Stan Covrigarul

 

PERSOANE

STAN

UN FUNCȚIONAR

UN GREC

UN PERSONAGIU MISTERIOS

O DAMĂ

UN BOIER

UN EPISTAT

Cîntat de d-nul Millo, pe Teatrul din București.

(Scena se petrece la poarta grădinei Cișmegiului. Stan vine aducînd pe cap o tabla rotundă și încărcată cu covrigi, simiți, plăcinte etc., iar în mînă țiind un trepiciu pe care așează tablaua.)

STAN (strigă): Plăcințele ferbințele! gogoșele rotunzele! Poftim, poftim la ele! (Așează tablaua.) Să te văd, măi Stane, de-i fi mai cu noroc astăzi la poarta Cișmegiului, că de cîtva timp încoace îți stau gogoașele în gît, fătul meu!… Ai pățit-o și tu, Stănică, ca cei mulți breslași români care nu-și mai găsesc chip de hrană în țara lor… Lume pe dos… ce să faci?… În Moldova ovreii, aice sîrbii, grecii și patrioții cei în șepte luni ne-au luat înainte. Iacă eu, de pildă:

Din toți plăcintării.

Din toți covrigarii,

În oraș, ca mine, cine-i mai vestit?

Dar cu derbederii

Și cu gogoșerii

Carii umple lumea, zău! m-am calicit.

Eu fac la plăcinte

Grăsuțe, ferbinte,

Ei vînd la gogoașe patrioticești,

Și lumea nebună

Lasă hrană bună,

De se-ndoapă zilnic numai cu povești.

(Cîteva persoane trec alăturea cu covrigarul ți intri în grădină.)

Iaca mușterii… dă, Doamne! (Strigă:) Simit! covrigi! pe buze să te frigi!… Încet, încet! nu mă grămădiți că v-oi da la toți. (Caută înapoi.) Hait! s-au dus fără a-mi face seftea… pustii, tufă, nime! (Oftînd.) Ian să videți, oi să fiu iară silit să-mi mănînc singur marfa ca să n-o las să muci zească… Mare minune! fug toți de mine ca de slujbă fără leafă, și eu tot singur, cuc… Ba, iaca un ciocoieș de la tribunal… poate a fi flămînd. (Strigă:) Domnule… Cuconașule!

(Trece un funcționar.)

FUNCȚIONARUL: Ce vrei?

STAN: Nu-ți cere inima de ceva locmale?

FUNCȚIONARUL (apropiindu-se răpide): Locmale?… de care?

STAN: De aste, de ale mele.

FUNCȚIONARUL (cu dispreț): De-ale tale?… N-am vreme, că-s grăbit… Alerg la tribunal. (Iese.)

STAN: Pe nemîncate?… Apoi halal de bieții împricinați!… Spunea bietu răposatul tată-meu că în timpii demult boierii, cînd se duceau la visterie, călări, se opreau la poarta curții domnești de cumpărau fiecare cîte un covrig, cîte un simit și trăgeau pe gît cîte un pahar de vin de Odobești, ca să fie mai cu inimă la treaba țărei, și trebile mergeau bine… Astăzi?… În loc de covrigi, toți umblă după colaci calzi.

(Trece un grec.)

Iaca un grecușor… a fi vreun nepot monăstiresc… El trebuie să prețuiască plăcintele… N-auzi, țelebi?

GRECUL: Oriste?

STAN: Nu metahirisești un covrig?

GRECUL: Ohi…

STAN: Pentru ce, nostimiorule?

GRECUL (oftînd): Ah! fiindo che eu însumi am azunso covrigo de cînd mi-a luato moșiile.

STAN: Care moșii, cilibidachi?

GRECUL: Moșii monastiresco a mea.

STAN: A d-tale? Sărmanul bietu maslinică! Cum i-au luat averile de la moși, strămoși, fără milă și păcat!…

GRECUL: Ah! Vah!

STAN: Dar asta nu [te] oprește să cumperi un simit… Ian privește cît e de rumîn.

GRECUL: Rumeno?… Nu-mi plațe rumunii de cînd mi-a dato afară de la monastire și mi-a luat-o pînea de la gură.

STAN: Bine faci… mai bine mănîncă un covrig.

GRECUL: Covrigo? ohi, ma baclavas, pohați, cataifi, țeva Evghenistico ai la dimita?

STAN: Hei! S-a trecut timpul baclavalelor pentru voi, kir Panaite!

GRECUL: Țe Panaiti!… merzi la diavolo… Eu me numesco Aristidis Monastiropulos… budalas… (Iese.)

STAN: S-azborșit țapul… ha, ha, ha… Auzi poznă!… cică i-au luat moșiile din vîrfu catargului… ha, ha, ha!… oi rîde mult de asta. Bine-mi spunea iară tată-meu:

Pe cînd domnii greci

Cei fanaragii,

Mii de parpaleci

Și de papugii,

Aici alergau,

Lipsiți de parale.

Și se-mbogățeau

Înghițind locmale.

Dar acum li s-a înfundat și lor; a secat țîța caprei!…

(Trece un personagiu posomorît, cu părul zburlit și cu o gazetă în mînă.) Iaca, mă!… dar ăsta ce să mai fie?… mare posomorit îi!… A fi cu stomahu deșert, sărmanul! (Strigă:) Gogoșele! Gogoșele!

PERSONAGIUL (tresărind): Gogoșele! (Declamă:) Cine a pronunțat acilea sacrul nume de gogoașe?

STAN: Eu, domnule, eu, starostele gogoșarilor.

PERSONAGIUL: Unde ți-e biuroul?

STAN: Iată-l colea, plin de plăcinte înfoiete. Vorba ceea: foaie peste foaie și la mijloc tufă.

PERSONAGIUL: Ai Gogoașa patriotică, foaie politică și democ-soc…?

STAN: Cu soc? Mă ferească sfîntu!… Eu vînd covrigi…

PERSONAGIUL: Covrigi, covrigi?… Bestie incapace!… Cine se mulțemesce cu covrigi în era Constituțiunei?… Dac-oi ajunge eu la putere, precum sper și nu am dubiu, chiar și cînii au să umble pre strade cu covrigi în coadă.

STAN (in parte): Mi se pare cam trăsnit cu leuca, că-i prea roș… la față…

PERSONAGIUL: Ai auzit, nemernicule? Și cînii or umbla…

STAN: Oare așa belșug să fie atunci în țară?

PERSONAGIUL: D-apoi cum! (Iese mîndru.)

STAN: O fi, domnule… hei!… domnule!… hait!… l-am scăpat și pe ăsta… Ian privește cum dă din mîni și din cap!… Se vede că pune țara la cale… Mai știi păcatul?… Dar ce-mi mai bat eu gîndul cu dînsul!… mai bine să-mi urmez eu cînticul început.

Sub moscali apoi

Au ieșit la noi

Mii de covrigari

Tufă-n buzunari.

Iar acum avem

Mii de gogoșari

Ce au tererem

De patrioți mari.

(Trece o damă bătrînă, dar cochetă.)

Aține-te, Stane, fătul meu, că trece madama Malacofna care face foș-foș și se uită pe sub geană… Cuconiță, cuconiță!

DAMA: Cine mă cheamă?

STAN: Eu!… fă-ți milă și pomană de-ți aruncă ochii cei frumoși la aste plăcinte care se usuc de dorul lor.

DAMA (zîmbind): Ce-ai zis?

STAN: Am o plăcintă cu sorți în stihuri scrise de un cuconaș ce te iubește ca un năuc.

DAMA: Spune-i că nu-mi plac poeziile de plăcintărie. (Iese legănindu-se.)

STAN: Iaca, mă! s-a subțiet neamul!… Acum le trebuie stihuri de calindare… Înainte, cu o plăcintă ca asta se amețeau toate nevestele. Cum o aducea pe masă, fiecare cucoană găsea în părticica ei cîte o hîrtiuță cu stihuri, de pildă:

Precum pohagiul între plăcinte

Astfel lucești între femei.

Nurii matale m-a scos din minte

Ah! te iubesc, de vrei, nu vrei!

Cucoana se roșea pe obrăjel și zicea: „Ce se potrivește!…” Altul:

Ești evghenistă cît Afrodita,

Iar eu din pricina dumitale

Am uitat chiar și alfa vita;

Ah! te iubesc și sînt de jale!

Cucoana zîmbea și zicea: „A fi că-i lumea rea!…” Altul:

Mistuind plăcinta bine

Gîndește-te și la mine

Care-ți zic cu lînced glas:

Ah! te rog na m’agapas.

Cucoana se făcea că se mînie și zicea: „Degrabă ți-a fi?…” Și cu astfel de flecurele lumea trăia voios; boierii și cucoanele se iubeau și plăcintele se vindeau, dar acum le trebuie azur, murmur, bonjur și amur… Ce aud? o caleașcă? Dă, Doamne, un mușteriu să-l bag în sîn.

(Trece un boier țanțuș cu un arnăut după el.)

Iată-l… Îl cunosc… paharnicul Iaurtescu din Zlatar. (Strigă:) Simit! covrigi! boierul (astupîndu-și urechile): Ho!… ce te spargi așa în calea boierilor?

STAN: La covrigi! la covrigi!

BOIERUL: Așa?… la covrigi?… Lasă că te-oi covrigi eu, cetățene.

STAN: Gogoși, gogoși!

BOIERUL: Ți-oi arăta eu cu cine ai a face, obraznicule! (Iese furios.)

STAN: Cu cine? Dacă te știu eu, măi vere; îți cunosc spița neamului și soiul boieriei, de pe spusa tatei… Sub domnia celui de pe urmă grec, tată-său s-a făcut vornic de hatîrul unei plăcinte ce a trimis la masa domnească, împreună cu o strachină de iaurt. A doua zi boieriul era căftănit și meterhaneaua turcească îi țîrlîia sub cerdac, în vreme ce bărbier-bașa îl rădea cu bricele cele de mărgean. Poporul sta adunat la poartă și cînta așa:

Halal, zău, de cine știe

Să facă plăcintărie,

S-o dospească, plămădească,

În cuptor s-o rumenească

Și s-o ducă pe tipsie

Colo, sus, în spătărie…

Cu iaurt, cu plăcințele,

Te făcuși vornic, mișele!

Halal, măi, de cine poate

Să se tîrîie pe coate,

Să se frîngă-n loc din șele

Ca să facă temenele,

Aducînd în spătărie

Gogoșele pe tipsie.

Cu iaurt, cu plăcințele,

Te făcuși vornic, mișele!

(Întră răpide un epistat.)

EPISTATUL: Ce-ai făcut boierului, măi covrigarule?

STAN: Eu? ferească sfîntul! Nu i-am făcut nimica.

EPISTATUL: Cum nu?… s-a plîns mie că l-ai batjocorit.

STAN: Nu se află, domnule epistat.

EPISTATUL: Ian ascultă, măi bade, poartă-te bine cu boierii, c-apoi o împlinești cu mine!

STAN: Da mai frumos ce mă port, domnule, unde se pomenește?… Nu poftești un simit?

EPISTATUL: Proaspătu-i? (Ie simitul și-l mănîncă.)

STAN: A ieșit din cuptor înadins pentru d-ta. Se usca, sărmanul, așteptîndu-te ca să-mi faci sefte.

EPISTATUL: Cum? Încă n-ai vîndut nimica?

STAN: Nu, nu, păcatele mele. Nu-i alișveriș nici de-o lețcaie în piață.

EPISTATUL: O știu… și toate s-au scumpit de nu mai poate omul trăi. (Mai apucă un simit.)

STAN: Poftim, poftim, domnule epistat, că-s proaspete și grase.

EPISTATUL: Și bune.

STAN: Și ieftine… Doamne!… Kir Hăpcescule, știi una?

EPISTATUL: Ce?

STAN: De-ai vrea d-ta, mi s-ar deșerta tablaua cît ai bate-n palme.

EPISTATUL: Cum asta?

STAN: Întoarce-te în grădină și răspîndește vorbă în dreapta și-n stînga că ministrul mă are la nazar și că m-a chemat azi în cabinetul său ca să-mi poroncească ceva. epistatul (rîzînd):, Bucuros… da bine, Stane, ce poate ieși dintr-o minciună așa de gogonată?

STAN: Îi vedea… doar îmi cunosc eu oamenii. Spune d-ta numai atîta, că mă face haz ministru.

EPISTATUL: Prea bine, mă duc… bune simituri!

(Mai ie două simituri și iese.)

STAN: De mai ședea hoțul la sfat, îmi mînca tablaua întreagă.

La oricare-mpregiurare

Bine-i să ai în păstrare

Un simit

Bun, grăsuț și aurit.

Îți cade vreo belea mare…

Ce mijloc e de scăpare?

Un simit

Bun, grăsuț și aurit.

Ai procesuri cu cutare?

Cum s-ajungi la împăcare?

C-un simit

Bun, grăsuț și aurit.

Trai plăcut, cinstire mare,

Are tot acel ce are

Un simit

Bun, grăsuț și aurit.

(Trece alergînd, o fețișoară.)

STAN (îi aține calea): Iaca dracu!… Încotro, puiule? unde zbori?

FETIȚA: Ian șezi binișor, jupîne Stane!

STAN: Îți face cu ulcica, se vede… cela… știi tu?…

FETIȚA (rîzînd): Mi-a fi făcînd, că doar nu-s de lepădat.

STAN: Și tare ți-i drag, fa?

FETIȚA: Tare, că-i berbant și-l prinde uniforma.

STAN: Aoleo!… e militar?

FETIȚA: Toboșar de la Moldova.

STAN: Și cum te-a scos din minte moldoveanul, fa?

FETIȚA: A zis că m-a lua și-mi aduce în toate zilele covrigi calzi.

STAN: Tot covrigeii, sărmanii!… tot ei fac șotiile!… Dacă-i așa, na, fa, vro doi covrigi de-ai mei, să-i mănînci sănătoasă cu mîndrul tău.

FETIȚA: D-apoi n-am cu ce-ți plăti, jupîne Stane.

STAN: N-ai cu ce? (Cată lung la fetiță și oftează.) Of! of!… Fugi iute că te sorb de vie.

FETIȚA: Ha, ha, ha!… mare poznaș mai ești! (Iese.)

STAN: Aista-i dracu pe uscat.

Ești om teafăr și cu minte,

Te porți bine, vinzi plăcinte,

Și deodată-ți iese… crac,

Un pui, puișor de drac.

Ea-ți arată dinți frumoși,

Ochi aprinși ca să te frigi.

Și cu basme, cu gogoși

Hop! te scoate la covrigi.

În zadar inima-ți ruptă

Se încearcă de se luptă;

Drăcușorul frumușel

O aprinde încetinel,

Încît, scos fiind din minte,

Nu mai poți vinde plăcinte,

Căci în focul de ahmor

Arzi, te coci ca în cuptor.

(Toate persoanele scenelor precedinte, afară de fețișoara, vin din grădină alergînd și incungiură tablaua covrigarului).

TOȚI (în parte): Ce-am auzit! Ministrul…

FUNCȚIONARUL: Stanică…

BOIERUL: Jupîne Stane…

PERSONAGIUL MISTERIOS: Domnule Stănică…

DAMA COCHETĂ: Stănicuță…

TOȚI: Ți-a mai rămas ceva bunătăți de vîndut… Dă-mi și mie, dă-mi și mie… (Deșartă tablaua.)

STAN: Încet, încet! Nu mă grămădiți că v-oi da la toți…

(În parte.) Epistatu mi-a făcut treabă bună.

FUNCȚIONARUL (plătește și zice încet): Să-i vorbești de mine, Stănică…

STAN: Cui?

FUNCȚIONARUL: Escelenței-sale. (Iese.)

BOIERUL (Încet lui Stan): De-i face să mă rînduiască prefect, te fac om. (Iese.)

PERSONAGIUL MISTERIOS (asemene): Spune că-i sînt devotat, de partitul său. (Iese.)

DAMA COCHETĂ (încet): Nu-i cer alta decît o pensie… și l-oi adora. (Iese.)

STAN: Ha, ha, ha!… bine a izbutit minciuna… Lume, lume pospăită și deșartă!… (Sunînd banii în palmă.) Ian privește bănărit, de unde eram afif de parale… și pe tablă nimică, tufă… ba au mai rămas două cununi de aluat, doi colaci… ce să fac cu ei?

(Trece fata cu toboșarul.)

Ha! tocmai!… am să cunun pe toboșarul cu copila cea fîrțoagă… Vină încoace, toboșarule… vină și tu, drace… Ian spuneți moșului… vă iubiți? toboșarul: Hai, hai!

STAN: Vreți să vă cununați împreună? fețișoara: Vreu, da.

STAN: Să fiți dar ai naibei. Vă cunun după moda cea nouă. (Le pune pe cap cîte un colac.) Mergeți de vă înmulțiți ca nisipul mărei! toboșarul și fețișoara: Ha, ha, ha!… Să trăiești, nunule! (Iese alergînd.)

STAN: Amin!… (Ridică tablaua de și-o pune pe cap și pleacă cîntînd:)

Toată grija mi-am luat,

Tablaua mi-am deșertat.

Cu gogoși și cu minciuni

Am hrănit proști și nebuni.

(Cortina cade.)