Stan către Leana

 

Răvașul tău, Leană,
Mi-a sosit pă front,
Știi, taman la pont.
Simțisem o geană
Că se tot bătea
De câteva zile,
Și-am zis lu Pamfile,
Vecin dă tranșee:
— „Ce-o fi făcând ea,
„Draga mea femeie?“
Și-ndată ce-am zis,
Parcă a fost scris:
Hop scrisoarea ta!
Of, of, of, muiere,
D-ai ști ce plăcere
Ne-ai pricinuit
La toți! C-am citit
Slova-ți tuturora,
Și toți sau gândit
La mă-sa ori sora
Ce au părăsit,
La fete, neveste,
De unde n-au veste,
Și la tot căminul
Ce-au lăsat în urmă,
Când intră hainul
Neamț, ca lupu-n turmă...
Leana mea bălaie,
Plâns-am mult fierbinte
Aflând că lui Naie
I-a crescut un dinte.
Leano, când îl culci,
Fă o rugăciune
Precistei cei dulci,
Ș-așa, Leano, spune
Ei și lui Hristos:
Ca un Făt-frumos
Să fie Năiță,
Tare-n toate cele,
Bun Român de viță;
Și, pe lângă dinte.
Treizeci de măsele
Să-i crească-ntr-un an
Ca unui Oltean,
Să-și răzbune muma
Și p-al lui părinte!...
...Și-acu Leano-acuma,
Îmi închei răvașul.
A-nceput vrăjmașul
Să ne-arunce plumb...
Vezi, Leano, de casă,
De oi, de porumb,
De toate... Și lasă,
Lasă-mi mie grija
Neamțului! Că schija
Lui n-o să pătrundă
În inima, mea:
Fiindc-am pus subt bundă:
Scrisorica ta!