Statuia lui Cuza-Vodă

Jump to navigation Jump to search
Statuia lui Cuza-Vodă
de Dimitrie Anghel
Publicată în 1907, I, 39, 18 oct. 1910, p. 791—792.


În munții Apeninilor , în masivele de piatră pe care cataclismele străvechi ori nervozitățile epidermice ale coajei noastre terestre zbuciumate de vulcani le-a ridicat și îngrămădit sub bolta cerului veșnic senin al Italiei, dormea de veacuri și un bloc de marmură albă. Dormea acolo piatra aceea îngrămădită între stînci și în somnul ei milenar nici nu visa că odată va fi obiectul atîtor discordii și dispute. Nu știa biata piatră, și cum ar fi putut să bănuiască, că în sînul ei marmorean doarme o formă predestinată, o formă a cărei contururi precise trebuia să poarte pe occiput o coroană. Nu știa că odată se va rostogoli din munte într-un nour de praf, tîrînd după ea o avalanșă de pietriș și nisip, și că va descătușa un rîu negru de cerneală care va curge nepotolit și tulbur. Dar dălți și ciocane au bătut în ea cu vrednicie ; așchii mari și luminoase au sărit din trupul ei, și cel ce sta de veacuri condamnat în alba-i închisoare a reintrat în lume grație abilităței de prestidigitator a unui Romanelli oarecare.

Și în timpul acesta, în cetatea tăcută a lașului, patrioți și demagogi cercetau solul ca să găsească un loc potrivit oaspetelui de marmoră ce trebuia să sosească, ca și cum uitase cu toții în frenezia lor națională că omul sfințește locul, iar nu locul pe om.

Or tovarășii de marmoră și de bronz, cei călări și cei pedeștri, cei de pe scaune ori așezați prin firide, surîdeau binevoitor, știind din experiență cîte li se întîmplase și lor, șî cîte certuri și discordii nu avusese loc pînă să-și poată găsi o locuință definitivă și să devie în sfîrșit inamovibili. Șiret, sub musteața lui tunsă, cel mai încercat dintre colegii de piatră, adecă bătrînul cărturar Asachi, părea că spune : Parcă eu n-am transmigrat și nu m-am mutat de atîtea ori ca un chiriaș nenorocit, parcă mie un fost primar nu mi-a spus ca un alt Hristos : ia-ți jilțul tău și umblă ; parcă în vremea cît am stat în fața primăriei vechi n-am riscat să-mi pierd culoarea imaculată, pentru că redingota mea de zăpadă nu cadra cu giubeaua de bronz a colegului Costin ori fratele Miron spre mai mare economie, fiindcă vopseaua costa prea scump, n-a riscat și el să fie văruit cu bidineaua pentru a fi la fel cu mine ? Apoi, după ce am stat o bucată de timp în fața primăriei vechi, cînd a fost să se prefacă în bronz și veselul Alecsandri, nu m-au coborît din nou și m-au mutat pe piața Trei Ierarhilor, unde stăteam așa de bine ? N-am fost eu politicos și n-am rămas de piatră, cedîndu-mi locul?

Și-am făcut și eu ceva, dragă Doamne, în țara asta !

Dar cetățenii vechei urbe monotone nu puteau să audă aceste reflecții și voiau pentru noul oaspe cu orice preț locul de onoare. Și ca mîni, cel ce a prins trup din nou de pe înaltul soclului va privi și nu-și va recunoaște urba lui, va vedea figurile străine ce mișună tot mai mult pe străzile vechi, le va vedea tot așa de bine din piața Unirei sau din altă piață, și cu brațele încrucișate va fi osîndit să asculte fără ca gura lui mută să poată răspunde elanului oratoric ce va urca spre el. Tumultul gloatelor și vociferările oratorice vor amuți și ele, și tîrziu, tîrziu, cînd voievodul nu va mai recunoaște poate între cei ce-l înconjoară pe nimeni dintr-ai lui, își va aduce aminte cu părere de rău de somnul milenar ce l-a dormit în stînca de peatră din munții Apeninilor și, rîzînd de cîte zgomote și dispute s-au iscat pentru locul ce avea să i se dea, se va scoborî singur de pe soclu și împreună cu toți colegii lui de bronz și de marmoră va emigra aiure, lăsînd postamentul lui și al celorlalți vacante pentru celebritățile noi ce se vor ridica spre bucuria noroadelor.