Spitalul amorului (1852)/1/De m-aș vedea odihnită
De m-aș vedea odihnită,
De supărări liniștită
Și de bărbat mântuită,
M-am ținea că-s norocită.
Aș trăi ca-n Rai ferice
Și de bărbat n-aș mai zice,
Chiar cu Miere să mă râdice.
Că de când sânt măritată
N-am răsuflat nici odată,
Am trăit tot supărată,
Cu fața-n lacrămi udată.
Am un bărbat de ocară,
De leneș unic in țară,
Nu-l vezi nici Iarnă nici Vară
Să iasă din sat afară.
Pe drumuri nu știu ce face,
Că acasă mai mult zace,
Eu îi vorbesc și el tace.
Strigă, lasă-mă în pace.
Singură-s cu voie bună,
Casa de vorba-mi răsună,
Când îl văz pe el la lună
Jumătate sânt nebună.
N-are pofta nici de Lume,
Fuge să nu se afume,
De iubire și de glume
Mi-e bărbat doar cu un nume.
Dar că e molâu l-aceste
De supărare nu-mi este,
Ci-mi e că e între neveste
De basnu și de poveste.
Ce folos că el nu-njură,
Și e bun preste măsură,
Dacă-i nătâng, mură-n gură,
Nu se simte-n bătătură.
E mai bine rău să fie
Și ca un voinic să-mi vie,
Să mă simț că am soție,
De cât bun și cu prostie.
Of! o moarte căci nu vine
Să-l ia pe el or pe mine,
Și la doi să facă bine,
Lui or mie să-mi senine!!