Stanțe (Luca Caragiale, 2)

 

Tu să nu-i ceri iubirii adânca veselie,
Nici zâmbetele blânde, nici dulcii trandafiri, —
Tu să nu-i ceri iubirii ca darnică să-ți fie,
Și să nu ceri nimica năvalnicei iubiri.

Să nu furi sărutarea pe buze ’nsângerate,
Și trupul de jăratec în brațe să nu-l strângi,
Cu gândul tău sfielnic mai bine, pe’nserate,
Să mergi plin de’ntristare, și dragostea s’o plângi.

Ca-atunci când amintirea din vreme o să răsară,
Să fie zâmbitoare și ’n veci neprihănită, —
Și așa numai iubirea nu are să te doară
Și inima ta fi-va, în viață, liniștită