Statornicie bețivească
Ion era un om cinstit și harnic, nevoie mare. Avea la mînă o adevărată brățară de aur. Meșteșugul lui ii aducea din destul. Cînd se punea pe lucru, el scotea într-o săptămînă mai mult decît alții într-o lună. Vezi, că era meșter bun și dibaci. Unde punea el mîna punea și Dumnezeu mila. Ieșea lucrul gîrlă din mîinile lui și curat ca mărgăritarul. Ba am putea zice, fără milă de păcat, că era cel mai bun meșter între megiași. Numai, fiindcă i se cam usca gîtul, îl uda cam des, îi plăcea, biet, picușul, cum se zice. Cînd apuca la chef, nu era destul că bea de se turlăcea pînă ce se făcea turtăi apoi sătura pe toți lingăii, cari se adunau prinprejurul lu cu gloata. Cum am zice, mai mult risipea decît se îndestula pe sine.
Din pricina asta ajunsese hainele pe dînsul de se hărtănise cu desăvîrșire, ba încă îi ieșise și părul prin căciulă.
Nevastă-sa și copilașii se țineau după dînsul, goi și rupți, ca vai de ei. Iar el căuta să-și înece amarul și necazurile în clondirile cîrciumarului.
Într-o zi, cînd era în toane bune și treaz, nevastă-sa îi zise:
— Ioane! Ce sunt astea, Ioane? Am ajuns de rîs între megiași. Nu mai avem casă, nu mai avem masă. N-avem după ce bea apa. Sărăcia a dejugat la culcușul nostru. Copiii, abia se mai țin zdrențele pe dînșii, sunt jigăriți și sfîrșiți de foame. Pînă cînd ai s-o duci în nemernicia asta ce a dat peste tine? Lasă-te, Ioane, de beție, că ne prăpădim.
— Ai dreptate, nevastă. Văz și eu că am apucat drumuri rele. Am să mă pui pe muncă, și în două, trei săptămîni, o scot eu la căpătîi. Iacă, mă jur că n-am să mai intru în cîrciumă. Ei vedea tu cum o să dăm înainte, că nu doară de florile mărului sunt cel mai bun meșteșugar în cetate.
Ion era treaz cînd vorbi muierii sale unele ca aceste. Și, ce e drept, era om de ispravă cînd era în toanele lui cele bune. De cum însă apuca de bea numai un ciocan de rachiu, își pierdea mințile, nu mai era al lui.
Patru săptămîni nu ieși din casă. În acest timp cîștigă atîta de-și plăti datoriile și-i mai și rămase cu ce să se înțolească el, nevasta și copiii lui.
Într-o luni de dimineață plecară în tîrg ca să-și cumpere cele trebuincioase, de care aveau o lipsă mare. Mergînd ei pe drum și apropiindu-se de cîrciuma unde-și cheltuia Ion paralele, acesta dodată stătu în loc și-și zise: „Ioane! te-ai jurat să nu mai intri în cîrciumă. Fii voinic, ține-te, și nu-ți călca jurămîntul.“ Apoi porniră iarăși.
Pîrdalnica de cîrciumă îi sta în cale. De cîte ori pleca și bietul Ion d-acasă după trebuințele lui, se împiedica de dînsa și atîta îi era.
În ziua aceea, cînd mergea cu nevasta în tîrg să tîrguiască, cum se apropie de cîrciumă, începu să închiză ochii, ori să se facă că se uită într-altă parte, și cu toată virtutea lui se ținu a nu se abate.
După ce trecu de cîrciumă, iarăși se opri, și zise:
— Ioane, bravo! te-ai purtat bine de astă dată. Ești bun de laudă. Aide să ne cinstim barim cu un ciocan de rachiu.