Stăpânul Insulei

 

Pescarii povestesc că’n miazăzi,
Pe-o insulă bogată ’n mirodenii
Și pietre mândre ce ’n nisip scânteie,
O pasăre trăia ce, stând pe maluri,
Cu ciocul ei rupea fâșii coroana
Tulpinelor înalte, când ca aripi,
Boite parcă’n roș cu melci din Tyros,
Le ridica sburând greoiu pe-aproape:
Ar fi părut un nor întunecat,
În timpul zilei s’ar fi stins în codri,
Dar în amurg s’ar fi întors la țărmuri,
În boarea rece și sărată-a mării
Vrăjitul glas nălțându-l pân’ delfinii,
Prietenii cântării, vin cu valul
Pe-o mare — aur de scântei și pene.
Așa ar fi trăit din vremi străbune,
Naufragiații doar ar fi zărit-o.
Căci prima dată când sosiră oameni
Cu albe pânze duse’n drum prielnic
Spre insulă, ea sar fi tras pe culme
Să vadă tot meleagul ci cel drag,
Și-ar fi întins uriașele ei aripi
Pierind pe veci cu cântec surd de jale.