Spiritul critic în cultura românească/Încheiere

 

Poporul român, în tot cursul istoriei sale, până în veacul al XIX-lea, a suferit influența culturală a unor curente orientale, afară de mici excepții; cultura polonă în veacul al XVII-lea, cultura franceză a Franței vechi la sfârșitul veacului al XVIII-lea.

În veacul al XIX-lea, istoria a pus românilor următoarea problemă: România va rămâne mai departe o țară orientală, semiasiatică, ori va intra în rândul popoarelor europene, în cultura europeană?

Și această problemă a fost rezolvată tot de istorie. Din diferite cauze, România nu s-a putut sustrage influenței europene. Civilizația europeană, mai ales sub forma și prin influența franceză, a străbătut până în țările noastre. A srtăbătut, ca și în restul Europei, prin presiune, prin imitație și de nevoie.

Prin presiune, căci o țară din Europa nu poate scăpa de invazia unei civilizații, care e și superioară și care tinde să dea întregului continent -- și chiar întregului glob -- aceleași forme politice și același fel de cultură.

Prin imitație, căci o civilizație superioară fascinează, prin însuși faptul că e superioară. Să ne amintim de impresia ce a făcut civilizația europeană asupra lui Radovici din Golești și de schimbarea ce s-a produs în sufletul acestui boier de neam mare în urma acelei puternice impresii.

De nevoie, căci civilizația apuseană, și mai ales sub forma franceză, se traducea în ordinea politico-socială prin două idei ori sentimente, fecunde și absolut necesare țărilor române, ruinate și îngenuncheate, prin democratism și naționalism.

Țările române erau la discreția marilor puteri vecine, și cei care simțeau rușinea și nenorocirea acestei situații -- oamenilor cu dor de a scoate poporul român de sub jugul acestor vecini și de a face din acest neam oropsit un mare popor, cu dreptul de a-și spune cuvântul său --, nu puteau să nu fie fascinați de concepția naționalistă, datorită Franței revoluționare.

Iar dacă țara era îngenuncheată de vecini puternici, apoi marea majoritate a țării, elementul ei viu, acel care producea bogăția și care păstra neatins spiritul național -- bogăție și spirit care aveau să alcătuiască viitorul patriei române --, elementul acela era subjugat unei clase care îl înăbușa. Și dorința spiritelor luminate de a scoate la iveală, de a pune în valoare tot ce putea da acest element își găsea o justificare, o teoretizare, o stea conducătoare, în acele concepții răspândite de Franța revoluționară, numite democratism.

Naționalismul și democratismul -- și democratismul mai ales ca mijloc pentru naționalism -- iată ce a făcut pe oamenii luminați să introducă în țările române cultura apuseană -- cultura care ar fi străbătut aici și fără aceasta, prin presiune.

Odată ce cultura apuseană trebuia să străbată aici, din cauzele amintite mai sus, problema capitală ce se punea era aceea de a ști ce anume să se introducă din această cultură și cum să se introducă această cultură; de a face toate chipurile să se introducă ceea ce era necesar și să se țină piept la acele elemente ale culturii străine care nu ne erau necesare.

Și era necesar tot ceea ce putea să facă din acest popor un popor de viitor, și nu era necesar tot ceea ce putea să înăbușe unele însușiri fericite, specific naționale.

Cultura străină avea să pună în valoare energiile poporului, iar nu să atrofieze cumva unele din aceste energii.

Ca să întrebuințăm o comparație cam vulgară, cultura străină avea să hrănească organismul viu al poporului român, făcându-l robust și apt pentru munca creatoare, și nu trebuia să aibă rolul acelor substanțe care, în loc să dea vigoare organismului, îl slăbesc, îl predestinează morții, fie prin nepotrivirea cu cerințele organismului, fie prin supraalimentație.

Pentru a ști ce și cum să ne însușim din cultura străină, trebuia o mare putere de discernământ; trebuia priceperea și a culturii străine, și a împrejurărilor sociale ale țării, și a sufletului acestui popor, și concepția clară a idealului ce avea să fie urmărit. Trebuia, cu alte cuvinte, un spirit critic luminat, dar în același timp constructiv, care să prezideze la introducerea și asimilarea acestei culturi.

Definirea acestui spirit critic, rolul lui, evoluția lui -acestea formează subiectul paginilor ce preced.

Am văzut în aceste pagini că influența culturii apusene s-a simțit în toate aspectele vieții românești. Am stăruit mai mult asupra acelora care ni s-au părut mai interesante: limba, literatura, organizarea politico-socială. Și credem că, vorbind de aceste aspecte ale culturii, implicit am vorbit și de celelalte, care se reduc toate la ceea ce s-ar putea numi moravuri, felul vieții sociale etc.

Fiind fatală, dar și necesară, introducerea culturii apusene, fiind de absolută nevoie discernământul critic în introducerea acelei culturi, este evident că numai acei oameni au apucat calea adevărată, au lucrat spre adevăratul progres al țării care au întrupat în ei și tendința de a introduce cultura apuseană, și spiritul critic, spiritul de discernământ, vederea clară a ceea ce era necesar și ce nu.

Imitatorii fără rezervă ai culturii apusene, ca și acei care au fost numai critici refractari ai oricărei activități novatoare, au trebuit, fatal, să greșească. Ei n-au avut atitudinea necesară, unica necesară, pentru a face ca cultura apuseană să dea aici roadele cele mai bune. Cei dintâi au căutat să introducă și ceea ce nu trebuia, cei de-ai doilea au căutat să oprească a se introduce și ceea ce trebuia.

De aceea am accentuat cu toată puterea meritul școlii critice moldovenești, reprezentată strălucit printr-un om rezumativ, care e Mihail Kogălniceanu. Acest caracter rezumativ și reprezentativ al lui Kogălniceanu ne apare clar, numai luând cunoștință de direcțiile și felul activității sale multilaterale:

El vrea să avem o literatură nouă și este partizan al influenței literaturilor străine, dar dă în același timp scriitorilor un îndreptar prin cronicile pe care le dezgroapă și prin literatura poporană. El vrea să schimbe organizarea țării, dar în același timp studiază istoria trecutului și starea actuală de atunci a țărilor române, ca să știe ce li se potrivește și ce nu din ceea ce poate fi importat. Și nu mai insist, căci am vorbit pe larg despre Kogălniceanu în cursul acestui studiu.

Și câtă vreme acest organizator al României moderne este omul care imprimă tuturor fenomenelor sociale concepția sa -- până pe la 1866 --, spiritul novator și spiritul critic merg împreună într-o fericită sinteză. Vorbesc, bineînțeles, în general, căci în unele din reformele sale a fost nevoit să facă concesii, împotriva convingerilor sale.

După aceea, aceste două tendințe se separă. Liberalismul muntean, în manifestările lui extreme, rămâne să reprezinte spiritul novator; junimismul moldovenesc rămâne să reprezinte spiritul critic, negativ. Această ruptură a fost o nenorocire pentru istoria contemporană a României. Unii merg fără discernământul trebuitor; ceilalți neagă necontenit utilizarea întregii opere a celor dintâi. Unii merg fără un plan bine definit; ceilalți vor să rămânem pe loc.

Și cum pe loc nu se putea sta, și nu se poate sta niciodată; și cum critica devine expectativă și curat negativă, introducerea culturii apusene este lipsită de ajutorul, atât de necesar, al spiritului critic.

"Junimea" vrea să stăm pe loc, dacă nu chiar să ne întoarcem puțin îndărăt. Eminescu vrea să ne întoarcem îndărăt. Socialiștii vor să sărim cine știe unde, în necunoscut.

Dar nu puteam sta nici pe loc, nici merge înapoi, nici face sărituri în necunoscut și în imposibil. Și, deci, predi ca acelora care voiau aceste lucruri nu putea să fie decât o predică în pustiu. Iar retragerea în expectativa critică a atâtor capete eminente -- absența atâtor capete eminente de la munca pentru a merge, cuminte și cu discernământ, mai departe -- și-a dat roadele sale. Și această absență, pe lângă alte lucruri, explică starea în care suntem astăzi.

Căci, dacă limba literară a fost ferită de marile primejdii și urmează a se fixa pe încetul, poate prea pe încetul; dacă literatura românească a devenit autonomă de "politică" și urmează a se naționaliza, apoi starea politico-socială e atât de rea, încât nu este nimeni să n-o constate cu durere.

Și suntem siguri că dacă spiritul novator ar fi mers alăturea cu spiritul critic, ca în vremea, ca în persoana lui Kogălniceanu -- spiritul novator îmbărbătând spiritul critic, timid prin firea sa, spiritul critic moderând spiritul novator, temerar prin firea sa --, suntem siguri că țara noastră ar avea astăzi un alt aspect.

Dar s-a întâmplat altfel. Se vede că așa a fost să fie...