că m’am zăpăcit de tot. Avea dreptate scorpia. Aici se întâmplă lucruri mari.
PROFESORUL
Lasă. Vino. Iți explic eu. Noapte bună.
NECUNOSCUTA
Plecați? De ce plecați?
PROFESORUL
Pentrucă e târziu.
UDREA
Asta așa e. E târziu.
NECUNOSCUTA
Nu vreau să rămân singură. De ce vă grăbiți?
PROFESORUL
Pentrucă ți-e somn. Pentrucă trebue să dormi.
NECUNOSCUTA
Nu vreau să dorm. Domnule Udrea, vorbește-mi despre simfonia d-tale. E frumoasă?
UDREA
Păi să spună el (gest cu capul spre Profesor).
NECUNOSCUTA
El o știe?
UDREA
I-am cântat-o.
NECUNOSCUTA
Cum?
UDREA
Din gură.
PROFESORUL
Să știi că dacă ti-o cântă si d-tale, nu mai dormim în noaptea asta. E lungă.
UDREA
V-am spus. Are patru părți. Alegro, Andante, Scherzo.
PROFESORUL
Și iar Alegro. Hai să mergem.
UDREA
Stai, domnule, nu vezi că doamna se interesează de muzică?
NECUNOSCUTA
Și nu s’a executat niciodată?
UDREA
Încă nu.
NECUNOSCUTA
De ce?
UDREA
Pentrucă îmi pune bețe în roate.
NECUNOSCUTA
Cine?
UDREA
Toată lumea. Autoritățile locale, direcția liceului… și d-ra Cucu.
PROFESORUL
Udrea! E târziu.
UDREA
Lasă-mă frate. (Către Necunoscută): Să vedeți, doamnă. Eu voiam să cânt simfonia cu orchestra
liceului.
NECUNOSCUTA
Are orchestră?
UDREA
N’are, dar puteam s’o organizez, că la urma urmelor ce-mi trebue? Opt viori, două violoncele, o
violă, un contrabas. Se găsește. Alămuri și suflători, iau dela batalion, dela fanfară.
PROFESORUL
Dar nu ți le dă.
UDREA
Tocmai. Nu vrea să mi le dea. Dar să zicem că mi le dă. Tot n’am făcut nimic.
NECUNOSCUTA
De ce?
UDREA
Pentrucă n’am corn englezesc.
NECUNOSCUTA
Și fără… corn englezesc… nu se poate?
UDREA
Doamne ferește. Asta-i principalul. Și să vă spun de ce.
PROFESORUL
Lasă, Udrea. E târziu.
UDREA
Dă-mi pace, domnule! (Către Necunoscută): Până la scherzo, ar merge, cum ar merge, dar la
scherzo, fără corn englezesc sunt mort. Să vedeți. Intâiu intră alămurile (Gest de dirijor spre alămurile
din fund dreapta, ale unei imaginare orchestre): Pam - pam - pam - pam - pam – pam - pam… Pe urmă
viorile. (Dirijează cu amândouă mâinile viorile din imediata lui apropiere, într’o mișcare mai rapidă): Tu - du -
du - dum! Tu - du - du - dum! Tu -du - du - dum!… Și acuma intră cornul englezesc. (Gest spre
fund stânga): Ti - ti - ti - ti - ti - ti - ti - ti - ti… (Scurt): Tim - tim!
NECUNOSCUTA
E foarte frumos.
UDREA
Nu-i așa? (Reîncepe execuția, de astădată fără explicații): Pam - pam - pam - pam - pam - pam - pam -
pam. Tu - du - du - dum, Tu - du - du - dum, Tu - du -du - dum! Ti - ti - ti - ti - ti - ti - ti - ti - ti!
Tim tim!
NECUNOSCUTA
(Admirativ): Partea asta dela urmă!…
UDREA
Nu-i așa!
PROFESORUL
(Sincer): E adevărat. E frumos.
UDREA
Ce folos! Dacă n’am corn englezesc.
NECUNOSCUTA
Nu se poate să pui altceva în loc? Alt instrument?
UDREA
In ruptul capului. Mai bine mă lipsesc. O mie de ani aștept — și fără corn englezesc nu cânt.
NECUNOSCUTA
Și nu se găsește de cumpărat?
UDREA
S’ar găsi la București, dar e scump. Vreo 30 de mii.
NECUNOSCUTA
30 de mii.
UDREA
Am pus eu ceva bani deoparte din leafa mea, vreo 4.500, dar până la 30 de mii mai e. Am scos și
o listă de “subscripție. Stați s’o vedeți.
PROFESORUL
(Jenat): Udrea!
UDREA
Lasă-mă, frate. Numai s’o vadă. (Scoate din buzunarul interior al hainei o hârtie, o despăturește și începe să
citească):
“Listă de subscripție pentru achiziționarea unui corn englezesc, în vederea executării în prima
audiție a simfoniei Nr. i în mi bemol major, a maestrului Radu Udrea”.
NECUNOSCUTA
Ai mulți subscriitori?
UDREA
Până acum unul singur. (Arătându-l pe Profesor): El.
NECUNOSCUTA
D-ta?
PROFESORUL
(Stingherit): Da.
NECUNOSCUTA
(A luat lista de subscripție din mâna lui Udrea și o privește): Domnule Udrea, aș semna și eu… dar…
UDREA
(Luându-i-o repede înapoi): Vai de mine, coniță! Se poate? Cum vă închipuiți? Eu v’am arătat-o
numai așa.
PROFESORUL
(Dojenitor, către Udrea): Vezi? vezi?
UDREA
Pe unde n’am umblat? Cui n’am cerut? La Primărie, la Comitetul școlar, la Sfatul Negustoresc.
Am ajuns de râsul târgului. Zice lumea că sunt nebun.
NECUNOSCUTA
Și d-ta?
PROFESORUL
Da. Și el.
UDREA
Cum si eu?
PROFESORUL
Lasă că-ți explic eu. Hai să mergem. Mâine dimineață avem școală. Vrei să întârzii? Vrei să ai
de-aface cu d-ra Cucu?
UDREA
Nu. Asta nu.
PROFESORUL
Atunci? Hai să mergem. E târziu.
UDREA
(Către Necunoscută, scuzându-se oarecum): Adevărat. E foarte târziu. Noapte bună, doamnă.
NECUNOSCUTA
Mă lăsați?
UDREA
De! Trebue.
NECUNOSCUTA
Bine.
PROFESORUL
(După ce și-a luat cartea de pe masă): Noapte bună, doamnă.
NECUNOSCUTA
Noapte bună… Iei cartea cu d-ta?
PROFESORUL
Da. Vreau s’o răsfoesc puțin înainte de mă culc,.. Noapte bună. (Udrea a ieșit, e și el gata să iasă).
NECUNOSCUTA
(Scoțând un țipăt): A!
PROFESORUL
(Întorcându-se din prag): Ce s’a întâmplat?
NECUNOSCUTA
Șoarecele.
UDREA
(Reintrând și el): Ce șoarece?
NECUNOSCUTA
L-am auzit. A mișcat.
PROFESORUL
(După ce a privit-o un timp în tăcere, se întoarce spre Udrea): Udrea, ia-o înainte. Vin și eu după tine.
Să-mi lași poarta deschisă, auzi?
UDREA
Bine, bine… (Mai mult pentru ei): Nu mai pricep nimic… Noapte bună. (Iese).
SCENA V
[modifică]NECUNOSCUTA — PROFESORUL
PROFESORUL
(Se apropie de ea): N’ai auzit nimic — niciun șoarece, nu-i așa?
NECUNOSCUTA
(Recunoaște din cap).
PROFESORUL
Atunci, ce-i cu d-ta. Ce vrei?
NECUNOSCUTA
Nu pleca… Nu vreau să pleci până nu-mi arăți… steaua d-tale.
PROFESORUL
Am vrut să ți-o arăt adineaori, dar te-ai speriat.
NECUNOSCUTA
Mi-era frică de d-ta… Vorbeai cu atâta… cu atâta pasiune.
PROFESORUL
Te rog să mă ierți. Mi se întâmplă destul de rar, dar mi se întâmplă câteodată…
NECUNOSCUTA
Și pe urmă… nu auzisem niciodată de Ursa Mare. Nu știam că există.
PROFESORUL
Nu știai? Cum nu știai? N’ai văzut-o niciodată? Niciodată?
NECUNOSCUTA
Nu-mi aduc aminte.
PROFESORUL
D-ta, nu te uiți niciodată pe cer?
NECUNOSCUTA
Ba da. Uneori. Ca să văd dacă-i înourat, dacă nu plouă….
PROFESORUL
(Cu un fel de decolare): Dacă nu plouă!
NECUNOSCUTA
(Explicându-se, scuzându-se): Ca să știu cum să mă îmbrac… Ce pantofi să pun,
PROFESORUL
Ce pantofi să pui!… Dar la stele… la stele d-ta nu te uiți… nu le vezi?
NECUNOSCUTA
Nu am timp.
PROFESORUL
Nu ai timp? Dar ce faci?
NECUNOSCUTA
Sunt foarte ocupată.
PROFESORUL
Ocupată cu ce?
NECUNOSCUTA
Nu mă mai întreba. Nici nu știu unde mi-e capul. Nu am o zi liberă.
PROFESORUL
Dar seara.
NECUNOSCUTA
A! scara sunt și mai ocupată.
PROFESORUL
E îngrozitor! Bine, dar ce fel de viață duci d-ta… dacă nici Ursa Mare n’ai avut timp s’o privești.
E de mii de ani, de sute de mii de ani, pe cer, aici și d-ta n’ai văzut-o?
NECUNOSCUTA
(Cu un fel de uimire copilărească): De sute de mii de ani! Arată-mi-o si mie.
PROFESORUL
(Vine din nou la fereastră): Vino aici. Lângă mine. Acum trebue s’o vezi. Ursa Mare. Carul Mare.
NECUNOSCUTA
Carul Mare?
(In odaie, lumina albastră a nopții e destul de limpede. Pe cer stelele clipesc acum mai puternic. Se
desprinde mai ales printre alte stele mici, Ursa mare, cuprinsă toată în cadrul ferestrei).
PROFESORUL
E ca o ursoaică adormită pe labele dinainte. Un car răsturnat deasupra cerului… cu roțile în sus.
NECUNOSCUTA
Cu roțile în sus! Mi se pare că văd. Da! zău că văd. Spuneai că sunt șapte stele; patru și trei.
Intr’adevăr, patru… le văd… și trei… (In extaz): Ce frumos e! (După o mai lungă tăcere): Ce mari
sunt stelele! Mari si albe.
PROFESORUL
Nu sunt albe.
NECUNOSCUTA
Nu?
PROFESORUL
Întâia e galbenă. Și a doua. A treia și a cincea sunt roșii-rubinii. A patra e albastră.
NECUNOSCUTA
De unde știi?
PROFESORUL
Pentrucă le cunosc.
NECUNOSCUTA
Le cunoști pe toate?
PROFESORUL
Nimeni nu le cunoaște pe toate.
NECUNOSCUTA
(cu un gest viu, arătând pe cer): Dar steaua de-acolo o cunoști?
PROFESORUL
Unde? Care?
NECUNOSCUTA
O stea mică. De-asupra Ursei Mari. Lângă a șasea stea din Ursa Mare.
PROFESORUL
La stânga?
NECUNOSCUTA
Da. La stânga.
PROFESORUL
Ai ochi buni. Te felicit. E Alcor.
NECUNOSCUTA
Alcor?
PROFESORUL
Acolo e și steaua mea… Steaua pe care am găsit-o eu.
NECUNOSCUTA
Cum o cheamă?
PROFESORUL
Nu știu. Nu i-am dat încă niciun nume.
NECUNOSCUTA
De ce?
PROFESORUL
Pentrucă n’am găsit un nume potrivit. Trebue să fie un nume care să meargă împreună cu Alcor,
Vega ar fi fost frumos. Alcor și Vega. îmi trebue un nume de două silabe. Un nume…
NECUNOSCUTA
Dar ești sigur că e acolo.
PROFESORUL
Trebue să fie.
NECUNOSCUTA
Atunci de ce nu se vede?
PROFESORUL
Pentrucă e prea departe?
NECUNOSCUTA
De ce nu te uiți cu un ochean? Cu o lunetă?
PROFESORUL
Niciun ochean nu străbate până acolo. Eu văd mai departe. Mult mai departe.
NECUNOSCUTA
(Mirată): Vezi.
PROFESORUL
Când închid ochii. Știu unde se află. Ii cunosc orbita. Ii urmăresc drumul.
NECUNOSCUTA
Ce drum?
PROFESORUL
Drumul… Drumul pe care-l străbate de mii de ani în întunerec, nevăzută, necunoscută,
nebănuită.
NECUNOSCUTA
Și nu se va vedea niciodată? Niciodată?
PROFESORUL
Niciodată.
NECUNOSCUTA
Păcat.
PROFESORUL
Ar trebui să se abată puțin din drumul ei.
NECUNOSCUTA
Și-atunci?
PROFESORUL
Atunci ar străluci acolo (arată cu mâna): drept acolo…
NECUNOSCUTA
Deasupra Ursei Mari?
PROFESORUL
Deasupra Ursei Mari… Lângă Alcor…
NECUNOSCUTA
Și nu se poate?
PROFESORUL
Nu!
NECUNOSCUTA
De ce?
PROFESORUL
Pentrucă stelele nu se abat niciodată din drumul lor. (Moment de tăcere. Se aude din depărtare un șuerat
de locomotivă).
NECUNOSCUTA
Tresărind ușor. Ce este asta?
PROFESORUL
Știu eu? Un tren. Un tren de noapte.
NECUNOSCUTA
Poate trenul meu… Când te gândești că dacă muream astă noapte, muream fără să văd Ursa
Mare.
PROFESORUL
Ar fi fost păcat.
NECUNOSCUTA
Atâția oameni trăesc fără s’o vadă.
PROFESORUL
Li se pare că trăesc.
(Un nou șuerat, parcă mai de departe.
NECUNOSCUTA
II auzi ? Trece… A trecut… Dacă rămâneam acolo pe linie…
PROFESORUL
Ai fi fost în stare… Ai fi fost în stare să… (Nu îndrâsnește să pronunțe cuvintele).
NECUNOSCUTA
Să mor? Poate că da.
PROFESORUL
De ce?
NECUNOSCUTA
Știu eu?
PROFESORUL
Ești nenorocită în viată? Foarte nenorocită?
NECUNOSCUTA
Nenorocită?… Nu cred. Nu m’am gândit niciodată.
PROFESORUL
Atunci?
NECUNOSCUTA
Mă plictisesc. Mereu aceiași oameni, aceleași gesturi, aceleași cuvinte. Uneori îmi vine să urlu de
plictiseală, de disperare. Pe urmă îmi trece. Uneori îmi vine o poftă nebună să trântesc ușa, să
plec, să fug. Pe urmă îmi trece.
PROFESORUL
Totuși. Astă seară ai fugit.
NECUNOSCUTA
Am mai fugit eu de câteva ori… Dar m’am întors.
PROFESORUL
Te vei reîntoarce și de astă dată.
NECUNOSCUTA
Da… poate… dar cel puțin de astădată am văzut ceva nou. (Se întoarce la fereastră): Ursa Mare.
PROFESORUL
Ai dreptate. Ursa Mare e totdeauna nouă.
NECUNOSCUTA
Chiar și pentru d-ta care o cunoști așa de bine?
PROFESORUL
Chiar și pentru mine… Sunt seri când e rece, depărtată, indiferentă… Și atunci parcă simt toată
umilința, toată disgrația de a locui pe o biată planetă mizerabilă, pe lângă care marile stele trec fără
s’o vadă.
NECUNOSCUTA
Fără s’o vadă?
PROFESORUL
Dar sunt alte seri, când o simt aici la fereastră, vie, protectoare, atentă, așa de atentă, încât dacă ași
striga mi se pare că m’ar auzi.
NECUNOSCUTA
Ar trebui să încerci… Cine știe?
PROFESORUL
Sunt seri când tot cerul mi se pare pustiu, cu stele reci, moarte, într’un univers absurd, în care
numai noi în marea noastră singurătate, ne sbatem pe o planetă de provincie, ca într’un târg în
care nu curge apă, nu arde lumina și unde nu opresc trenurile rapide… Dar sunt seri când tot
cerul foșnește de vieață… când pe ultima stea, dacă asculți bine, auzi cum freamătă păduri și
oceane — fantastice păduri și fantastice oceane, — seri în care tot cerul e plin de semne și de
chemări, ca și cum după o planetă pe alta, de pe o stea pe alta, ființe care nu s’au văzut niciodată,
se caută, se presimt, se cheamă…
NECUNOSCUTA
(Încet, cu teamă): Și se găsesc?
PROFESORUL
Niciodată.
NECUNOSCUTA
De ce?
PROFESORUL
Pentrucă nimeni n’a trecut niciodată de pe o stea pe alta. Pentrucă nicio stea nu se abate niciodată
din drumul ei
NECUNOSCUTA
E păcat. e trist.
PROFESORUL
E puțin trist. Dar e frumos. Cel puțin știi că nu ești singur sub bolta asta imensă, că undeva, în
altă lume, în altă constelație… în Ursa Mare, sau pe Steaua Polară, sau pe Vega…
NECUNOSCUTA
Sau pe steaua d-tale fără nume.
PROFESORUL
Da… Sau pe steaua mea fără nume… Aventura asta ridicolă, care se numește viața noastră, se
repetă altfel, dela început, sub acelaș cer, dar cu alt noroc. Poate că acolo tot ce aici e greoiu și
apăsător, devine ușor, tot ce aici e întunecat și opac, devine luminos și transparent. Tot ce
încercăm fără să isbutim nici pe jumătate — gesturile noastre zadarnice, visele noastre căzute — tot
ce am fi vrut să cutezăm si n’am cutezat, să iubim si n’am iubit, tot, tot, se împlinește, se
simplifică, se împarte.
NECUNOSCUTA
Crezi… crezi că sunt si acolo oameni… Oameni ca noi.
PROFESORUL
Oameni, nu știu. Ca noi, nu cred. Dar poate ființe mai ușoare… mai luminoase… mai
plutitoare… (cu o schimbare de ton, privind-o): Când te-am văzut astăzi seara, intrând acolo, — în gara
aceea afumată, — când te-am văzut, albă, limpede, strălucitoare…, am crezut o clipă că vii din altă
lume.
NECUNOSCUTA
Poate că viu din altă lume.
PROFESORUL
Nu… nu…
NECUNOSCUTA
De unde știi ?…
PROFESORUL
Pentrucă nicio stea nu se abate, nu se oprește nicio-lată din drumul ei.
NECUNOSCUTA
Eu sunt o stea care se oprește. (E foarte aproape de el. Îl îmbrățișează. Lung-lung sărut. Pe urmă se
desprind unul de altul și se privesc în tăcere.
PROFESORUL
Cum te cheamă.
NECUNOSCUTA
Mona.
PROFESORUL
Mona! Ce nume frumos. Parcă ar fi un nume de stea… (Străbătut de un gând revelator): Dar e un
nume de stea Alcor și… Mona.
CORTINA
ACTUL III
[modifică]Acelaș decor, a doua zi dimineața, nimic nu e propriu-zis schimbat și totuși în lumină, parcă e altă
casă. Interiorul e tot atât de modest, dar acum se vede’ prin fereastra deschisă grădinița din față,
grădiniță simplă de provincie, care aseară în întunerec nu se vedea și care luminează totul.
SCENA I
[modifică]PROFESORUL — MONA
Scena e goală. Ușa din stânga, ce dă spre baie, deschisă. De afară din curte se aude glasul Monei, cântând. Nu trebue neapărat să cânte frumos și nu trebue mai ales să cânte o romanță întreagă cu cuvinte. O frază-două, mai mult fredonat (fie și fals), dintr’un cântec oarecare și întrerupt pe alocuri de un râs copilăresc. Profesorul intră repede din stânga, speriat, e fără haină, cămașă cu mânecile suflecate până la cot. Are în mână un prosop cu care tocmai se șterge pe față.
PROFESORUL
(Alergând spre fereastra): Mona! Mona!
MONA
(De afară): Daa!
PROFESORUL
Nu mai cânta, pentru Dumnezeu,
MONA
Du ce? Nu-ți place?
PROFESORUL
Ba da, dar te vede… Te aude de peste drum dela Chiroiu.
MONA
Știu. Chiroiu dela Percepție. (Râde).
PROFESORUL
Mona!
MONA
Și Atanasiu. Casa cu uluci. Și Lascu, trei geamuri la stradă. (Râde lung, copilăresc).
PROFESORUL
Mona, nu râde. Nu râde că te aude…
MONA
N’are decât.
PROFESORUL
Mona, fii cuminte. înțelege. Vino înăuntru.
MONA
Îndată… îndată… (Fredonează iar).
PROFESORUL
(Dezolat, se întoarce spre interior. Continuă să se șteargă pe obraz cu prosopul, mormăind de unul singur): Sunt
pierdut. Ce mai încolo ‘ncoace. Sunt pierdut. Mă dă afară. Mă dă afară din învățământ (și ca și cum
aceasta reflecție ar trezi în el o nouă alarmă, se apleacă din nou peste pervazul ferestrei și strigă): Mona!
MONA
(Intră prin dreapta. E în aceeași rochie de seară. Pe brațul stâng un buchet de flori de grădină, de toate colorile):
Nu striga că te aude.
PROFESORUL
(Se întoarce tresărind): Unde ai fost?
MONA
In curte, să culeg flori.
PROFESORUL
Dar bine, nu te gândești? In rochia asta, disdedimineață! Să te vadă toți vecinii?
MONA
(Cu elan): Toată strada, tot târgul… Tot județul.
PROFESORUL
(Dojenitor): Mona!
MONA
Sunt fericită dragul meu. Mă auzi? Fericită. Fericită. E atâta soare, atâta lumină. Si florile astea,
uite… sunt cele mai frumoase flori din lume. Parcă toate ridică deodată capul și spun; Bună
dimineața!
PROFESORUL
Bună? dimineața Mona!
MONA
Bună dimineața Marin!
PROFESORUL
Ce frumoasă ești!
MONA
Nu eu. Florile! Viața! Casa!
PROFESORUL
(Cu o ridicare din umeri): Casa! (Ca și cum ar spune: Să nu mai vorbim de ea).
MONA
E fermecătoare.
PROFESORUL
Aseară spuneai că e oribilă.
MONA
Aseară. Dar de aseară până acum a trecut o noapte. Și ce noapte!
PROFESORUL
(Încet): N’am s’o uit niciodată, Mona!
MONA
Totul s’a schimbat de atunci. Casa. Și eu. Și tu… Ce drăguț ești, Marin.
PROFESORUL
Mona, te rog…
MONA
Zău că ești drăguț. Ia vino aici. Mai aproape Ce fel de ochi ai tu?
PROFESORUL
(A închis repede ochii): Fără culoare.
MONA
Deschide-i.
PROFESORUL
Nu.
MONA
De ce?
PROFESORUL
Mi-e frică.
MONA
Frică?
PROFESORUL
Da. Că nu ești aici. Că nu e adevărat.
MONA
Nu sunt aici? Eu? (Râde. Râs tânăr, clar); Dar bine dragul meu, nu mă auzi? Nimic din viața mea
n’a fost vreodată mai adevărat decât dimineața asta. Haide, nu fii prost. Deschide ochii și dă-mi
repede un vas să pun florile.
PROFESORUL
Un vas? (Caută cu ochii prin odaie): Da de unde să-l iau? (Își aduce aminte): A! da. (Merge spre fereastră și
se apleacă peste pervaz spre curte, de unde ridică un vas cu care rămâne în mână).
O VOCE GROASĂ DE FEMEE
(Din stradă): Bună dimineața, domnu Miroiu.
PROFESORUL
Sărut mâinile. Sărut mâinile.
MONA
Cine e?
PROFESORUL
(Speriat): Sssst! (Către femeea din stradă): Da ‘ncotro așa de devreme?
VOCEA
La piață că mi-a spus m-me Maltopol că e niște vinete.
MONA
Vinete? Vreau și eu.
PROFESORUL
Sssst!
MONA
Mi-e foame.
PROFESORUL
(Încet, aproape disperat): Mona! Mona! (Către femeea din stradă): Sărut mâinile, sărut mâinile.
Complimente acasă. (Se întoarce dela fereastră): Te-a văzut! (Pune decolat vasul pe masă).
MONA
Cine era?
PROFESORUL
M-me Grigorescu.
MONA
A! Mama lui m-me Chiroiu.
PROFESORUL
Să știi că te-a văzut.
MONA
Cu atât mai bine. Asta e o dovadă în plus, că sunt aici. (Tandră): Că e adevărat.
PROFESORUL
Mona, tu nu poți să rămâi așa, în rochia asta, în plină zi, într’un târg ca al nostru.
MONA
Asta așa e. Ar trebui să mă schimb. Știi ce? îmi pun din nou pijamaua ta de astă noapte. îmi venea
bine.
PROFESORUL
Să lăsăm gluma, Mona.
MONA
Nu-mi venea bine? Vrei să spui că nu-mi venea bine?
PROFESORUL
Era cam ruptă.
MONA
Nu-i nimic. O cos.
PROFESORUL
Și n’ai să te plimbi în pijama pe stradă.
MONA
Aici ai și tu dreptate. Mi-ar trebui o rochie. Ce ar fi să împrumutăm dela o vecină? Dela M-me
Maltopol Dela m-me Lascu. Cum e m-me Lascu? Grasă?
PROFESORUL
Mona, nu glumi. Nu e timp de glumit. Trebue să ii im din situația asta. Uite, eu mă reped până la
Liceu, t oricum, e târziu (se uită la ceas): au! Opt fără zece! Oi 21 întâia n’am clasă, dar mă duc să
iau niște bani, că ii c întâiu… (își caută haina, cravata).
MONA
Întâiu?
PROFESORUL
Și se plătesc lefurile. De acolo mă reped până la Pascu. (Și-a găsit haina și cravata. începe să se îmbrace
zăpăcit și stângaciu).
MONA
Care Pascu?
PROFESORUL
Pascu, Magazinul General. Trebue să găsesc ceva acolo. O rochie, un trenchcoat. Orice. Ca să
poți ieși din casă.
MONA
Da de ce să ies? Nu vreau să ies. Eu rămân aici.
PROFESORUL
Până când?
MONA
Toată viața.
PROFESORUL
Toată viața în rochia asta?
MONA
Da. Numai să-mi aduci un sandvich că mi-e foame. De altceva nu am nevoie.
PROFESORUL
Bine. Iți aduc, dar acum am fugit. (A terminat cu haina, cu cravata, își ia repede pălăria din cui și dă să
iasă).
MONA
Stai!
PROFESORUL
(S’a oprit în prag): Ce e?
MONA
Vino aici! Nu-mi place cum ți-ai făcut cravata. Nu te pricepi.
PROFESORUL
(Disperat): Mona!
MONA
Lasă-mă pe mine. (Ii reface cu atenție și tandrețe cravata): Stai cuminte. Așa. (Îl privește o secundă): Marin!
PROFESORUL
Da.
MONA
Ești drăguț, să știi. Ești foarte drăguț.
PROFESORUL
(Se uită cu disperare la ceas): Mona, e opt fără cinci.
MONA
Chiar dacă e opt fără cinci, ești foarte drăguț. (Îl mângâie ușor pe obraz și pe urmă se sărută lung).
PROFESORUL
(După ce s’a desprins de ea, puțin amețit): Nu. Asta mi se poate să fie adevărat. (lese dar n’a închis bine ușa
si se întoarce): Mona, fii cu băgare de seamă. Nu ieși în curte, nu te arăta la fereastră.
MONA
(Cu tonul lui): Nu râde. Nu cânta.
PROFESORUL
Da, nu cânta. Mai ales nu cânta. (Iese).
MONA
(Rămâne o clipă privind lung spre ușa prin care a ieșit eh Un zâmbet de tandrețe, de emoție, îi luminează toată
privirea): Ești un prost. (Se întoarce cu spatele și se rezeamâ cu capul în ușă, visătoare): Și ești așa de
drăguț… (Privește de acolo încă odată toată încăperea, fereastra, cărțile, portretele din perete, ale lui Keppler și
Kopernick. Pe urmă trece pe lângă ei, cu un gest de amiciție, ca și cum i-ar mângâia pe sub bărbie): Și voi… și
voi sunteți drăguți. (Ia vasul, trece în baie ca să pună apă. Se întoarce. Caută florile. A uitat unde le-a lăsat
adineori, undeva, pe un scaun, pe divan, le găsește și fredonând începe să le pună în vas, cu mare grijă. Se aude o
bătaie slabă în ușa din dreapta, bătaie care se repetă după o secundă. întoarsă cu spatele, aplecată asupra vasului
cu flori, fredonând mereu, iar nu aude. Ușa se deschide ușor și cu mare băgare de seamă, intră timidă, eleva, cu
ghiozdanul de școală în mână, numărul cusut pe mânecă, ținută reglementară).
SCENA II
[modifică]MONA — ELEVA
ELEVA
Vă rog… domnu Profesor Miroiu nu-i acasă. (Mona se întoarce brusc. Fata când o vede din față, tresare.
E și mai încurcată acum): Vă rog să mă iertați, eu credeam… credeam… (dă să plece).
MONA
Ce credeai domnișoară?
ELEVA
Credeam că locuește aici… domnu Miroiu.
MONA
Aici locuește.
ELEVA
(Repede): Nu se poate.
MONA
De ce?
ELEVA
Fiindcă… (ceva mai degajat): fiindcă eu pe dv. nu vă cunosc.
MONA
Nici eu pe d-ta. Și totuși aici locuește. Chiar acuma a ieșit din casă. Mă mir că nu l-ai întâlnit.
ELEVA
Nu, că eu am venit pe strada Unirii și d-lui o fi dat colțul pe Cuza-Vodă… da, dacă ziceți că nu-i
acasă, eu . .. mă duc.
MONA
Aveai treabă cu el?
ELEVA
Aveam. Adică… voiam să-l rog… (Deodată o prididesc lacrimile): Mă dă afară din școală.
MONA
Cine? El?
ELEVA
(Cu puțin dispreț, ca și cum ar spune: “Să fim serioși”): A! nu. (Din nou îngrijorată): Domnișoara Cucu. (repede):
Nici nu m’a lăsat să intru în școală. A zis că mai întâiu să aștept conferința și atunci eu am
dat fuga până aici, să-l rog pe domnu Profesor Miroiu… (se întrerupe): da’ dacă nu-i acasă. ..
MONA
Nu-i.
ELEVA
Atunci… atunci eu mă duc. (Pune mâna pe clanță, deschide).
MONA
(După o secundă de tăcere): Domnișoara.
ELEVA
(Oprindu-se): Vă rog.
MONA
Cunoști bine pe d-l Miroiu?
ELEVA
II cunosc.
MONA
E profesorul d-tale?
ELEVA
Da.
MON A
Ce noroc ai.
ELEVA
Da de ce?
MON A
Un profesor ca el! Vorbește așa de frumos!
ELEVA
(Fără prea mare entuziasm): Da, vorbește…
MONA
Aveți și astăzi oră cu el?
ELEVA
Avem. Ora patra. Cosmografia.
MONA
Ce lecții aveți?
ELEVA
Despre… stați să mă uit. C’am uitat. (Deschide ghiozdanul și caută cartea. Mona se apropie și urmărește cu
viu interes. Fata a scos cartea și o răsfoiește repede, după ce și-a muiat degetul pe limbă): Despre… legile lui
Keppler… să…
MONA
Keppler! (Privire scurtă spre portretul din perete): Mă lași să văd si eu?
ELEVA
(Puțin mirată): Vă rog. (Ii dă cartea).
MONA
(Se uită câteva secunde în carte cu mare atenție. Pe urma citește): “In mișcarea lui aparentă în jurul
pământului, soarele descrie o elipsă. Pământul fiind într’unul din focare, mișcarea se face în sens
direct” (Se oprește din citit): Ce frumos e!
ELEVA
Zău !
MONA
(Citește mai departe): “Ariile descrise de raza vectoare a soarelui, sunt proporționale cu timpurile
întrebuințate spre a le descrie”. E minunat. Nu-i așa că-i minunat.
ELEVA
(Sceptică): Da…
MONA
Ce noroc aveți, d-ta și colegele d-tale că-l puteți asculta vorbind în fiecare zi…
ELEVA
Numai de trei ori pe săptămână.
MONA
…despre lucruri așa de frumoase. Așa de amețitor de frumoase. (Privind-o): și ce bine-ți stă șorțul
ista.
ELEVA
Doamnă, vă râdeți de mine.
MONA
Nu. Crede-mă că nu. Iți stă bine și frumos. Cineva poate fi fericit într’un șorț ca ăsta.
ELEVA
Vă râdeți de mine Doamnă. Aveți o rochie așa de… așa de … (Nu găsește cuvântul).
MONA
(Cu o vagă amărăciune): Așa de…
ELEVA
(Fascinată): Niciodată n’am văzut o rochie ca asta, aici la noi. Și nici la București. C’am fost la
București, acum doi ani de Paște, cu mama și cu tanti… Lăsați-mă să mă uit bine la ea, ca să
povestesc și fetelor la școală. (Se uită cu aceeași privire fascinată la miraculoasa rochie): Da, dar
dumneavoastră iertați-mă că vă întreb… de unde veniți? (Din strada se aude un sgomot de automobil.
Fata tresare surprinsă): Ce-i asta? (Sgomotul se apropie): In automobil? Pe strada asta?
MONA
(Care nu dă importanță faptului): Nu se poate?
ELEVA
A oprit aici. La poartă. (Se repede la fereastră și se uită afară. Pe urmă oarecum decepționată): A! e domnu
Ispas. (Explicativ): Domnu Ispas dela gară. (Din nou interesată): Ba stai! Că mai e cineva. Un domn.
MONA
(Tresărind): Un domn?
ELEVA
Vai! Ce elegant e!
MONA
(Îngrijorată): Elegant? (Vine și ea spre fereastră, aruncă o privire spre stradă și tresare cu un mic țipăt): El e!
ELEVA
Cine el?
MONA
(Are o secundă de editare, privire spre ușe, spre fereastră și pe urmă, repede, dispare în stânga, în camera de baie,
trăgând ușa după ea).
ELEVA
(Din ce în ce mai intrigată): Care el?
SCENA III
[modifică]ELEVA — ȘEFUL — GRIG
Intră șeful gării, urmat de Grig. Grig e “bucureștean”. Poate că la București nu s’ar vedea așa de
direct, dar aici, în lumina asta, parcă e un exemplar din altă specie umană. Gesturi sigure (fără
ostentație însă), eleganță simplă, firească, puțin blazată poate. Vine dela volan. Și asta se vede. E
un om care la volanul unei mașini, la o masă de baccara, într-un mare hall de hotel, se simte la el
acasă. Meserie neprecisă. Om de afaceri. Dar obișnuință veche de a umbla cu bani mulți, de a-i
câștiga ușor, de a-i cheltui la fel de ușor. Poartă un costum sportiv de dimineață, gris deschis.
ȘEFUL
(In continuarea unei discuții): Și cum-vă spusei… Datoria înainte de toate. Regulamentul. Tată
să-ți-fie, frate, soră, (Intransigent): Nimic! Regulament… (Zărind-o pe elevă): Domnul Miroiu nu-i
acasă, domnișoară?
ELEVA
(Nu-și poate lua ochii dela Grig. Nici n’a auzit, nici nu răspunde).
ȘEFUL
N’auzi domnișoară? Domnu Miroiu nu-i acasă?
ELEVA
(Tresărind): Cum? Nu. Nu e.
GRIG
(Către Șef): Dumneata ești sigur că doamna… doamna de care ți-am vorbit… e aici?
ȘEFUL
Sigur. La domnu Miroiu, profesorul. A plecat cu el, aseară, dela mine, dela gară. Au plecat
împreună.
GRIG
Împreună ?
ȘEFUL
Adică… d-lui zicea că se duce să doarmă la Udrea (Cu subînțeles): Mă‘nțelegi!…
GRIG
(Mai mult pentru el): S’ar putea?… (Privind curios și amuzat decorul): S’ar putea să fi petrecut ea aici o
noapte? Aici?
ȘEFUL
Dacă vă spun… (Către elevă): l-ascultă, domnișoară, d-ta ești de mult aici?
ELEVA
(Fără să-și ia ochii dela Grig): De adineauri.
ȘEFUL
Și când ai intrat n’ai văzut o doamnă?
GRIG
O doamnă, tânără, frumoasă, blondă, în rochie albă.
ELEVA
(Buimăcită că el, care n’a văzut-o până acum, îi vorbește): Ba da… adică nu….
GRIG
Da sau nu?
ELEVA
(Și mai buimăcită, de apropierea lui și de întrebarea lui scurtă): Eu… să vedeți… (Nu mai poate minți): Ba
da. Am văzut-o.
ȘEFUL
Și unde e?
ELEVA
Eu… eu… (Cu un gest scurt, arătând ușa din dreapta): Acolo.
ȘEFUL
Acolo? (Face un pas spre ușe).
GRIG
(II oprește calm): Lasă dumneata. (Merge spre ușe și rămâne în fața ei).
SCENA IV
[modifică]ȘEFUL — GRIG
GRIG
(Care a privit mereu spre ușa din stânga, fără să participe în ultimele replici, fără măcar să le audă): Domnule
Șef… dumneata ești convins că doamna e doamna pe care o caut eu?
ȘEFUL
Mai e vorbă? Înaltă, blondă, rochie albă. Semnalmentele corespunde. Nu?
GRIG
(Cu un zâmbet): Ba da. Corespunde.
ȘEFUL
Și p’ormă… s’o chemăm înăuntru. S’o vedeți și dv. la față. (Face un pas spre ușe).
GRIG
Nu. Lasă.
ȘEFUL
Și mai e ceva. Uitasem. Stați să vedeți. (Se scotocește prin buzunarele vestei și scoate de acolo cele câteva fise
de joc de aseară): Poftim.
GRIG
(Le ia, le privește): Fise dela ruletă.
ȘEFUL
Cu asta voia dumneaei să plătească biletul. Dacă s’a mai pomenit!
GRIG
Adevărat. Nu s’a mai pomenit.
ȘEFUL
Păi nu? Păi nu era locul să-i tragem un proces-verbal de contravenție?
GRIG
Ba era.
ȘEFUL
Eu de asta zic. S’o chemăm înăuntru și să-i tragem procesul.
GRIG
Acuma-i târziu. Nu ți-am plătit la gară? Și biletul și amenda?
ȘEFUL
(Cu regret): Ba ați plătit.
GRIG
Păi vezi? Aseară trebuia.
ȘEFUL
Da, da nu avea acte. Nu zici că voia să se omoare.
GRIG
(Nu prea îngrijorat): Ce vorbești?
ȘEFUL
Piiiii! Ce-am tras cu ea. Nu și nu că ea se omoară. Dacă nu eram eu…
GRIG
(Luându-l de spate și împingându-l spre ieșire): Iți mulțumesc domnule Șef. Ești un om de ispravă. Dar
acum lasă-mă. Lasă-mă singur.
ȘEFUL
Am onoarea… Vă salut. (Se oprește în prag): Tiii… tare-mi pare rău. De cinșpe ani n’am mai tras un
proces-verbal. O ocazie ca asta nu se mai nimerește. (Iese).
SCENA V
[modifică]GRIG — MONA
Grig l-a petrecut pe șef până în prag. Rămas singur, se întoarce, pășește spre ușa din stânga, se
oprește în fața ei, se uita o secundă sau două, cu un vag surâs amuzat, pe urmă foarte calm, pune
mâna pe clanță și deschide. Nu intră. Rămâne locului, dar face semn cu degetul arătător,
chemând-o pe Mona, iar când vede ca ea nu răspunde, repetă gestul. Mona iese în sfârșit de acolo.
E puțin jenată, dar nu prea mult. Se privesc în tăcere unul pe altul câtva timp.
GRIG
Bună dimineața Mona.
MONA
Bună dimineața Grig.
GRIG
Ai dormit bine?
MONA
Mulțumesc. Tu?
GRIG
N’am dormit deloc. Am stat la joc până la cinci dimineața. Am fost în serie mare. Pe urmă m’am
dus la hotel, credeam că ești acolo.
MONA
Nu eram.
GRIG
Nu. Nu erai. Am luat repede o baie, m’am schimbat și am pornit să te caut.
MONA
Și m’ai găsit.
GRIG
După cum vezi. Eu totdeauna te găsesc.
MONA
Cine știe? Poate că de astădată… nu.
GRIG
(N’a dat atenție): Intâiu crezusem că ai schimbat numai camera, dar portarul mi-a spus că nici nu te
văzuse prin hotel și că, de altfel, nici nu avea camere libere. Atunci mi-am închipuit că ai trecut
peste drum la Caraiman.
MONA
Eroare.
GRIG
Exact. Eroare. Nu erai nici acolo. Dar cineva din hall te zărise coborând scările spre gară.
MONA
Întocmai.
GRIG
Și la gară, tipul dela bar, Jean, chelnerul, te văzuse urcându-te în accelerat.
MONA
Ai mulți informatori.
GRIG
Ii plătesc bine.
MONA
Știu.
GRIG
Am telefonat la București,acasă. Nu veniseși. Am telefonat la gară să văd dacă trenul nu avea
întârziere. Nu. Sosise regulat. Atunci…atunci am început să fiu îngrijorat.
MONA
Tu?
GRIG
Eu.
MONA
Îngrijorat?
GRIG
Foarte.
MONA
Nu te recunosc.
GRIG
Timp de cinci minute.
MONA
Așa da.
GRIG
Fiindcă după cinci minute mi-am adus aminte că n’aveai un ban în poșetă și că probabil te-au dat
jos pe undeva în vre-o gară.
MONA
Ești foarte inteligent.
GRIG
Sunt. M’am urcat în mașină și am pornit-o metodic, din gară în gară. Până aici. Simpatic șeful
gării.
MONA
Daa.
GRIG
{După o secundă de tăcere, părăsind tonul de glumă de până acum): Mona!.
MONA
Grig!
GRIG
Recunoaște că cearta noastră de aseară a fost o prostie.
MONA
O mare prostie.
GRIG
Recunoaște că eu personal, n’am avut nicio vină.
MONA
Niciuna.
GRIG
(Brusc, iritat): Ți-am spus de atâtea ori, că nu-mi place, când joc, să stai în spatele meu și să-mi
vorbești și să mă‘ntrebi și să mă sâcâi și să-mi ceri bani. Ce vrei? Sunt jucător. Am și eu
superstițiile mele.
MONA
Foarte normal…
GRIG
(Mai potolit): Vezi? Vezi ce‘nțelegătoare ești acum? (Din nou iritat): Mai ales că pierdeam. Eram
într’un ghinion negru.
MONA
Și după ce-am plecat eu?
GRIG
Am început să câștig.
MONA
Imediat?
GRIG
Nu. Ceva mai târziu.
MONA
(Interesată): Cam pe la ce oră?
GRIG
Știu eu? Cam pe la 12.
MONA
(Cu o mică tresărire): A!
GRIG
Dar de ce întrebi?
MONA
(A rămas o secundă pe gânduri): Nimic. Mă gândeam la superstiții.
GRIG
A in început să câștig… Și-am intrat într’o serie fantastică… formidabilă… De asta nici n’am
putut să mit ridic dela masă. Până dimineața. Până la cinci.
MONA
Vezi? Ți-am purtat noroc.
GRIG
(Apropiindu-se și mai mult de ea): Mona! (Niciun gest din partea ei. El o apucă ușor de umeri): Mona! Ești
supărată pe mine?
MONA
Nu. Deloc.
GRIG
Deloc, deloc?
MONA
Absolut deloc.
GRIG
Ești o fată delicioasă. (O sărută pe obraz cu oarecare neglijență. Ea-l lasă): Și acuma hai să mergem.
MONA
Unde?
GRIG
Cum unde? Mașina-i afară. Hai să mergem.
MONA
(Simplu, fără violență): Nu.
GRIG
Cum?
MONA
Eu nu merg.
GRIG
Nu mergi? Dar ce faci?
MONA
Rămân.
GRIG
Unde?
MONA
Aici.
GRIG
(Gest circular, ironic): Aici?
MONA
Da.
GRIG
Fată dragă, e prea târziu, sau prea devreme pentru glume. Mi-e somn. N’am dormit toată noaptea.
Hai. Vino. Plecăm.
MONA
Pleci singur, Grig.
GRIG
Singur? Cum singur?
MONA
Uite așa; singur.
GRIG
(Ceva mai răstit, ceva mai serios): De ce?
MONA
Pentrucă… pentrucă… Da, n’ai să‘nțelegi. Nu. N’ai să‘nțelegi. Ar fi mai bine să nu pui întrebări și
să io duci. (Cu o schimbare de ton, simplu și grav): Ascultă, Grig. Tu… Ai văzut vreodată Ursa Mare?
GRIG
Ursa ce?
MONA
Ursa Mare?
GRIG
Ești nebună.
MONA
(Cu emoție): Grig! Asta-i drăguț.., Asta-i cel mai drăguț lucru pe care mi l-ai spus de când te
cunosc… Da. Sunt nebună. Pot fi și eu nebună.
GRIG
Asta știam de mult.
MONA
Dar eu nu. Abia astă noapte am aflat. Astă noapte… Aici… Eu am făcut o descoperire. O
sfâșietoare descoperire, Grig. Noi nu suntem fericiți.
GRIG
Noi doi?
MONA
Noi și toată lumea noastră. Nu suntem. Ducem o viață tristă, stupidă…
GRIG
Dar comodă.
MONA
Se poate. Mie nu mi-a plăcut niciodată.
GRIG
Nu ți-a plăcut. Dar ți-a stat bine.
MONA
Martor îmi ești tu, Grig, că nu mi-a plăcut. De atâtea ori am plâns și n’am știut de ce. De atâtea
ori am vrut ml fug și n’am știut unde. Totdeauna, mă auzi? Totdeauna, oricâți bani am avut,
oricâte rochii, oricâte bijuterii, totdeauna am simțit că-mi lipsește ceva, nu știam bine ce…
GRIG
Ursa Mare probabil…
MONA
Da. Ursa Mare.
GRIG
Mona, tu delirezi.
MONA
Nu, dragul meu, dac’ai ști ce limpede văd. E atâta soare azi dimineața, totul se luminează pentru
mine. Uite, casa asta… florile astea.
GRIG
Florile astea? (Se uită o clipă la florile din vas): Iți plac ție?
MONA
Sunt minunate.
GRIG
Fetițo, tu trebue să te culci. Trebue neapărat să dormi, S’a întâmplat ceva cu tine astă noapte. Ai
băut.
MONA
(Cu un ușor zâmbet secret): Poate.
GRIG
Dar bine, te-ai uitat la zarzavatul ăsta din oală? Morcovi, pătrunjel și păstârnac?
MONA
Grig, nu-ți dau voie.
GRIG
Cum? Nota la florar se ridică în fiecare săptămână la zeci de mii de lei. Florile cele mai palide nu
sunt destul de palide pentru tine. Violetele de Parma în Decemvrie, aduse cu avionul, nu sunt
destul de fragile. Liliacul alb în Ianuarie nu e destul de alb. Florile de seră cele mai scumpe se
ofilesc în camera ta într’o secundă. Ca un abur, ca o respirație și toate astea de ce? Ca să te găsesc
într’o zi, într’un mizerabil târg de provincie, leșinând cu o sorcovă în brațe?
MONA
Taci.
GRIG
De ce să tac? Pentrucă nu vrei s’auzi? Pentrucă ti-e frică?
MONA
Pentrucă e zadarnic.
GRIG
Recunoaște că ți-e frică. Frică să deschizi ochii, dar deschide-i, Mona și uite-te bine la cotețul ăsta
în care te sbați cu frumusețea ta de prințesă. Nu zău? Ai dormit iu pe salteaua asta găurită?
MONA
Taci. Nu știi ce vorbești.
GRIG
Ai stat tu la masa asta șchioapă?
MONA
(Jignită): Nu e șchioapă.
GRIG
Dar nici mult nu-i lipsește. (Pășește prin odaie, uitându-se cu atenție și ironie la lucruri): E minunat! E
fantastic. (A ajuns lângă ușa din stânga): Și aici ce e? (Deschide și aruncă o privire înăuntru): A! Sala de
baie. Foarte modernă. Îmi place. (Scoate afară stropitoarea și i-o arată): Și sistematică. (Mona
zâmbește. EI pune la loc stropitoarea și pe urmă închizând ușa): Aici ți-ai făcut baia?
MONA
Nu. M’am spălat afară la fântână.
GRIG
Cum?
MONA
Da. E o fântână în curte. N’ai văzut-o când ai intrat? O fântână curată și lanț… M’am spălat
acolo, dimineața, în zori. A fost… a fost divin. Apa rece, vie…
GRIG
(Foarte serios, ca și cum ar fi o întrebare capitală): Mona! Te-ai spălat tu la fântână?
MONA
Da.
GRIG
Tu?
MONA
Eu.
GRIG
Tu, care la București iei două băi pe zi, una dimineața, una seara, într’o infuziune de lavandă, la 26
grade și 5 linii, nicio linie mai puțin, nici una mai mult… te-ai spălat tu în curte, la fântână?
MONA
Da.
GRIG
Bine, dar atunci e grav… E foarte grav.
MONA
Cât se poate de grav, dragul meu.
SCENA VI
[modifică]GRIG — MONA — PROFESORUL
PROFESORUL
(Intrând repede, cu o rochie de damă pe brațul stâng): Mona! am adus… (Se oprește scurt): Mă iertați… Nu
ești singură?
GRIG
(Cam agresiv): După cum se vede.
PROFESORUL
(Către Mona): Cine e domnul?
MONA
E… (Scurt): fratele meu.
GRIG
Cum?
MONA
Da. E fratele meu.
PROFESORUL
Domnule… sunt… sunt… onorat. (Venind spre el și întinzându-ii mâna): Dați-mi voie. Numele meu
este Miroiu. Marin Miroiu.
GRIG
Îmi pare bine. Îmi pare cu atât mai bine, cu cât am unele întrebări de pus.
MONA
(Voind să-l oprească): Grig?
GRIG
(Către Mona): Eu ori sunt frate, ori nu sunt. Și dacă sunt, pun întrebări. (Către Miroiu): Domnule, te
rog să-mi explici ce s’a întâmplat azi noapte aici?
MONA
(Cu un strigăt, abia exprimat): Grig.
GRIG
Da. Ce s’a întâmplat? Fiindcă ceva s’a întâmplat.
PROFESORUL
(Intre jenă și cavalerism): Domnule…
GRIG
Fata asta care zice că e sora mea și pe care o reneg…
MONA
Grig!
PROFESORUL
Sunteți prea aspru.
GRIG
Fata asta a plecat aseară de lângă mine. A fugit. Și o regăsesc aici, în casa d-tale, amețită, scoasă
din minți, delirând. Ce i-ai făcut, domnule? (Ca și cum deodată ar descoperi adevărul): I-ai dat de băut.
PROFESORUL
Domnule… dați-mi voie… cum puteți crede?
GRIG
Ai îmbătat-o.
MONA
Grig, nu fi absurd.
GRIG
Ai îmbătat-o. Cu ce? De ce?
PROFESORUL
Domnule… înțeleg prea bine… indignarea, neliniștea… e datoria dv. de frate, nu?… La urma
urmelor, sângele apă nu se face… Dar vă asigur că eu… că Mona…
GRIG
“Mona”? Ii spui pe nume?
PROFESORUL
(Jenat): Acum, după tot ce s’a întâmplat.
GRIG
(Isbucnind): Dar ce s’a întâmplat, pentru numele lui Dumnezeu! vorbește odată! vorbiți odată!
PROFESORUL
Domnule! am onoarea… vreau să spun… (Luând repede și eroic hotărârea): Vă rog să-mi faceți
cinstea de a-mi acorda mâna surorei dv.
MONA
(Afolată): Dumnezeule!
GRIG
Mâna su… (O clipă de suspensie, până sezisează situația): A! Dar bine, atunci lucrurile se schimbă.
(Către ea): Ascultă, Mona, ăsta-i un om de onoare. De ce nu mi-ai spus? (Către Profesor): Domnule,
îți cer iertare. Eu mă temeam că sora mea… (Întorcând o secundă capul spre ea): Biata mea soră… a
căzut pe mâna unui vulgar craiu, a unui don-juan fără scrupule, a unui seducător primejdios. Dar
nu! D-ta ești o conștiință.
MONA
(Încet dar fierbând): Și dumneata un imbecil.
GRIG
Te rog să nu mă insulți, într’un moment așa de solemn. (Către Profesor): Tinere, cererea d-tale, mă
ia—drept să-ți spun — puțin pe nepregătite.
PROFESORUL
Și pe mine.
GRIG
N’ași putea să dau un răspuns imediat.
PROFESORUL
Evident. Înțeleg.
GRIG
Înainte de a vă da consimțământul meu… fiindcă, dacă nu mă‘nșel, d-ta asta vrei dela mine;
consimțământul.
PROFESORUL
Da… sigur…
GRIG
(Scurtă privire spre Mona): E colosal. (Către Profesor): Înainte de a vă da consimțământul și
binecuvântarea… trebue să știu și eu pe ce mâini o las, în ce casă…
PROFESORUL
(Stingherit): O! casa…
GRIG
N’am nimic de spus. E foarte frumoasă. Arc flori. Arc fântână. Are tot ce-i trebue.
MONA
(Către Grig încet): Ești grotesc.
PROFESORUL
Nu, n’are. Îmi dau seama că Mona vine dintr’altă lume. I-am spus și aseară. Din cu totul altă
lume. Și nu trebue să credeți că dacă prin… printr’o împrejurare năucitoare… a venit aici, la
mine, eu am uitat, eu uit tot ce ne desparte. Dar vedeți, eu am o carieră, o situație. Sunt profesor
definitiv.
GRIG
(Către Mona): Definitiv!
PROFESORUL
Cu o gradație.
GRIG
Frumos!
PROFESORUL
O leafă mică, dar sigură. 11.273 de lei.
GRIG
Fără rețineri?
PROFESORUL
Fără.
GRIG
Admirabil. 11.273! Ea e o fată ordonată, strângătoare.
MONA
(Încet): Ești odios.
PROFESORUL
Chiar adineaori am fost pe la școală și i-am luat. (Bagă mâna în buzunarul hainei, scoate câteva bancnote
cu stângăcie și le vâră la loc): Azi e întâiu. (Aducându-și aminte): Uite, Mona, rochia. Am trecut pe la
Pascu. Cât p’aci să uit. Altceva n’am găsit. (Întinde rochia, o oribilă rochie “de gata”, cu agățătoare).
GRIG
(Luând el rochia): Ce-i asta? (O ridică de mânerul agățătoarei).
MONA
(I-o ia din mână): Lasă. (Aruncă rochia repede pe un scaun).
PROFESORUL
Înțelegi? Nu poate să iasă în oraș așa cum este. (Îngrijorat): Nu-ți place, Mona?
MONA
Ba da. (Încet lui Grig): Ești odios.
PROFESORUL
Fiindcă dacă nu-ți place, o primește înapoi. Așa m’am înțeles cu Pascu. Dar nu acum, că n’am
timp. Trebue să mă duc și la școală. (Către Grig): Știți, am oră dela 9—10.
GRIG
Aa! Atunci du-te.
PROFESORUL
Dau o fugă pân’acolo și mă ‘ntorc. Că lecția tot n’o fac. Nici n’ași fi în stare. Prea sunt… prea
sunt… Dar măcar să le spun. Să știe că nu viu. Să puie pe altul în loc… (A făcut un pas spre ușe):
Aa! Unde mi-e capul? (Scoate din celălalt buzunar al hainei un pachet învelit în hârtie): Uite Mona. (Se
întoarce, îi dă pachetul și pe urmă explicativ, către Grig): Ceva de mâncare. I-e foame săraca.
MONA
N’a mâncat nimic de ieri… (A ajuns lângă ușe): eu mă ‘ntorc! (Iese).
SCENA VII
[modifică]GRIG — MONA
Mona a rămas în mână cu pachetul care i l-a întins profesorul și pe care ea l-a primit mașinal. Se
apropie acum de masă și-l aruncă ușor, cu un gest de oboseală, de absență.
GRIG
(După ce a privit-o lung în tăcere): Prin urmare, așa; M’ai înșelat.
MONA
(Ridicare din umeri, gest care nu neagă, nu afirmă).
GRIG
M’ai înșelat cu prăpăditul ăsta.
MONA
Te rog să nu vorbești despre el. Nu-l cunoști.
GRIG
L-am văzut.
MONA
L-ai văzut dar nu-l cunoști.
GRIG
Are haz băiatul. E simpatic. (Și deodată, tăios, fără ironie): E ridicol.
MONA
Ridicol? De ce? Fiindcă ti-ai bătut joc… fiindcă ăi crezut că-ți bați joc de el în fața mea? Ce milă
mi-e de tine, Grig. Cu zâmbetul tău sigur, cu cravata ta perfectă, cu eleganța ta ireproșabilă. Ce
milă mi-e de tine. Tu nu ești ridicol si n’ai să fii niciodată.
GRIG
(Îndârjit): Sper!
MONA
Dar nici n’ai să cunoști marea lui taină.
GRIG
Are o taină?
MONA
L-ai văzut rău, în plină zi. Nu-i șade bine. E stângaciu, e prost îmbrăcat, e timid. Dar când se face
seara… (Întoarce capul spre fereastră): când se face seara… aici, la fereastra lui… (coborând mult vocea):
se întâmplă un lucru miraculos…
GRIG
(După o mai lungă tăcere, foarte serios): Mona! Vrei să rămâi cu el?
MONA
Da.
GRIG
Te-ai gândit bine?
MONA
Nu. Nu m’am gândit deloc. Dar vreau să rămân.
GRIG
Mona! eu te‘nțeleg.
MONA Crezi? -,
GRIG
Cred că da. Te‘nțeleg foarte bine. Ți s’a urît. Te-ai plictisit. Vrei să schimbi.
MONA
(Protestând vag): Ba nu.
GRIG
Ba da. Toți ne plictisim. Tuturor ni se urăște. Toți vrem să schimbăm. Măcar odată, pentru cinci
minute. Dar bagă de seamă. Cele cinci minute trec. Până acum a fost foarte amuzant. Un fel de
escapadă. Un fel de excursie. Florile, fântâna, stropitoarea. Ce nostim e! Dar acum… Hai acasă.
MONA
Nu.
GRIG
(Montându-se): Nu? Și eu ce fac, să mă ‘ntorc singur, la Sinaia și pe urmă la București? și ce să
spun? că m’ai lăsat? că m’ai lăsat pentru un tip caraghios, care are o taină… și la fereastra căruia se
întâmplă noaptea miracole?
MONA
Grig, nu-ți dau voie!
GRIG
(Ridicând mereu vocea): Ce nu-mi dai voie? Ce nu-mi dai voie? Am trăit trei ani cu tine. Am cheltuit
o avere.
MONA
Ești delicat.
GRIG
(Violent): Nu sunt delicat. Și nu vreau să fiu. Și n’am de ce să fiu.
MONA
Nu striga.
GRIG
Cum?
MONA
Pleacă dela fereastră și nu striga. Te aud vecinii.
GRIG
Ce vecini? Care vecini?
MONA
Nu striga. Te aude dela Chiroiu.
GRIG
Care Chiroiu?
MONA
Chiroiu dela Percepție.
GRIG
(Încremenit): Mona! Mona! (Vine spre ea, vorbește cu o sinceră uluire): Tu ești o provincială. Ai ticuri de
provincială. Când te-ai schimbat? Tu nu mai ești Mona. Ți-e frică de vecini. Ți-e frică de ce-o să
spuie târgul. Ești… (Cu profundă decolare): Ești nevasta lui Miroiu.
MONA
(Care și ea a fost surprinsă de strigătul ei de respectabilitate provincială — de mai sus — iar acum, speriată ca de
un simptom grav al unei maladii pe care nu și-o cunoștea, e jenată): Lasă-mă.
GRIG
Ești nevasta lui domnul Miroiu, Mona.
MONA
Lasă-mă să-ți spun.
GRIG
Ce-ți mai lipsește? Rochia poate. Îmbrac-o, îmbrac-o repede, ca totul să fie complet. (A luat rochia
de unde o aruncase ea adineori și o ridică prezentând-o): Ia uite ce frumoasă e.
MONA
(Ii rupe rochia din mână și-o aruncă din nou pe undeva): Mă plictisești.
GRIG
Mona, tu ești un animal de lux. Ești făcută din puțin parfum, din multă lene, din oarecare
fantezie. Tu crezi că toate astea vor rezista aici? Te gândești ce vei fi tu, cum vei fi tu peste un an?
Poate cinci? Încerc să-mi imaginez și mă cutremur. Știi ce vei fi? (In clipa aceasta ușa din dreapta se
deschide și intră, cu precipitare, domnișoara Cucu).
SCENA VIII
[modifică]GRIG — MONA — D-ra CUCU
GRIG
(Care e din întâmplare cu privirea spre ușe, îi prinde imaginea instantaneu): Uite! Asta vei fi. (Vine repede spre
d-ra Cucu): Stai pe Ioc, doamnă!
D-ra CUCU
Pardon! Domnișoară.
GRIG
Doamnă sau domnișoară, n’are nicio importanță. Stai pe loc. Dumneata nu ești o persoană. Ești
un argument și vii la timp. (Arătând-o Monei): Uite, Mona, asta vei fi.
D-ra CUCU
(Sufocată de indignare): Domnule!
MONA
Domnișoară Cucu, nu trebue să te superi, domnul e nervos și are vervă.
GRIG
Cucu? O cheamă Cucu?
D-ra CUCU
(Către Mona): Da de unde știi d-ta cum mă cheamă?
MONA
Te cunosc.
GRIG
Te cheamă Cucu?
D-ra CUCU
Știi că ești obraznic? (Către Mona): De unde mă cunoști?
GRIG
Cucu și mai cum?
D-ra CUCU
Lasă-mă domnule în pace.
GRIG
Filofteia?
D-ra CUCU
Nu te-astâmperi?
GRIG
Eulampia?
D-ra CUCU
(Către Mona): Ăsta-i sărit.
GRIG
Stai. Stai că știu. Esmeralda. (Începând o frază): D-ră Esmeralda.
D-ra CUCU
Nu mă cheamă Esmeralda.
GRIG
Foarte rău. E o eroare. D-ră Esmeralda.
D-ra CUCU
N’auzi domnule că nu mă cheamă Esmeralda?
GRIG
Da cum te cheamă?
D-ra CUCU
(Demna): D-ra Cucu.
GRIG
(Către Mona): Vezi? Nici nume n’are, d-ra Cucu și nimic mai mult. Nicio silabă mai mult. Și totuși
a avut și ea un nume, dar l-a pierdut. A fost și ea tânără.
D-ra CUCU
A fost? Cum “a fost”?
GRIG
Sau poate mai este dar nu se vede.
D-ra CUCU
Domnule! Te poftesc!
GRIG
Poate că a fost și ea cândva, un minut, o secundă din viața ei, o Monă, ca tine.
MONA
Grig, te rog.
GRIG
Te superi? Ești orgolioasă, Mona, dar iți închipui că dac’ai fi dus viața domnișoarei Cucu, ai fi fost
altceva decât domnișoara Cucu?
D-ra CUCU
Domnule, să faci bine să nu te amesteci în viața mea particulară. Eu atâta-ți spun.
GRIG
D-ră Esmeralda!
D-ra CUCU
(Formidabilă): Nu mă cheamă Esmeralda.
GRIG
Știu. Dar te rog, fă-mi plăcerea și lasă-mă să-ți spun așa, d-ră Esmeralda, eu salut în d-ta ceva care
ar fi putut să fie. Salut secunda de frumusețe și de grație care s’a pierdut, pentru c’ai rămas aici…
Și pentrucă te speli dimineața la fântână.
D-ra CUCU
La fântână? Rău mi se face! Eu la fântână. Eu, n’am pus în viața mea un strop de apă pe obraz?
GRIG
Dar cu ce te speli?
D-ra CUCU
Cu lapte de castraveți, domnule!
MONA
Vezi, Grig? Vezi că apa de fântână nu strică.
D-ra CUCU
Și la urma urmelor să-mi dați pace. N’am venit aici să glumesc. Am venit să văd ce se petrece.
GRIG
Ce se petrece?
D-ra CUCU
Duduie, tot târgul. Domnule. (Către Mona): D-ta cine ești? (Arătându-l pe Grig): Dumnealui cine e?
De unde veniți? Ce căutați? Ce vreți? Și automobilul de afară ce-i cu el? L-ai oprit în mijlocul
uliței, de s’adună toți copiii din mahala. (Se uită pe fereastră): Ia te uită! (Strigând peste fereastră afară):
Georgică! (Către ei, explicativ): Georgică a lui Vișan dela regie. (S’aude claxonul): Georgică! N’auzi?
Pleacă d’acolo! (Claxonul): Georgică, n’auzi?
GRIG
(Care se uită și el pe fereastră): Ei! (Către Mona): S’au cățărat pe mașină. Sunt cinci-șase (Claxonul): Ei!
N’auziți? Dați-vă jos! (Claxonul): Îmi strică radiatorul, (lese grăbit, lăsând ușa deschisă).
SCENA IX
[modifică]MONA — D-ra CUCU
D-ra Cucu a rămas la fereastră, privind spre stradă. Mona se apropie de ea.
MONA
D-ră Cucu! (O atinge ușor pe umăr): D-ră Cucu! (D-ra Cucu se întoarce. Mona ezitând, o privește o secunda
și abia pe urmă cutează): D-ta… d-ta ai fost frumoasă?
D-ra CUCU
(Tăcere. Lungă tăcere): Așa se spunea.
MONA
Cine spunea?
D-ra CUCU
(Plină de amintiri): Ei!
MONA
Dar M-me Chiroiu, a fost frumoasă?
D-ra CUCU
Cine? Spălăcita aia?
MONA
Dar m-me Lascu?
D-ra CUCU
Să vorbim, să n’adormim!
MONA
Și nu e nimeni? nimeni?
D-ra CUCU
Tot eu sunt mai bine ‘n târg.
MONA
Dar… dac’ași rămâne și eu?
D-ra CUCU
D-ta? Vrei să rămâi aici? (Gest care arată casa, târgul, tot. Pe urmă, după o nouă tăcere, cu ceva simplu,
emoționat în voce): D-ră… sau doamnă…
MONA
Poți să-mi spui oricum. Sunt și una și alta. Cum vrei s’o iei.
D-ra CUCU
Drăguțo! Ești prea frumoasă. Pleacă.
MONA
Să plec? De ce?
D-ra CUCU
E trist.
MONA
Trist? E atâta soare! Atâta lumină!
D-ra CUCU
Astăzi. Dar când plouă?
MONA
Plouă?
D-ra CUCU
Păi da. Destul de des… Și iarna! (Gest decolat): Parcă sunt douăzeci de ierni într’una singură.
MONA
Dar el?
D-ra CUCUC
Cine “el”?
MONA
(Gest vag spre masa de scris).
D-ra CUCU
Miroiu?
MONA
Marin.
D-ra CUCU
Cu cărțile lui. E fericit.
MONA
(Pe gânduri): E așa de drăguț. (Tăcere): Era așa drăguț.
D-ra CUCU
Era. Ai spus “era”. (Iese ușor, discret, pe ușa lăsată deschisă de Grig).
SCENA X
[modifică]MONA — GRIG
Mona a rămas cu privirea în vag. Trec câteva secunde. Pe urmă, mașinal, fără să dea atenție
gestului, își ia poșeta, o deschide, scoate o oglindă și se uită în ea, aranjându-și puțin părul. Grig
reintră, rămâne în prag și o privește, fără ca ea să-și dea seama.
GRIG
Mona! Vii?
MONA
Vrei tu?
GRIG
Tu nu vrei?
MONA
Nu știu. Nu mai știu. Simt că dacă mă chemi am să viu cu tine. Dar îmi pare rău.
GRIG
De ce nu rămâi atunci?
MONA
Fiindcă n’am curaj. N’am destul curaj. Dar dac’ai vrea tu să m’ajuți… de ce ai venit, Grig? Dacă
m’ai lăsa să‘nchid ochii —și pe urmă— când îi deschid, să nu fii aici… să dispari…
GRIG
Eu nu sunt un om care dispar, Mona. Nu e genul meu.
MONA
Păcat. Ar fi fost mai bine pentru amândoi. Fiindcă… Crede-mă, Grig, eu nu sunt, nu mai sunt
femeea pe care o cunoști și pe care ai venit s’o cauți… cu mine s’a întâmplat ceva.
GRIG
Lasă. Te culci și-ți trece.
MONA
Și dacă nu-mi trece? Grig? Ne iubim noi? Suntem noi fericiți?
GRIG
Draga mea, întrebuințezi un vocabular pe care nu-l înțeleg. Care nu-i al meu. Iubire, fericire.
Vorbe. Te iubesc? Mă iubești? Nu știu. Dar când intru cu tine în hall la Athenée Palace, sunt
bucuros că ești la brațul meu. Și toate capetele se întorc după noi, Ce vrei mai mult? E deajuns.
MONA
Crezi?
GRIG
Cât despre fericire… Noi n’avem timp să fim fericiți. Abia avem timp să trăim bine. Fericiți sunt
ăștia care rămân aici. A lor e împărăția cerului.
MONA
Ești cinic.
GRIG
Sunt grăbit. Am un automobil afară. —Haide, vii?
MONA
Și mai e ceva, Grig, tu nu ești gelos?
GRIG
Gelos? De ce?
MONA
(Puțin jenată): In sfârșit… Noaptea asta… noaptea care a trecut…
GRIG
Vrei să spui că…? serios, Mona? Adevărat. (Ea tace): Ei bine, e extraordinar! Una ca asta nu mi s’a
mai întâmplat. Mona! Pe cuvântul meu de onoare că nu simt niciun pic de gelozie. E straniu dar e
așa. Nu vreau să te jignesc. Tu știi că eu sunt în stare să cârpesc pe un tip care se uită cu coada
ochiului la tine într’un restaurant. Dar de astădată… de astădată nu sunt gelos… Uite, am
impresia că tot ce s’a petrecut, tot ceea ce pretinzi tu că s’a petrecut, n’a fost aici în lumea mea, în
lumea noastră, că undeva, departe… știu eu?… în lună.
MONA
Nu în lună, Grig. In Ursa Mare.
GRIG
Fie și în Ursa Mare, cum zici tu. Dar poate fi un om rezonabil, gelos pentrucă femeea lui s’a
culcat într’o noapte cu cineva, în Ursa Mare?
MONA
Ești un filosof.
SCENA XI
[modifică]MONA — GRIG — UDREA
UDREA
(Intrând repede): Doamnă! Coniță!
GRIG
(Către Mona): Ăsta cine mai e?
UDREA
(Fără să-i dea vreo atenție, mereu către Mona): E adevărat? M’am întâlnit cu Miroiu, la liceu. Vine și el
în urmă. E adevărat?
GRIG
Ce să fie adevărat?
UDREA
(Tot către Mona): Domnul cine e?
GRIG
Sunt…
MONA
Grig! Taci. Domnule Udrea, eu plec.
UDREA
Plecați? De ce?
MONA
Plec… (Gest ușor cu capul spre Grig).
UDREA
(A înțeles): A!… (După o pauză): Și… Marin?
MONA
Trebue să-i vorbești. Să-l faci să înțeleagă. Fiindcă eu… eu n’am curajul…
UDREA
Nu vă mai întoarceți? Niciodată?
MONA
Știu eu ?… Ii vei spune d-ta.
SCENA XII
[modifică]MONA — GRIG — UDREA — PROFESORUL
PROFESORUL
(Intrând fericit): Mona!
MONA
Marin! (Tăcere stânjenită).
PROFESORUL
(După ce s’a uitat la toți trei cu oarecare presimțire în glas): Mona!
MONA
(După o nouă tăcere): Grig! Domnul Udrea e profesor de muzică și compozitor. Mare talent. A scris
o simfonie.
UDREA
In patru părți. Alegro, Andante, Scherzo…
PROFESORUL
(Cu nesfârșita tristețe): Și iar Alegro…
MONA
Dacă vrei tu… întreabă-l. Să-ți povestească. Are nevoie de un instrument…
UDREA
(Protestând): Doamnă…
GRIG
Foarte bine, maestre. Să vedem. Poate e ceva de făcut. Vino cu mine în stradă, că dracii ăia de
copii, se tot cațără pe automobilul meu… Vino și stăm de vorbă… (Ies amândoi, vorbind).
VOCEA LUI UDREA
(De afară, depărtându-se prin grădină): Să vedeți, d-voastră. Pân’la Scherzo ar merge cum ar
merge. Dar dela Scherzo încolo… întâiu intră alămurile; pam – pam – pam – pam… (Vocea se
pierde, se stinge. Mona și Profesorul au tăcut, ca și cum ar fi ascultat vocile ce se depărtau).
SCENA XIII
[modifică]MONA — PROFESORUL
MONA
Marin… vezi, eu nu pot să rămân aici, așa, în rochia asta… Aveai dreptate.
PROFESORUL
(Gest spre rochia adusă de el): Bine, dar… (Pe urmă, scurt): Nu-ți place?
MONA
Ba da. Dar nu e deajuns. Îmi trebue… am nevoie de atâtea alte lucruri… Și atunci, plec să…
PROFESORUL
(Tresărind): Pleci?
MONA
Deocamdată.
PROFESORUL
Mona!
MONA
Dar mă voiu întoarce.
PROFESORUL
Când?
MONA
Repede.
PROFESORUL
Mâine?
MONA
Mâine… nu cred.
PROFESORUL
Poimâine?
MONA
Știu eu?
PROFESORUL
Atunci… Duminecă.
MONA
Da… poate, Duminecă… poate într’o Duminecă.
PROFESORUL
Să te-aștept?
MONA
Sigur. Ce întrebare?
PROFESORUL
Să te-aștept la gară?
MONA
Nu. Nu la gară. Aici. Așteaptă-mă aici. Am să viu.
PROFESORUL
Când?
MONA
Mereu. In fiecare seară.
PROFESORUL
(După ce a privit-o): Înțeleg.
MONA
Ce înțelegi?
PROFESORUL
De douăsprezece ore trăesc într’un vis absurd. Cel mai absurd dintre visuri. De câteva ori mi-am
spus: Dac’ar fi adevărat? Dacă s’ar putea să fie adevărat? Uite și adineaori, pe stradă, m’am oprit
din fugă — fugeam… M’am oprit deodată și am pus mâna pe mine… Doamne! numai de nu m’aș
trezi… Mona! Simt că încep să mă trezesc. Nimic n’ai fost adevărat.
MONA
Nimic? (Îl sărută): Nici sărutarea asta?
PROFESORUL
Te duci, Mona. Pleci și nu te mai întorci. N’am să te mai văd niciodată.
MONA
Marin, acolo sus, lângă Alcor, e o stea… o stea care de astă noapte poartă numele meu… Tu n’ai
văzut-o niciodată, dar știi că e acolo. Eu voiu fi totdeauna aici. (Iese ușor în timp ce el a rămas cu
privirea spre cer, spre Ursa Mare, spre Alcor, spre steaua Iui nevăzută).
SCENA XIV
[modifică]PROFESORUL — UDREA
PROFESORUL
(Întorcându-se): Mona! (Abia acum își da seama că ea a plecat. Ii repetă din nou numele, cu glasul scăzut):
Mona (De afară se aude motorul mașinei, care pornește, pleacă, se depărtează. Profesorul, nemișcat, urmărește
sgomotul. Pe urmă merge fără grabă spre raftul cu cărți, scoate de acolo atlasul lui Van Merch, vine cu volumul
spre centrul scenei, îl deschide).
UDREA
(Intrând sgomotos): Marine! E de necrezut. E nemaipomenit! A semnat tot. Toată lista. Toți banii.
Ea a semnat. Ea cu mâna ei. Dar banii… el i-a dat. (Și instinctiv își dă seama că asta n’ar fi trebuit să
spună. Tace încurcat. Pe urmă cu stângăcie): Ascultă, Marine… mi-e greu să-ți spun… dar trebue.
Vezi… eu… ea… nu se mai întoarce.
PROFESORUL
Știu.
UDREA
De unde? De unde știi?
PROFESORUL
Pentrucă nici o stea, nu se întoarce niciodată din drumul ei.
UDREA
(După o nouă tăcere): Și acuma… acuma tu ce faci?
PROFESORUL
Am de lucru. Am mult de lucru… Udrea, nu te supăra… dar… te rog lasă-mă singur.
UDREA
Bine (Se depărtează spre ușe).
PROFESORUL
(Mergând spre masa lui de lucru): De aseară vreau să citesc cartea asta și n’am avut timp. (Udrea a ieșit. Profesorul se așează la masă, deschide atlasul, începe să citească, cu oarecare absență parcă, dar pe urmă din ce în ce mai atent, mai interesat. Notează cu febrilitate ceva pe hârtie, se uită cu lupa, notează din nou, e absorbit de lucru, în timp ce foarte încet se Iasă cortina).
CORTINA