Spitalul amorului (1852)/4/Nu mă pedepsi stăpână

 

CÂNTECUL 18.

Nu mă pedepsi stăpână,
Ci spune de mă iubești,
Și dacă la mea durere
Poṭi să te milostivești?

Ah de ai venit în lume
Numai ca să mă omori,
Omoară-mă dar odată,
Nu pe ceas de mii de ori.

Căci și cerul pentru mine
O moarte a rânduit,
Ție, în credință, ’ți place
Să omori fără sfârșit.

Ah! de m-a-și ști c-am vro vină
Atât nu ma-și amărî,
Dar vina îmi e amorul
Și căci nu te poci urî.

Ah! și dacă-ncape vină
Pentru că eu team iubit,
Învinovățește-ți ochii
Cu care mai viruit.

Ei sânt pricinuitorii
Focului celui aprins,
Ei simțirea mea și mintea
Și viața-mi a coprins:

Când cu tine eu în brațe
Zi și noapte petreceam,
Și d-ar fi fost vro viață,
Mai plăcută eu nu vream.

Viață dulce, fericită,
Atunci simțeam că petrec,
Acu-n lacrămi și suspinuri
Zilele mi le înnec.

Atuncea eram ferice
când cu tine eu eram
Și noaptea în liniștire
Fără vise o dormeam:

Iar acum nenorocirea
Cu-ntristare s-a pornit,
Că stăpâna vieții mele
Cu amar m-a despărțit

Ah! dacă și tu noroace
Cu durere te-ai lupta,
Cu grăbire te-ai întoarce
Și mie-mi ai ajuta.

Îmi spunea gura iubirii
Cu un glas mângâitor,
Nu te-ncrede fericirii,
Că-i un vis amăgitor.

Vis îmi pare fericirea,
La trecut când mă gândesc,
O clipeală a fost ceasul
Pentru care pătimesc.

O voi fericiri trecute!
Carii n-o să mai veniți,
Truda gândurilor mele,
La ce-n zadar mă munciți!

Lira jalnică, duioasă,
Ce tot răsuni în zadar?
Când fericirea și viața
Se sfârșește cu amar!