Spiritul critic în cultura românească/Evoluția spiritului critic - Critica socială extremă: Socialiștii

Jump to navigation Jump to search

de
Garabet Ibrăileanu


Evoluția spiritului critic - Critica socială extremă: Socialiștii

Capitolul precedent - Capitolul următor


După cum la o privire superficială s-ar părea că Eminescu a fost un ultra-junimist -- și am văzut că în realitate n-a fost așa --, de asemenea, la o privire superficială, unora li s-ar părea că socialiștii au fost reprezentanții proletarilor, iar altora că ei au plecat de la niște teorii citite în cărți și au încercat să facă aici un partid, care nu a corespuns nici unui interes adevărat. În realitate, ei au plecat de la dureri și interese adevărate, de la aceleași dureri și interese de la care a plecat și Eminescu.

În critica socialiștilor de altădată vorbesc interesele țărănimii, ale răzeșilor și ale meseriașilor, și aproape deloc ale născândului proletariat. "Proletarianismul" și "internaționalismul" socialiștilor de altădată, ca și "reacționarismul" și "antistrăinismul" lui Eminescu la aceste interese se reduc! Căutând principiul criticii socialiste, dezbrăcând această critică de frazeologia socialismului german -- după cum la Eminescu am dezbrăcat-o de aceea a filozofiei de stat germane --, ajungem la concluzia că socialiștii, pe căi deosebite de ale lui Eminescu, dar care de cele mai multe ori se întâlnesc, au făcut același proces al aceleiași organizări sociale, în numele acelorași interese ale acelorași clase, ca și Eminescu.

Iar remediile propuse de socialiști, deși exprimate în frazeologia altor programe, au fost inspirate în mare parte de situația reală, făcându-se numai foarte puține concesii, cum vom vedea, programelor "proletariatului".

Evanghelia vechiului socialist a fost Ce vor socialiștii români?. În acest studiu-program, se analizează clasele sociale din România, relele societăți, și se propun și soluții.

E frapant că în acest studiu se analizează toate clasele sociale pe larg, afară de... proletariat. Iar proletariatul nu e analizat, pentru un motiv foarte simplu, pentru că nu există! Mai mult: socialiștii dovedesc cu o serie întreagă de argumente că industria mare e imposibilă în România:

"Deci, oricum vom învârti și suci lucrurile, este văzut că burghezimea noastră n-are cel mai mic teren pentru a întemeia o industrie națională, pentru organizarea producțiunii industriale".

Și dacă nici în viitor socialiștii nu prevăd o industrie națională, e clar că ei nu pot spera, nici pentru viitor, în existența unui proletariat. Socialiștii de pe atunci nu doresc nici proletarizarea țărănimii:

"Și ce vom avea în viitor în schimb cu jertfirea producătorilor mici? Vom avea o aristocrație bogată, în ale cărei mâini va fi adunat pământul țării românești, o aristocrație dobitoacă, crudă, tâmpită, ca și cea din străinătate, și vom avea proletariat agricol. Frumos viitor!... Grâul produs de proletarii agricoli va trece în străinătate, și mai mult decât azi, pentru a aduce juvaere, pălării, mătăsuri, catifele etc. Am putea descrie încă multe din relele..." etc.

Și dacă nu există proletariat, dacă prevăd imposibilitatea proletariatului industrial și nu doresc proletariatul agricol, atunci în numele căror interese se ridică socialiștii? În numele căror clase fac procesul societății românești de pe vremea lor?

Socialiștii se ridică împotriva acelorași "roși" ai lui

Eminescu, cărora ei le zic "burghezi". Și, ca și Eminescu, ei deplâng mizeria țărănimii și nimicirea meseriașilor, și în numele acestor clase se ridică împotriva formelor noi:

"Meștera noastră burghezime, pentru a zidi clădirea netemeinică a întocmirii burgheze capitaliste ăintroducerea formelor noi de către roși, ar zice Eminescuî, și-a luat totodată sarcina, cu știre ori ba, de a nimici, de a expropria pe proprietarii țărani, de a îngropa în zidul acestei întocmiri pe țăranul român; întocmai după cum Meșterul Manole a zidit pe soția sa în zidurile mănăstirii de la Argeș".

Dezvoltându-se gusturile de bun trai ale acestei "burghezii", importul crește, și cu cât crește el, cu atâta crește exportul de cereale, cu alte cuvinte, exportul hranei popo rului, încât: "producătorii mor de foame, în timp ce hrana lor se trimite peste nouă țări și nouă mări cu drumurile de fier făcute pe seama poporului".

Și zugrăvind această mizerie a țărănimii, pricinuită de formele noi, socialiștii, ca și Eminescu, constată că sub vechii boieri, înainte de formele noi, țăranii stăteau mai bine.

Aceeași burghezime aduce nu numai sărăcirea țărănimii, ci și distrugerea industriei mici, a vechii industrii casnice țărănești, ca și a meseriașilor din orașe:

"Cu cât crește importul și mai ales acea parte a importului care face concurență producțiilor țării, cu atâta aceste producte și ramurile de industrie ce le produc pier, se sting. La țară, pier industriile casnice, la orașe, industriile și meseriile vechi. Despre însemnătatea ruinii producțiunii orășenești vom vorbi mai jos, cât despre ruinarea industriei casnice de pe la sate este ușor de văzut că lucru de seamă nu poate fi".

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

"Meseriașii noștri, expropriați prin concurența unei fabrici din Austria, nu vor merge în acea fabrică să lucreze ca salariați, ci vor pieri de foame și de alte lipse aice, în patria lor".

Dar socialiștii nu uită să suspine după nici o clasă veche ("reacționară"). Ei arată cum introducerea formelor noi ruinează și o altă ocupație productivă, cărăușia:

"Drumul de fier ia țăranului cărăușia din mâini și-l leagă de orașe, care îi sug toată vlaga ce i-a mai rămas, după ce și-a luat proprietarul partea. Cu drumul de fier vine o exploatare care îi dă lovitura de moarte, și ne unim în totul cu poetul nostru când zice...", și se citează Doina lui Eminescu:

Și cum vin cu drum de fier etc...

Amintesc aici, încă o dată, jalea lui Delavrancea după această clasă a căruțașilor și aversiunea lui pentru clasa nouă, burgheză.

Unde sunt "proletarii" în tot acest proces ce-l fac socialiștii formelor noi?

Dar poate mai interesant încă decât analiza ce fac socialiștii societății românești din vremea lor este programul practic pe care-l propun. În acest program este numai o singură cerere pentru "lucrătorii de fabrici". Cu totul în dezacord cu constatarea lipsei de industrie în România, deci cu lipsa de lucrători de fabrici, programul cere ajutorul statului pentru societățile de lucrători care ar voi să deschidă fabrici. E, evident, un chip de a-și achita conștiința socialistă, căci de unde erau să găsească lucrători de fabrică, dacă nu erau încă fabrici?

Încolo tot programul "socialist" e un program țărănist, cam utopic în idealul lui, dar foarte cuminte în concesiile pe care este dispus să le facă: "a lucra individual, pe pământul împărțit în bucăți", program care ar putea fi însușit de orice democrat înaintat și cam utopic, fie el chiar dușman al socialismului.

Iar dacă la acestea vom adăuga munca practică, mai caracteristică decât programele, a vechilor socialiști, care se mărgineau aproape numai la organizarea petiționării țăranilor pentru a li se vinde de la stat, sau cu ajutorul statului, parcele de pământ necesare pentru traiul lor, atunci vom înțelege și mai bine ce dureri concrete au dat naștere socialismului de altădată.

Socialiștii au criticat formele noi, pentru că erau în dauna unor clase vechi, "reacționare". În lupta lor practică, au luptat mai în special pentru una din aceste clase "reacționare", pentru țărănime.

*

Să vedem acum mai amănunțit cum critică socialiștii pe acei pe care Eminescu i-a numit "roși" și pe care ei îi numeau "burghezi". Vom vedea că și aici critica socialiștilor e la fel cu a lui Eminescu. Socialiștii, dacă n-au ajuns la teoria păturii suprapuse străine (și nu aveau motive să ajungă: erau "internaționaliști"!), apoi, în critica "burgheziei" (a "roșilor" lui Eminescu), se întâlnesc perfect cu dânsul.

Ca și Eminescu -- și ca și junimiștii --, socialiștii susțin că formele "burgheze" au fost introduse fără să fie necesitate de condițiile sociale ale țării:

"Istoria va învinui cu drept cuvânt pe tinerimea de la 1848 cum că a copiat fără critică instituțiile burgheze, atunci când aceste instituții arătaseră ce frumuseți cuprind".

Prin această critică, socialiștii înțelegeau alegerea acelor lucruri care ar fi fost favorabile... țărănimii și meseri așilor, deoarece procesul pe care-l fac "burghezimii" e, cum am văzut, făcut în numele acestor clase!

Această clasă, "burghezia" -- zic socialiștii, ca și Eminescu --, venită din Paris, cu gusturile exigente și stricate, având nevoie de un mare import de lucruri scumpe pentru satisfacerea acestor gusturi, dă grâul țăranului pe mătăsurile franțuzești și, cu cât "sus cresc cererile", cu atât "jos", din cauza formelor noi, "se-mpuținează producția".

Clasele de jos sunt sărăcite, zic socialiștii, ca și Eminescu, printr-un număr nespus de mare de slujbași, "o droaie de prefecți, subprefecți, comisari, șpioni polițienești, controlori, controlori de controlori, copiști..., magistrați, portărei, avocați" etc., etc., creați de formele noi, "care iau mare parte din producțiune, consumând-o fără nici un folos" -- prin slujbași care se recrutează din vechile clase pozitive, "îndepărtându-se de la producțiune tot mai multe brațe". Această stare socială e apoi caracterizată, cum constată și Eminescu, "prin dezvălirea corupției, lipsei de rușine, de convingeri, de conștiință la partidele noastre politice". Și, tot ca și Eminescu, iarăși, socialiștii văd catastrofa, "moartea chiar a existenței noastre naționale", dacă programul lor nu se aplică imediat.

*

Așadar, socialiștii, deși profesau social-democratismul, în realitate vorbeau în numele și în favoarea claselor apăsate, "reacționare", și cele mai românești. Ei profesau, ca social-democrați, "internaționalismul"... Vom vedea că, în fond, ei n-au fost internaționaliști.

Pentru aceasta, să vedem atitudinea lor față de alte probleme -- acolo unde, nefiind vorba de politică, unde programul neimpunându-le nimic, putea să apară fondul lor adevărat.

Acești reprezentanți ai claselor vechi și mai cu seamă ai țărănimii în privința limbii și a literaturii au fost și în teorie, dar mai cu seamă în practică, adevărați "țărăniști" cu o nuanță de "moldovenism", ducând principiile și procedeele școlii critice moldovenești până la extrem. Socialiștii de pe atunci își fac un merit de a scrie cât mai aproape de limba poporului și întrebuințează cât pot expresiile moldovenești, considerând oarecum expresiile muntenești ca mai "străine". Un alt izvor din care ei scot cuvinte și forme ale cuvintelor e literatura bisericească veche. (Ei scriu, de pildă, beserecă etc.) Ei își fac un punct de onoare de a întrebuința cât mai puține neologisme, este o emulație între dânșii ca să găsească echivalentele românești ale neologismelor, și dorința lor supremă este a scrie o bucată întreagă fără nici un neologism... Acești reprezentanți ai "proletarilor" au fost cei mai "țărăniști" și mai "moldovinești" oameni. Stilul lor mișună de "hăul", de "jariștea", de "pojarul" etc... Închipuiți-vă, în Apus, pe socialiști (șreprezentanți ai proletarilor) făcând școli lingvistice și literare țărăniste, făcând din țărănism un articol din cele două-trei ale crezului lor! Și culegând expresii și forme din textele vechi religioase! Din acest punct de vedere, socialiștii sunt adevărați urmași ai lui Alecu Russo, care -- mai mult decât oricare alt critic, decât chiar Kogălniceanu, căruia Russo îi bănuiește că întrebuințează prea multe neologisme în Steaua Dunării -- a fost împotriva oricăror schimbări și înnoiri în limbă, rugându-se de no vatori să lase românilor "limba asta așa grecită, turcită", cum s-a format în cursul vremii.

Acest arhinaționalism lingvistic și literar al reprezentanților "proletariatului" "internațional" ne dă dreptul să spunem că, dacă doctrina nu ar fi impus acestor oameni internaționalismul, ei ar fi fost printre cei mai încărnați naționaliști.

În arhinaționalismul lor lingvistic și literar, care mergea alăturea cu doctrinele lor împrumutate și care, în orice caz, nu izvorau din acele doctrine, în acest arhinaționalism, în care socialiștii își exprimau adevărata lor fire, vedem noi că fondul lor prim a fost naționalist. Poate că dacă ar fi simțit că "eticheta" îi "obligă" să nu fie naționaliști nici în limbă și literatură, ei ar fi fost și aici împotriva "firii" lor, ar fi fost franțuziți, neologiști etc.

Democrat, aristocrat, naționalist, internaționalist etc. -- omul se naște așa. Aceste lucruri sunt organice. Și naționalismul socialiștilor, manifestat, în vremea când erau robi ai formulelor, numai în limbă și literatură -- naționalism de care acei socialiști au dat dovadă când au scăpat de jugul formulei și pe care unii l-au dus până la șovinism și xenofobie -- ne face să credem că fondul prim al socialiștilor, reprezentanți și ei ai claselor mijlocii și ai celei țărănești și protivnici ai acordării de drepturi la evrei, a fost un fond naționalist. Vechii socialiști, care au fost niște internaționaliști de formulă, în fond au fost niște naționaliști, dar cărora le-ar fi fost rușine să se declare naționaliști.

*

Acum, când am văzut că critica socialiștilor se aseamănă cu aceea a lui Eminescu, că și ei și el se ridică împotriva formei sociale din vremea lor în numele intereselor claselor de jos oropsite și sărace, că se ridică nu numai împotriva aspectului politic al formelor noi, ca junimist, ci și împotriva felului de împărțire a bogăției naționale, revendicând o mai mare parte pentru categoriile sociale obijduite -acum pricepem mai bine ceea ce am mai relevat altă dată, că sufletul reacționarului Eminescu n-a fost așa de străin pentru socialiști, că, cu toată deosebirea de soluții, socialiștii au simțit în Eminescu un suflet tovarăș, de unde a urmat că mai toți socialiștii, dacă nu toți, au fost eminescieni, găsind în poezia maestrului răsunetul propriilor lor dureri. Desigur că poezia lui Eminescu e condiționată și de alți factori; dar factorul social e, fără îndoială, tristețea produsă de ruina claselor "pozitive", și această tristețe, care n-a găsit răsunet în patruzecioptiști, a găsit răsunet în tinerimea îndurerată de mizeriile claselor vechi, care a îmbrățișat "socialismul".

Din acestea se va înțelege apoi și alt fapt: acela că Eminescu a fost considerat, acum vreo treizeci de ani, de către speța lui Cuconu Leonida și Farfuride, ca un socialist. Chiar pentru acei care nu cunoșteau proza lui -- nemulțumirea, atacul la formele sociale, revolta ce respiră poezia sa erau de ajuns pentru ca Eminescu să fie calificat, de către vulgul care știa ceva despre dânsul, ca socialist!

*

Așadar, în critica societății, Eminescu și socialiștii seamănă perfect. Și dacă tinerimea a fost atrasă de acești oameni, aceasta se datorește în genere criticii, și nu soluțiilor propuse. (Și tot critica, iar nu soluțiile junimiștilor, au atras mulți tineri de valoare în partidul junimist.)

Acele soluții, la ideal, erau: pentru Eminescu, reîntoarcerea la trecut (la care trecut?); pentru socialiști: societatea socialistă sau, mai bine-zis, "viitoare"...

Dar nici Eminescu nu crede (în majoritatea articolelor sale) realizabil idealul lui, și nici socialiștii. Și Eminescu și socialiștii se mărginesc la un program, mai vag al lui Eminescu, mai precis al socialiștilor, un program favorabil claselor mijlocii și țărănimii.

Deosebirea dintre dânșii este numai politică. Eminescu este un conservator. Lui îi repugnă liberalismul politic, dar se resemnează. Se resemnează însă cu greu și, ca să dăm un exemplu care ilustrează totul, el e împotriva reducerii celor patru colegii electorale la trei. Democratismul, pentru Eminescu, e sinonim cu demagogismul. Când înșiră formele posibile de guvernământ, el scrie: despotismul, oligarhia și... demagogismul -- acolo unde altul ar scrie democratismul. De aceea, ura lui cea mai mare e împotriva celui mai înaintat democrat dintre patruzecioptiști, împotriva lui C. A. Rosetti.

Socialiștii, dimpotrivă, voiesc democratizarea țării. Ei cer votul universal. De aceea, omul pe care-l vor stima mai mult dintre patruzecioptiști va fi același C. A. Rosetti.

Când socialiștii protestează împotriva asemănării lor cu junimiștii, n-au dreptate în totul, căci în critica introducerii formelor noi se aseamănă; dar protestul lor e în mare parte îndreptățit, căci socialiștii, în deosebire de junimiști, au criticat aceste forme din punctul de vedere al claselor de jos și apoi, ca soluție, au dat soluții economice și politice favorabile acestor clase.

Cu Eminescu, asemănarea e și mai mare, cum am văzut: deosebirea stă mai mult în soluțiile politice.