Spre schit

 

Mesteacănii, în vânt, pe dealuri bat mătănii
La troița cu nori de aur învechit —
Poteca i-a lăsat pe marginea poienii
Și împletind lumini dă fuga pân-la schit.

Egumenul bătrân de pe pridvor privește
La apele din stânci scăpând argintul viu,
La turma, sus pe plai, ce iarba-n flăcări paște,
La omul, în amurg, pornit la drum târziu.

Clopotnița de lemn pândește peste curpeni
Și clopotele vechi înalță glasuri mari
Să cheme prin păduri, cu sufletul în cumpeni,
Pe călătorul stând la crucea din hotar...

Dar drumul povârnit, la vale duce umbră
Când, pâlcuri, mieii albi pe culmi mai duc zăpezi —
De-acum e foșnet lung ce-a fost sclipiri de-undă,
De-acum tu simți adânc ce nu mai poți să vezi.