Spiritul critic în cultura românească/Evoluția spiritului critic - Critica socială extremă: Eminescu

Jump to navigation Jump to search

de
Garabet Ibrăileanu


Evoluția spiritului critic - Critica socială extremă: Eminescu

Capitolul precedent - Capitolul următor


Pe la sfârșitul deceniului al optulea al veacului trecut, statul român modern e constituit: Unirea definitivă a principatelor e un fapt îndeplinit și Principatele Unite au luat fizionomia unui stat "european".

Vremea prevederilor și a așteptărilor, deci a examinării elementelor civilizației străine pentru a valida ceea ce e bun și a invalida ceea ce e rău, a trecut. Acum s-a experimentat și nu mai rămâne decât a constata rezultatele experienței, a face bilanțul binelui și al răului, izvorât din introducerea formelor de viață apusene.

Critica, deci, ia un nou aspect. Ea nu mai are de examinat spre a alege, ci de constatat rezultatele. Și dacă problemele lingvistice și literare, atât de importante pentru vechea critică, tot mai sunt la ordinea zilei, ele nu se mai pun cu atâta putere, căci bunul-simț aproape a învins. La ordinea zilei acum se pune tot mai mult problema socială -- și, firește, din punctul de vedere al claselor care, având să sufere de pe urma stării celei noi de lucruri, au avut motivul să critice această stare.

Această nouă fază a criticii -- faza a treia, deci --, care începe pe la sfârșitul criticii "Junimii", e reprezentată la început de Eminescu, care, având în concepțiile sale lingvistice și literare multe puncte de contact cu "Junimea", și în cele politice câteva, se alipește de această grupare, păstrând însă o atitudine independentă și în mare parte deosebită de a "Junimii", ba uneori chiar contrară.

Această a treia fază a criticii este, și ea, un produs al culturii moldovenești, și Eminescu, ca și criticii anteriori, un A. Russo sau un Alecsandri, își dă seamă de rolul cultural al Moldovei, de rolul ei de învățătoare a românilor de pretutindeni:

"Moldova joacă în dezvoltarea modernă a românilor un rol însemnat. Aici, în mare depărtare de șarlatanismul intelectual, de suficiența și corupția centrului politic al țării, s-a făcut binefăcătoarea reacțiune în contra ignoranței și spiritului de neadevăr al academicienilor".

Eminescu e atât de încredințat de incapacitatea culturală a Munteniei, încât, când e nevoit să constate un fapt cultural pozitiv, în București, el își exprimă mirarea:

"C-o adevărată părere de bine am văzut însă pronunțându-se, spre marea noastră mirare tocmai în București, o mișcare pedagogică sănătoasă..." 2

El se simte în sfârșit, atât de moldovean, încât, în vremea războiului, e foarte susceptibil de gloria soldaților din Moldova. În articolul Moldoveni și munteni, polemizând cu un ziar din București, zice:

"...ziarele bucureștene, atât liberale, cât și conservatoare ăsubliniat de Em.î, fără deosebire, ignorează acest adevăr și pare c-ar lua mai bine foc în gură, decât să spuie anume că moldovenii se poartă excelent pe câmpul de război".

În privința limbii, Eminescu n-a vorbit mult. Aceasta din două pricini. Mai întâi, pentru că nu se simțea competent, sau mai bine specialist. O declară singur:

"...nefiind filolog de competință, declar eu însumi că opiniile mele sunt cu totul personale și nu merită de a turbura lucrările filologilor noștri...".

În adevăr, în vremea lui Eminescu oamenii încep să se specializeze. În epoca anterioară, numită, din acest punct de vedere numai, cu drept cuvânt, eroică, în epoca lui Alecsandri, când era de făcut totul și când cei ce puteau face ceva erau foarte puțini -- pe atunci era vremea (și nevoia) spiritelor universale: Alecsandri face politică, scoate reviste, culege literatură populară, e director de teatru, scrie în toate genurile literare, în versuri și în proză, se ocupă cu gramatica etc. Iar la capătul evoluției, câtă am făcut-o până acum, găsim pe un Sadoveanu sau Brătescu-Voinești, care scriu într-un singur gen literar. (În Ardeal, unde condițiile de azi seamănă încă cu cele de la noi de acum patruzeci de ani, un Goga, specializat ca artist, e nevoit să se consacreze mai mult activității culturale decât literaturii.) Eminescu e printre cei dintâi care, dându-și seamă de seriozitatea lucrurilor, știe să se mărginească, să se specializeze, conștient de greutatea de a fi desăvârșit măcar într-o specialitate, chiar când îți consacrezi ei toate puterile sufletești. Eminescu a fost numai poet, căci proza sa este puțină și e poezie în proză. Afară de aceasta, a mai fost și un cetățean care și-a spus părerile sale -- și atâta tot. Că uneori s-a amestecat, incidental, și în alte ramuri, precum în filologie -- aceasta dovedește că el a apucat vremea oamenilor "universali".

Iar o altă pricină pentru care n-a vorbit mult în privința limbii este aceea arătată de mai multe ori până aici, și anume faptul că pe vremea sa nu mai era atâta nevoie de a lupta în contra stricătorilor de limbă. Eminescu e conștient de acest fapt și, constatându-l, mai recunoaște încă o dată rolul Moldovei în lupta de a feri limba de atentatele novatorilor:

"Lupta Moldovei contra numiților munteni nu este îndreptată în contra elementelor istorice ale Țării Românești, ci în contra celor neistorice. E o luptă comună la care tot neamul românesc ia parte instinctiv, cucerind bucată cu bucată bunurile lui naționale. Azi e limba pe care aceste stârpituri o prefăcuseră într-o păsărească neînțeleasă, mâini va fi poate organizația socială...".

Acum că cei care prefăcuseră limba "într-o păsărească neînțeleasă" n-au fost tocmai "elemente neistorice", e altă vorbă. Se va vedea mai jos ce însemnează la Eminescu aceste "elemente neistorice". Dealtmintrelea, acela care a contribuit mai mult în Muntenia la prefacerea limbii "într-o păsărească neînțeleasă" a fost, cum se știe, și cum o spune aiurea și însuși Eminescu, Eliade Rădulescu, care n-a făcut parte, cel puțin în gândul lui Eminescu, din "elementele neistorice".

Cu toată "necompetența" sa, Eminescu, cum am spus, atinge de câteva ori și problemele lingvistice. Ba are și câteva încercări de fonetică: studii asupra pronunției dialectale.

În privința limbii, observăm două faze în cugetarea lui Eminescu.

Eminescu dinainte de 1874, când se afla în străinătate și în legături strânse cu românii din Ardeal și din Bucovina, când nu căzuse cu totul sub influența "Junimii", este un alt om decât Eminescu de după 1874, când devine membru al "Junimii". (Și vom vedea că, din alt punct de vedere, cel politic, Eminescu, pe lângă aceste două faze, mai trece și prin o a treia, aceea când e ziarist la Timpul în București.) În această primă fază, de dinainte de 1874, Eminescu, deși nu este etimologist ori analogist, nu simte aversiune împotriva reprezentanților acestor sisteme, după cum, și din punctul de vedere al idealului social, deși nu e un "patruzecioptist", face totuși concesii ideilor "înaintate", în orice caz are o atitudine binevoitoare față cu ele și, cum se știe, admiră, în Epigonii, pe mulți din acei care au reprezentat acele idei.

Dacă este împotriva purificării "absolute" a limbii de elemente străine, Eminescu admite, și chiar propune, o purificare moderată:

"Celor care vor o purificare absolută a limbii le vom răspunde că acele vorbe, pe care vor ei să le alunge, sunt așa de concrete, așa de încrescute în țesătura limbii române, încât trebuie să rupi țesătura toată ca să le scoți [...] Celor care nu vor acea curățire defel ăcare vor, ca A. Russo, ca "limba asta turcită, grecită..." să rămâie așaî, le vom răspunde că ei singuri sunt neconsecvenți, căci ei au lepădat o mulțime de vorbe grece și ruse, pe care le întrebuințau încă părinții lor, și multe din vorbele pe care le scriu dnii Florantin, Negruzzi ș.a. [...] s-or duce calea celor duse...".

El pricepe și explică cu simpatie geneza tuturor sistemelor extreme:

"Mi se va spune, poate, că părerea lui Pumnul nu e bună. Dacă nu e bună, aceea însă stă, că cronistice e dreaptă și scuzată. După extremul latinității, a etimologismului absolut, inaugurat de bătrânul Petru Maior, care scria construcțiuni latine în românește (extrem, ce pentru deșteptarea noastră din apatia lungă față cu latinismul, era neapărat trebuincios), după ridicarea la potență a aceluiași extrem de către următori, trebuia neapărat să vină contra lui extremul fonetismului absolut, a iubirii nemărginite a limbii numai românești și exclusivitate față cu limba latină și cele surori. Aceste extreme au fost condiționate de însăși natura lucrului -- nu poți defige mijlocul unei linii, până ce nu vei fi aflat punctele ei cele extreme".

Eminescu, mai departe, apără pe istoricii ardeleni împotriva dlui Maiorescu cu argumente decât care nu se pot găsi mai bine nici acum. Se știe că dl Maiorescu a vorbit întotdeauna cu dispreț despre istoricii ardeleni, mai întâi pentru că falsificau adevărul istoric și al doilea pentru că au fost niște simpli cronologiști. Eminescu răspunde:

"Acei oameni, acei istorici care au început istoria noastră cu o minciună, după cum zice dl Maiorescu -- de au scris tendențios și neadevărat, scuza cea mare nu o găsești tocmai în tendința și neadevărul lor? Trebuie cineva să fie mai mult decât clasic, pentru a pretinde de la cel persecutat [...] să fie în toate drept [...] Șincai -- chiar dacă n-ar fi atât de mare cum pretindem noi că este, totuși, el a fost la înălțimea misiunii sale -- la o înălțime cronistice absolută; pentru că, dacă criticul ce-l califică de mincinos ar fi avut bunăvoința de a cerceta istoria istoriei, atunci ar fi putut băga de seamă că procesul întru scrierea istoriei la orice națiune se începe mai întâi și constă din cronografie...".

Aceeași atitudine o are Eminescu și față de redactorii ziarelor din Ardeal, care-și împestrițau limba cu germanisme și pe care dl Maiorescu îi învinuia că conrup naționalitatea românească:

"Criticul ăPetrinoî... rumegă -- o copie cam infidelă a dlui Maiorescu -- ceea ce a zis acesta în Convorbirile literare despre limba română în ziarele din Austria [...] Eu, din partea mea, sunt mai puțin lugubru decât dl critic, și deși țin la desființarea acelor greșeli, totuși nu văd în existența lor deznaționalizarea noastră și corumperea poporului român" ăsubliniat de Eminescuî.

Și cu această ocazie, Eminescu se ridică, în principiu, împotriva atitudinii luate de junimiști față de fenomenele culturale ale vremii. Iată cum se exprimă el la începutul articolului din care am citat mai sus:

"După faimoasele critice, în sine bine scrise, ale dlui Maiorescu, trebuia neapărat să iasă la lumină o școală a sa de partizani, care, minus spiritul de o finețe feminină și minus stilul bun și limpede al d-sale, să aibă și ea aceleași defecte ce le are părintele, aceeași ridicare la nivelul secolului al XIX-lea, același aer de civilizațiune și gravitate, care, din nenorocire, sunt numai o mască, ce ascunde adeseori numai foarte rău tendința cea adevărată și ambițiunea personală".

Această atitudine a lui Eminescu se explică și prin concepțiile sale științifice, dar se explică mai cu seamă prin faptul că Eminescu, care învățase în Bucovina și Ardeal, care cutreierase toate ținuturile locuite de români și care se bucurase de bucuriile lor și suferise de suferințele lor, acum, când scrie, trăiește în Viena, între tinerii studenți ardeleni și bucovineni, încălzindu-se de luptele lor și îmbrățișându-le până la un punct aspirațiile, în orice caz pricepându-le. Această apropiere de ardeleni și de bucovineni, de ardelenism și de bucovinism, a avut și un alt rezultat: limba sa este plină de expresii întrebuințate numai peste munți, ca de pildă: "a reflecta" (ș a răspunde), "a murit înainte de atâția ani", "vom abstrage de la unele deprinderi", "în Ungaria veră", "nu ni se pare consult", "dătorie" etc., expresii de care nu s-a dezbărat cu totul, în proză, nici mai târziu, de pildă când scria la Timpul.

"Ardelenismul" acesta Eminescu nu-l va pierde cu totul nici în faza a doua, nici atunci când nu va mai fi în strâns contact cu ardelenii și când va face parte din "Junimea", din școala care și-a bătut joc cu cea din urmă cruzime de ardelenism. Vorbind de o piesă localizată (Revizorul lui Gogol), în care localizatorul, dl P. Grădișteanu, pune în gura unui tip graiul ardelean șarjat, ridiculizat, Eminescu protestează, zicând că: "...a face ridicolă o pronunție înlăuntrul unui ș-aceluiași popor este procedura unui om care caută efect cu orice preț".

Dar această "procedură a unui om care caută efect cu orice preț" este procedura lui Alecsandri din unele comedii! Este procedura lui Caragiale din unele schițe! Este una din "procedurile" prin care "Junimea" se desfăta! În Amintirile sale, dl Panu ne istorisește ce efecte comice scotea V. Pogor din această "procedură"...

În această a doua fază însă, când Eminescu e sub influența "Junimii", atitudinea sa în privința sistemelor lingvistice, dacă nu e disprețuitoare ori pătimaș dușmană, e totuși deosebită de atitudinea din faza întâi.

În faza întâi, cum am văzut, Eminescu ia condeiul numai ca să apere ori să explice "sistemele"; acum îl ia -foarte rar, nu-i vorbă -- numai pentru ca să le atace.

Vorbind de etimologiștii ardeleni, Eminescu zice că ei, urmărind "așa-numita puritate a limbii", "au crezut de cuviință a prăda lexiconul latinesc și acele ale limbilor romanice..." Eminescu a schimbat tonul... Iar la argumentul că latiniștii au făcut aceasta pentru a dovedi latinitatea limbii, argument la care Eminescu cel din faza întâi era sensibil, acum (1877) răspunde că:

"Dar, peste tot, românii au dat prea mult pe părerea străinilor, pe când această părere ar fi trebuit să ne fie cumplit de indiferentă și atunci poate mergeam mai bine".

Aiurea se ridică împotriva "plăsmuirii meșteșugite" a limbii și cugetării "de către o anume academie", parcă "poporul în două mii de ani n-a avut nici limbă, nici cugetare...".

Dar acela împotriva căruia Eminescu este mai categoric e Eliade Rădulescu:

"Ruina frumoasei limbi vechi, care se scria încă cu toată vigoarea în veacul trecut, o datorim în mare parte înrâuririi stricăcioase a lui Eliade" .

Am văzut că, mai târziu, în focul luptei sale împotriva păturii grecești suprapuse, "ruina frumoasei limbi vechi" Eminescu o pune în spinarea acelei pături suprapuse.

Dar preocuparea lui Eminescu de problema limbii nu are mare însemnătate și e cu totul incidentală în cariera sa de scriitor. Încă o dată: trecuse vremea primejdiei, și Eminescu nu era omul care să sfarme uși deschise.

Înainte de a isprăvi cu această chestie, ni se pare interesant a releva o idee pe care Eminescu a exprimat-o în treacăt, dar care este foarte interesantă și care-l deosebește de junimiști. Este poporanizarea limbii științifice de către intelectualii satelor:

"...învățător și preot coboară cultura în jos și traduc limba cosmopolită, nesemnificativă și abstractă a științei, care e domeniul lumii întregi, în formele vii, mlădioase și încântătoare prin originalitate, a poporului".

Dar acest lucru nu s-a întâmplat și pricinile sunt multe: și faptul că cultura n-a străbătut, cum ar fi fost de dorit, la țară, și firea limbii românești, care, ca orice limbă romanică, este refractată la creațiuni de cuvinte voite -nu poate "da muguri" ca să întrebuințăm o expresie chiar a lui Eminescu. Germanii, rușii, ungurii au naționalizat mult limba științifică, noi n-o putem face. Oricum, dorința aceasta a lui Eminescu dă o notă caracteristică concepției lui și ne dovedește, și ea, ceea ce vom constata mai jos: că Eminescu a fost reprezentantul claselor de jos, vechi, românești.

Să mai adăugăm aici și faptul că -- întocmai ca și

Asachi, ca și C. Negruzzi, ca și Eliade, care vorbeau de "conservativi", "juste-milieu" și "radicali" etc. în limbă -- și Eminescu și-a dat seamă de legătura dintre tendințele politice și sistemele lingvistice: el constată că acei care au fost "unioniști" în politică au fost "unioniști" și-n limbă, adică partizani ai unei limbi literare făcută pe baza ambelor dialecte. Cu această ocazie, Eminescu citează România literară -- încă o dovadă că, și după dispariția ei, ea era cunoscută. (Numai dl Maiorescu să n-o fi cunoscut?) 2

Despre literatură -- lucru curios -- a vorbit puțin cel mai mare poet al nostru. Nu-i vorbă, nici primejdia înstrăinării literaturii nu mai era atât de mare pe vremea lui Eminescu, dar totuși ea era destul de mare ca să inspire încă grijă, în orice caz era mult mai mare decât primejdia stricării limbii.

Și Eminescu poate nici n-ar fi vorbit de literatură, dacă, în calitatea sa de redactor al părții neoficiale a Curierului de Iași, n-ar fi fost oarecum silit să-și spună cuvântul asupra activității Teatrului Național din capitala Moldovei, cu care ocazie el dă dovadă de o mare pricepere și de o serioasă cultură estetică, căci paginile sale asupra genurilor dramatice nu sunt deloc mai prejos decât paginile cele mai bune din dnii Maiorescu și Gherea. Dar discuția acelor lucruri nu intră în cadrul studiului nostru.

Și în privința literaturii observăm două faze în ideile lui Eminescu: înainte de a veni în Iași, Eminescu a mai avut ocazia să vorbească de teatru, ca colaborator al unor gazete din Ardeal, unde se agita ideea unui teatru românesc ardelean. Ideile literare ale lui Eminescu din această epocă se deosebesc de cele din epoca următoare. Dacă nu poate, de pildă, gusta piesele lui Bolintineanu, el gustă pe ale lui V.A. Ureche. Prin urmare, el nu judecă încă literatura românească, ca junimiștii, "de la nivelul secolului al XIXlea", cum am văzut că se exprimă însuși el despre atitudinea disprețuitoare a dlui Maiorescu.

În această vreme, Eminescu -- reacționarul de mai târziu -- recomandă cu entuziasm pe Victor Hugo, pe acel "adorator al poporului și al libertății":

"Pe acest bard al libertății îl recomandăm cu multă seriozitate junimii ce va vrea să se încerce în drame naționale-române".

O altă idee esențială a lui Eminescu din această epocă e preocuparea -- antijunimistă -- de valoarea etică a operei de artă:

"Voim ca piesele, de nu vor avea valoare estetică mare, cea etică însă se fie absolută [...], nu numai să placă, ci să și folosească, ba, înainte de toate, să folosească", și, din această cauză, se declară împotriva imitării autorilor de limbi oculte:

"Ca un post-script voi adauge un consiliu esențial, acela adică de a nu imita autori de limbi oculte, care n-au făcut calea în jurul lumii, d.e. ruși, maghiari, sârbi -din cauza simplă cum că aceștia au în adevăr câte ceva original, care place, însă elementul etic din ei e infectat".

Eminescu, cum se vede, în faza întâi e, ca și în privința limbii, comprehensiv, conștient de nevoile momentului, el își apără "sărăcia și nevoile și neamul" și, încă o dată, nu privește lucrurile de la "nivelul secolului al XIX-lea"...

În faza a doua, junimistă, nu că dezvoltă cine știe ce idei contrare celor din faza întâi, dar nu mai găsim nimic din acele idei și simțim bine că, dacă încă poate tot ar face caz de condiția etică a operei de artă, în orice caz, nu ar mai recomanda pe cvasi-socialistul Hugo, pentru că este cântărețul libertății. Acum și Eminescu privește lucrurile "de la nivelul secolului al XIX-lea". Relativ la teatru, el declară că publicul e și mai prost decât teatrul cel prost din Iași și, generalizând, scrie: "La noi în țară succesul mediocrității e foarte ușor și lupta tuturor elementelor mai bune peste măsură grea".

În această fază, Eminescu se ridică cu putere împotriva teatrului francez modern. Eminescu este dintre acei care, ori de câte ori pot găsi motivul, ocazia sau chiar pretextul de a arunca o săgeată împotriva culturii franceze, o aruncă cu bucurie. La noi antifranțuzismul, cu cât este mai pasionat, cu atât este o dovadă mai mult de reacționarism. "Noutățile" ne-au venit din Franța, și mai cu seamă "noutățile" în ordinea politică și socială, și orice reacționar, odată cu Franța revoluționară, a urât și Franța literară -- și cu drept cuvânt, căci toți și-au dat seamă ori au simțit că în literatura acestui popor, mai ales în perioadele lui de viață intensă, circulă spiritul lui critic ireverențios și frondeur -- cum se zice --, irespectuos, atentator la toate formulele tradiționale și sacro-sancte.

Iar față cu lipsa de cultură și de gust în lucrurile literare, în ce își pune Eminescu speranța? Natural că el, ca toți criticii dinaintea lui -- ca și-n privința limbii, ca și-n privința politicii --, își pune toată speranța în Moldova, care "joacă în dezvoltarea românilor un rol însemnat".

Așadar, în privința limbii și a literaturii, Eminescu face parte din curentul critic moldovenesc, dând criticismului o nuanță mai pronunțată de eclectism: dreptul tuturor dialectelor; și admițând, în faza întâi, și oarecare înrâurire a sistemelor lingvistice novatoare.

*

Dar dacă pe la 1880 problema lingvistică și literară nu mai este atât de însemnată, primejdia înstrăinării fiind în mare parte înlăturată, problema socială se pune cu o putere covârșitoare.

Formele politice și sociale europene, introduse în țară, își dăduseră roadele. Înainte de a fi introduse acele forme, toate clasele sociale își puseseră mari speranțe în ele. Chiar boierimea mai inteligentă, nevăzând o mare primejdie în ele, le îmbrățișase. Iar țăranii, câți or fi știut de reformele ce se pregătesc, vor fi fost mulțumiți și ei. Se părea că acele schimbări vor aduce fericirea generală, bunăstarea tuturor claselor, armonia socială.

Dar lucrurile au fost altfel: realitatea a dezmințit așteptările.

E drept că acea parte a boierimii care a știut să se adapteze la noua stare de lucruri n-a suferit aproape nimic. Cel mult dacă libertățile și mai cu seamă accesul mulțimii la trebile statului, acordate de constituție, au putut s-o nemulțumească, nu atât pentru prezent, ci ca o amenințare pentru viitor, când acele libertăți și acel acces ar fi devenit realități. De aici s-a născut, în această clasă, un curent împotriva "relelor" politice, rezultate din noua stare de lucruri. Să se observe bine: un curent împotriva relelor politice, și nu economice! Teoretizarea cea mai conștientă a acestui curent s-a numit junimism. La acest curent s-au alipit câțiva mandarini ai păturii intelectuale, câțiva aristocrați ai profesiunilor liberale, dintre care cel mai însemnat a fost dl Maiorescu.

Dacă dl P. P. Carp a fost reprezentantul boierimii conservatoare, dl Maiorescu, al doilea corifeu al "Junimii", a fost reprezentantul mandarinatului intelectual. Iar când aceștia n-au vorbit în numele intereselor claselor de sus, au vorbit în numele "Statului", și nu în numele mizeriei claselor de jos.

Clasa cea nouă, burghezia comercială și financiară și arhiinfima burghezie industrială, ca și profesiunile liberale născute din noua organizare a țării -- aceste clase noi, care-și datorau existența noii stări de lucruri și a căror condiție de existență și înflorire era această nouă stare de lucruri--, au fost mulțumite, n-au criticat nimic, nici rezultatele politice, nici pe cele economice ale introducerii formelor europene.

Clasele însă care au suferit economicește pe urma acestei noi stări de lucruri, căzând în mizerie, și fără ca organizarea politică, care le-ar fi fost favorabilă, să le aducă vreun folos -- căci nu știau să se folosească de ea -- au fost: țărănimea, răzeșii și meseriașii. Țărănimea, neputându-se desființa, a căzut într-o mizerie din ce în ce mai mare; răzeșii au fost ruinați și în parte desființați: meseriașii au fost în mare parte distruși.

Pe la 1880, procesul de sărăcire a țărănimii, datorită acelor împrejurări, care au izvorât din comercializarea agriculturii, ca și procesul de ruinare a răzeșilor, ca și procesul distrugerii meseriașilor, datorită importului de fabricate străine, este destul de înaintat, ca unii oameni, îndurerați de acest lucru, să dea alarma.

Și cei care dau alarma fac parte dintre intelectualii vremii, dintre oameni care, fie din pricina altruismului, fie din pricină că înșiși, prin naștere, făceau parte din clasele de jos, a căror durere, deci, o puteau simți în mod mai egoist, fie din pricina poziției de inferioritate, în care clasa intelectualilor începe să fie pusă acum, fie din pricina, mai intelectuală, a înaltelor interese de conservare a neamului, amenințat prin ruina temeliei sale, își însușesc nevoile acelor clase și fac, în numele acelor nevoi, procesul formelor sociale noi, și deci procesul acelei clase noi, a burgheziei, care reprezintă aceste forme și care se folosește de ele în exploatarea claselor de jos. Critica aceasta nu va fi, ca a junimiștilor, numai politică, ci și, mai ales, o critică economică. Acești intelectuali nu vor critica societatea din cauza lipsei unei cam metafizice corespondențe dintre fond și formă, ci din cauza suferințelor celor mulți și mici.

Și acești critici vor găsi un sprijin puternic în pătura intelectualilor, și nu numai în altruismul acestei pături, ci și în interesele ei de clasă, căci acum, după 1880, clasa aceasta, crescând din cauza înmulțirii școlilor, nu mai este o clasă privilegiată ca mai înainte; "proletariatul intelectual" își face apariția. Iar nemulțumirile acestei clase devin acute la exemplarele ei mai de lux și din cauza invidiei omului subțire, cu necesități multiple, lipsit de mijloacele de a le satisface (de pildă, grupul de scriitori din Dan).

Aceste interese -- ale țărănimii, ale răzeșilor, ale meseriașilor (foarte puțin ale născândului proletariat intelectual, și deloc invidia) -- vorbesc în critica socială a lui Eminescu. "Reacționarismul", ca și "antistrăinismul" lui Eminescu la aceste interese se reduce! Căutând principiul criticii lui, dezbrăcând această critică de frazeologia filozofiei de stat germane, ajungem la concluzia că Eminescu a făcut procesul noii organizații politico-sociale în numele intereselor acelor clase, deși, la o privire superficială, s-ar părea că Eminescu este un junimist care duce la extrem critica junimistă. În realitate, junimiștii au criticat o organizare politică, și critica lor a avut ca principiu, ca punct de plecare, interesele boierimii amenințate în viitor de câtre liberalism, pe când critica lui Eminescu, pe lângă critica anomaliilor politice, făcută din punct de vedere reacționar (și într-aceasta el e junimist), a fost mai cu seamă critica unei organizări sociale, din punctul de vedere al intereselor claselor de jos, al claselor vechi, "pozitive", cum le zice Eminescu (și aici nu mai e junimist).

Vom dovedi aceste lucruri. În privința problemelor sociale, Eminescu a trecut, ca și în privința celor lingvistice și literare, prin mai multe faze, și anume prin trei.

Deosebirea dintre aceste faze, mai ales dintre întâia și a doua, nu stă atâta în ceea ce spune nou în faza a doua, cât în ceea ce nu mai spune în această fază.

În faza întâi -- deși fenomenalist -- concepe societatea ca un organism, concepție pe care, în afară de socialiști, n-au avut-o decât reacționarii, căci liberalii au fost raționaliști, deși se declară pentru domnia absolută, totuși, politicește, nu este partizan al conservatorilor români, declarând că ambele partide sunt egal de rele și spunând că "burghezia" se dă când cu albii, când cu roșii. Mai mult, în această fază, care ține până la intrarea lui în "Junimea", el are afirmații care, ca și cea de mai sus relativă la partide, sunt inimaginabile în faza a doua și mai ales în faza a treia. Într-un rând, laudă pe Dimitrie Brătianu, pe care mai târziu îl va ocărî cu cruzime; altă dată, declară că în Rusia s-ar face călăul tiranilor; aiurea prevede cu bucurie că republica franceză (subliniez ambele cuvinte!) va bate pe nemți după pace: altă dată, explică starea anormală a Austriei prin rămășițele trecutului etc.

Într-un loc, apostrofează clasele de sus că au făcut "din o parte din oraș tirana celorlalte cinci părți" ca să aibă "alegători pe sprinceană". (Mai târziu va fi pentru menținerea celor patru colegii.) Iar în privința influenței străine, în general, declară că educația străină e rea, căci "implică spirit străin", cultura străină însă nu e rea.

Această primă fază se caracterizează, deci, prin poziția independentă a lui Eminescu față de partidele politice, pe care le acuză laolaltă, precum și prin oarecare juvenilitate, dacă se poate spune astfel, a sentimentelor, prin oarecare "idealism" și concesii făcute "revoluționarismului". Dacă la acestea adăugăm și atitudinea lui Eminescu, tot din această fază, față de dl Maiorescu, despre care am vorbit mai sus, atunci ni se va lămuri și mai bine fizionomia morală a lui Eminescu dinainte de 1874.

În faza a doua, care începe cu stabilirea lui Eminescu la Iași și intrarea sa în "Junimea" și care se caracterizează mai ales prin ideile cuprinse în conferința sa, din

1876, despre "Influența Austriacă", Eminescu nu mai face nici o concesie "revoluționarismului". El dezvoltă acum pe larg teoria domniei absolute, singura formă bună de guvernământ. Acum el nu mai are o poziție independentă față de cele două partide, se ridică cu putere împotriva "franțuziților" (liberalilor) și începe să facă, incidental, teoria păturii grecești suprapuse din Muntenia (liberalii), rasă străină, "de baltă", căreia se datoresc toate relele țării, distrugerea, în vreme de 50 ani, a claselor pozitive.

Faza a treia se caracterizează prin înregimentarea sa în partidul conservator, în care devine un militant, și prin faimoasa teorie a păturilor suprapuse. Caracteristic acestei faze e și faptul că Eminescu, fiind acum gazetar, nu-și mai poate exprima convingerile cu toată libertatea ca mai înainte.

Am văzut că în faza a doua, înainte de a intra în redacția ziarului Timpul, Eminescu a fost dușman al constituționalismului și partizan al domniei absolute. Când vine la Timpul, ne-am aștepta să combată constituționalismul, acea formă nouă de organizare politică și socială introdusă din străinătate, fără ca țara să fi avut nevoie de ea, acea formă care, după Eminescu, nu e bună nici pentru popoarele apusene, căci, cum zice el de atâtea ori (uitând însă pe Anglia și făcând anacronisme), tăria țărilor apusene se datorește absolutismului. Dar Eminescu, acum, nu mai e împotriva constituționalismului, sau nu mai e consecvent împotriva constituționalismului.

Deși, într-un loc, zice că ar trebui să ne "întoarcem parțial la trecut"; deși așteptarea ca formele noi să dea un rezultat bun o compară cu așteptarea ca în câteva ceasuri să avem o grădină bătrână din niște copăcei răsădiți fără rădăcină; deși formulează undeva lozinca ce ar trebui să urmăm în cuvintele: "Forme vechi, dar spirit pururea nou"; deși declară că acei care au introdus formele noi sunt străinii din Muntenia; totuși nu numai că, aiurea, declară că reîntoarcerea la trecut e imposibilă și utopică, dar face toate sforțările ca să dovedească cum că constituționalismul n-a fost introdus de liberali, ci de boieri, la 1859, și de conservatori, la 1866, că reformele de la Unire încoace (adică reformele cele "rele"... completarea formelor noi!) au fost făcute de conservatori, în sfârșit, așa cum fac și azi ziariștii de partid, când vor să arate că partidul lor a făcut totul.

Dar atunci pentru ce teribila luptă a lui Eminescu împotriva "roșiilor", dacă formele noi nu mai sunt rele ca în conferința de la 1876, ca în unele articole chiar de acum din Timpul (în care Eminescu își descopere profundul sufletului său)? Eminescu, firește, găsește argumentul: lupta conservatorilor -- și deci a sa -- împotriva "roșilor" e de dragul constituționalismului și al formelor noi. Eminescu se simte chemat ca, împreună cu partidul său, să con serve intactă constituția (cum se repetă banala istorie!) și să dea un fond formelor noi.

Iată-l dar, în Timpul, departe de reîntoarcerea totală la trecut din Influența austriacă, departe chiar de acea reîntoarcere "parțială" la trecut dintr-un articol de pe la începutul activității sale de ziarist la Timpul, departe de necesitatea "formelor vechi" din alt articol din Timpul etc.

Aceste contradicții se explică, desigur, prin necesitățile de oportunitate ale partidului în care lupta Eminescu. În realitate, marele nostru poet a fost întotdeauna împotriva formelor noi, și dacă la Timpul (unde dealtmintrelea nu s-a putut opri să nu arunce uneori fulgere împotriva acelor forme), le-a admis și le-a apărat, aceasta a făcut-o din motive de tactică ale partidului pe care-l reprezenta.

Fără a mai insista asupra tuturor contradicțiilor, vom mai releva una. Eminescu, care în faza a doua acuză mișcarea de la 1848, acum, pentru a combate pretenția "roșilor" că ei au făcut totul în această țară, citează, între semnele de vigoare, și manifestările de independență națională, anterioare roșilor, și această mișcare de la 18482.

Un alt caracter, afară de contradicție, al activității lui

Eminescu din faza a treia este pasiunea și nedreptatea de care dă dovadă în scrierile sale. El merge așa de departe pe calea aceasta, încât insultă pe liberali, pentru că fac spitale rurale -- căci zice el, nicăieri nu sunt spitale la țară, și liberalii, care au pornit un fel de război de exterminare împotriva poporului, s-au simțit datori -- și nici pentru aceasta măcar Eminescu nu le e recunoscător -- să facă și ambulanțe.

*

Așadar, politicește, Eminescu a fost un reacționar ca și junimiștii. Dar în Eminescu nu vorbea interesul vreunei clase diriguitoare, ci al claselor mici, al meseriașilor, al răzeșilor și al țăranilor. Din acest punct de vedere a criticat Eminescu formele noi, care sunt rele, pentru că sărăcesc și distrug acele clase.

Ca să pricepem și mai bine deosebirea dintre Eminescu și junimiști, să ne gândim la atitudinea câtorva corifei ai "Junimii". Pe când Eminescu, cum am spus, a criticat societatea românească în numele claselor de jos, dl Maiorescu a criticat societatea românească din punctul de vedere al necorespondenței dintre fond și formă și a luptat pentru ideea de "stat", în numele statului, și nu al claselor de jos, ba dimpotrivă, a fost pentru preponderența celor de sus, ca și dl P. Carp, care, însă, a reprezentat ideea de "stat", încă și mai mult din punctul de vedere al claselor de sus decât dl Maiorescu. [...]

Eminescu reprezintă toate aceste clase vechi: "Istoria celor din urmă cincizeci de ani -- zice el --, pe care mulți o numesc a regenerării naționale, mai cu drept cuvânt s-ar putea numi istoria nimicirii răzeșilor și breslașilor".

Și adaugă imediat: "Nimicindu-se însă talpa țării, era neapărat ca și stâlpii să cadă. Au căzut și boierii".

Eminescu insistă pe larg asupra cauzelor ruinării claselor mijlocii. Meseriașii, zice el, au fost distruși: din cauza răpezii modificări a vieții, încât croitorii, de pildă, n-au putut să urmeze această răpede schimbare, și au fost înlocuiți de străini; din cauza concurenței fabricatelor străine; din cauza desființării breslelor, din cauza lipsei de măsuri de apărare a "dezrobiților"; din cauza egalității sociale, introdusă pripit în România, care a dat naștere "boieririi" claselor mijlocii, cărora a început să le fie rușine de muncă și să se arunce în funcționarism. De aici infiltrarea evreilor așa de adânc în organismul românesc: ei au umplut golurile lăsate de români. Formele noi de viață, zice Eminescu, distrugând clasa meseriașilor, membrii ei se-ngrămădesc la slujbe și: "...prin această grămădire la porțile privilegiilor și ale slujbelor, rămân goluri economice, pe care le umple un element străin -- evreii. Unde bacalul boierit și-a închis dugheana, și-a deschis-o evreul, unde fiul blănarului s-a făcut cinovnic, blănarul evreu și-a deschis dugheană, unde ciubotarul român s-a făcut custode a urbei -- adică paznic de noapte --, acolo evreul și-a deschis ciubotărie".

În același timp, sunt sărăciți și răzeșii, prin procese nedrepte. (Eminescu nu spune cine a sărăcit pe răzeși. O spune acum dl Radu Rosetti.)

Iar "desfacerea parțială a latifundiilor", înmulțind numărul clasei feudale, "apăsarea devenind atomistică, țăranul începe a sărăci și a da înapoi", zice Eminescu. (Aceasta ar fi adevărat pentru vremurile anterioare, în formele vechi de viață, înainte de comercializarea agriculturii, înainte ca produsele agricole să ia caracterul de marfă cotată la bursă -- în vremurile când un boier, cu cât avea mai multe moșii, cu atâta putea să ia mai puțin de la țărani, căci nici nu prea avea ce face, pe atunci, cu ceea ce nu ar fi putut consuma.)

La aceasta Eminescu mai adaugă și aparatul formidabil al formelor noi, pe care a fost nevoit să-l susțină din munca lor acești țărani, singura clasă, după Eminescu, care produce într-o țară.

E clar, credem, ce interese -- ce dureri -- vorbesc în critica socială a lui Eminescu. Și, dacă ar mai rămânea vreo îndoială, programul economic expus în ultimul său articol din Culegerea din Timpul. "Conservarea elementului național [...] Conservarea mai cu seamă a proprietății mici în mâna proprietarului român, conservarea meseriilor în mâna meseriașilor români", nu mai poate lăsa nici o îndoială.

Să remarcăm că pentru Eminescu, cum se vede și din citația aceasta, păstrarea claselor vechi și păstrarea naționalității sunt două fețe ale aceleiași probleme.

*

Acum, după ce am văzut mai ales atitudinea lui Eminescu față de clasele sărăcite ori distruse de formele noi, să vedem atitudinea sa față de purtătorii formelor noi, să vedem procesul pe care îl face acestor oameni.

Eminescu, cum am văzut, învinuiește, în faza întâi, pe toți oamenii politici, numai pe roși mai pe urmă, că au copiat orbește Europa, aducând formele noi de viață. Această clasă a roșilor, zice Eminescu, e alcătuită din oameni fără meserie, corupți și incapabili de convingeri. Această clasă este tâmpită și leneșă; ea n-a produs nici un scriitor. (Ceea ce nu este perfect adevărat, și întrucât este adevărat, lucrul se explică prin aceea că această clasă și-a cheltuit energia pentru transformarea țării: am văzut că C.A. Rosetti, de pildă, făgăduia mult ca poet.) Această clasă tâmpită și leneșă a pus totuși mâna pe stat, pe o țară de oameni harnici și inteligenți. (Eminescu dă dovadă, cu acest prilej, de o curioasă concepție în sociologie, căci este nemaiauzit ca o clasă fără nici o însușire favorabilă în lupta pentru trai, și împotriva necesităților istorice, să pună mâna pe conducerea unui stat.) Această clasă parazită trăiește exploatând munca claselor pozitive. Ea le exploatează prin frazeologie -- "export de grâne, import de fraze" -- și prin crearea a o sumedenie de funcții inutile. (Deși aiurea, pentru a combate guvernul care voia să desființeze unele funcții, zice că nu sunt mulți funcționari, ci răi. Acești roșii exploatează cu atâta mai crud, cu cât au gusturi foarte multe și foarte costisitoare, contractate la Paris -- gusturi care se plătesc cu sărăcia și mortalitatea țărănimii. În sfârșit, Eminescu prevede că, dacă domnia acestei clase mai durează, catastrofa, pieirea țării e de neînlăturat în cel mai scurt timp. (Că într-un loc Eminescu constată, în ultimii cincizeci de ani de la introducerea formelor noi, un progres, "mai cu seamă pe terenul politic", datorit "contactului cu civilizația, cu ideile apusului" -- aceasta este una din neconsecvențele lui.)

Dar întotdeauna la Eminescu, cum am văzut, chestia socială se confundă ori, mai bine, ia aspectul de chestie națională. Clasa cea nouă, dacă este rea și dacă a adus forme străine, trebuie să fie și de neam străin. De aici teoria păturii grecești suprapuse. Și dacă acești străini, adică roșii, au apărut în Muntenia, și nu în Moldova, aceasta vine de acolo că în Muntenia clasa "de baltă" (adică de câmp) nu e românească, e bulgărească și grecească -și mai ales grecească. Roșii și clasa funcționarilor sunt strănepoții acelor greci pe care i-a alungat și afurisit Matei Basarab (pe vremea lui Eminescu, istoria cunoștea un asemenea Matei Basarab), sunt urmașii fanarioților din veacul al XVIII-lea, sunt fiii grecilor de la 1821.

Eminescu e așa de cu pasiune pornit împotriva formelor noi, încât laudă vechiul regim, uitând că a fost fanariot. Laudă pe boierii vechi (mulți fanarioți ori fanariotizați etc.), laudă pe cei ce ajungeau la rândul boierilor -- "prin muncă"! (mulți fanarioți ori fanariotizați), laudă pe subprefecții vechi (mulți fanarioți ori fanariotizați), laudă legiuirile vechi, ca pravila împărătească (importație străină, tradusă din grecește). El urăște atât de mult liberalismul, încât acuză pe boierii Golești că s-au amestecat cu "roșii".

Ura lui Eminescu împotriva lieralismului, pe care el îl traduce prin "fanariotism", e așa de mare, încât el, deși antisemit, preferă pe evrei grecilor, cu alte cuvinte, preferă pe evrei liberalilor. Evreii, zice el, sunt de zece ori mai onești, mai morali, mai umani decât roșii, urmașii grecilor de la 1821!

Așadar rezumând, Eminescu -- critic al curentelor lingvistice, literare și politico-sociale -- a fost un reprezentant al claselor vechi, lovite ori distruse de formele străine, apusene, introduse în veacul al XIX-lea. Cum acele clase au coexistat în timp cu boierimea, Eminescu are simpatie și pentru această clasă veche. Din cauza urii sale împo triva formelor străine, el urăște nu numai pe cei care au introdus acele forme, ci și clasa care s-a născut de pe urma acestor forme noi, și pentru a înfiera mai puternic pe acei care au introdus formele străine, precum și pe cei care au fost creați de ele, Eminescu îi declară, și pe ei, de străini. De aici xenofobia lui Eminescu, mai puternică împotriva celorlalți străini, care ne-au dat și adus formele noi, decât împotriva evreilor. Să observăm, în treacăt, că la noi mai toate clasele sunt mai mult ori mai puțin antisemite; dar împotriva altor străini nu se ridică decât reprezentanții claselor de jos, distruse de formele noi aduse din străinătate. Xenofobia lui Eminescu este încă o însușire care-l deosebește de junimiști, care au fost uneori învinuiți chiar de cosmopolitism, pe nedrept, bineînțeles.

Idealul (și uneori și programul) politic și social al lui Eminescu este reîntoarcerea la trecut. El nu poate concepe o altă stare decât cea trecută, în care categoriile sociale, în numele cărora vorbește, să fie mai fericite, ori măcar să nu fie distruse. Eminescu, spirit simplist în chestiile sociale, se oprește mai degrabă asupra unei forme, reală odată, deci concretă, decât să conceapă niște forme viitoare, alcătuite din dezvoltarea și combinarea elementelor prezente. La aceasta a contribuit, desigur, și firea sa particulară, acea poetizare a trecutului, acea tendință de a face abstracție de părțile rele și urâte ale trecutului și de a exagera pe cele bune și frumoase. La aceste cauze ale reacționarismului său a mai contribuit, întărindu-le, o a treia, îndeletnicirea sa continuă cu istoria trecutului, care, bineînțeles, la rândul ei, e un efect al celorlalte. Studiul istoriei e desigur nu numai folositor, dar și indispensabil, nu numai pentru orice om de cultură, dar mai ales pentru un om care se ocupă cu problemele politice și sociale. Dar el poate să aducă și primejdii mari. Numai acela care pricepe viața prezentă, numai acela care are destulă vigoare de a trăi viața prezentă, numai acela care are destulă energie vitală de a voi desfășurarea vie a vieții -- "act de creațiune constantă, mișcare, dislocare și improvizație de fiecare clipă" --, numai acela care are destulă putere de inițiativă într-însul ca să nu se mulțumească a fi un simplu urmaș, ci și un creator, numai acela care imită pe strămoși creând mai departe, cum au făcut și ei, în loc de a-i copia -- numai acela se poate folosi cu adevărat de istorie, transformând-o în substanță vie, în factor de progres, căci "trecutul nu poate fi interpretat decât prin cea mai mare putere a prezentului". Observ, în treacăt, că la noi, unde studiile istorice sunt poate singurele serioase, reacționarismul păturii culte se explică, în parte, și prin preocuparea cu aceste studii, lipsite de contraponderea studiilor de altă natură, ca sociologia, economia politică, biologia, filozofia biologică etc.

Eminescu a fost, din toate aceste cauze, unul dintre cei care se mulțumesc a fi urmași. În Sărmanul Dionis, cea mai caracteristică bucată pentru psihologia lui, el se complace în visul că trăiește pe vremea lui Alexandru cel Bun. El nu poate concepe viața decât ca o copie a trecutului. La această stare sufletească a mai contribuit și un alt fapt: firea lui, înnăscută ori câștigată mai târziu, lipsa lui de voință, neputința lui de a reacționa -- catehizată în

Glossa --, care este și cauza psihică a pesimismului său, cum am arătat aiurea.

După Eminescu, vor veni alți reprezentanți ai acelorași dureri, care vor face societății românești același proces, dar care vor căuta soluții aiurea decât în trecut. Aceștia vor fi socialiștii de altădată, care reprezintă a patra fază a criticii și care sunt o apariție tot moldovenească. Dar vom vedea că, nepricepând nici ei realitatea, vor recomanda tot soluții utopice -- utopia revoluționară, în loc de utopia reacționară a lui Eminescu.