Spitalul amorului (1852)/1/Ca robul ce cântă amar în robie
Ca robul ce cântă amar în robie
Cu lanțul de brațe, în aer duios,
Ca râul ce geme de rea vijelie,
Pe patu-mi de moarte eu cânt dureros
Un crin se ususcă și-n lături s-abate
Când ziua e rece și Cerul în nori,
Când soarele-l arde când vântul îl bate
Când grindina cade torente pe flori
Așa făr' de veste pe zilele mele
O soartă amară, amar a bătut,
Și asfel ca Crinul de viscole rele,
Pe patu-mi de moarte d-odat-am căzut.
Abia-n primăvară cu zilele mele
Plăpândă ca roua abia am ajuns
Atuncea când cântă prin flori filomele
Ș-o crudă durere adânc m-a pătruns.
Amară e mortea când omul e june,
Și ziua frumoasă, și traiul e lin,
Când paserea cântă când florile spune
Că viața e dulce și n-are suspin!
Să moară bătrânul ce fruntea înclină,
Ce plânge trecutul de ani obosit,
Să moară și robul ce-n lanțuri suspină
Să moară tot omul cu suflet zdrobit!
Iar eu ca o floare ce naște când plouă,
Creșteam în de paseri suave cântări.
Și mie Amorul cu buze de Rouă
Cu inimă dulce îmi da sărutări,
Ca frunza ce cade pe Toamnă când ninge
Suflată de vânturi aici pe pământ,
Ah! juna mea viață acuma se stinge
Și anii mai tineri apun în mormânt!
D. Bolitineanul