Spital

 

În aerul gălbui,
mereu s-auzea numele Lui,
al dumnezeului tuturor îndurărilor.
Eram sub temeliile mărilor.
Ceruri crepusculare
mureau acolo-ntr-o tăcere mare.

Și câte umbre erau...
În timp ce dormeam, creșteau
pe tâmple și mâni
imenșii polipi marini.

Venea dragonul, șarpele de mare,
și s-așeza pe pieptul meu. Acum
trebuia să-i îndur privirea strălucitoare
și trupul greu, deși era de fum.

Din când în când, răcoarea eterului,
ne-amintea lumea cealaltă.
Pajiștile verzi sub lumina cerului,
diminețile, seara-ncărcată
de-atâtea parfumuri ușoare,
Oameni verticali, libertate, coloare...

Cei care până-n seară
trebuiau să moară,
căpătau aripi, nădejdi.
Vedeau sfinți în odăjdi,
ori cântau câte-un cântec uitat.
Îngerul speranței stătea lângă pat.

Avea straie de vânt.
Mirosea a cer și-a pământ,
- Vreau să mă-ntorc acasă...
gemea bolnavul; și-un grai ușor.
ca și când ai fi lovit o mătasă,
murmura : Vom pleca în zbor.