Sari la conținut

Spiridușul din trandafir

Spiridușul din trandafir
de Hans Christian Andersen
29848Spiridușul din trandafirHans Christian Andersen


În mijlocul unei minunate grădini se înălța o tufă de trandafiri plină de flori, iar în cea mai frumoasă floare trăia un spiriduș atât de mic încât nici cea mai ageră privire a unui om nu îl putea zări. Era la fel de drăguț și chipeș ca și un copil , și era înzestrat cu aripi care i se întindeau de la umeri până la picioare.

În spatele fiecărei petale a trandafirului, el avea câte un mic dormitor cu un pătuț ca de puf. Cât de parfumate erau camerele sale, și cât de transparenți și strălucitori erau pereții acestora, căci ei erau făcuți cu toții din petalele roze ale trandafirului!

Cât era ziua de lungă, spiridușul zburda sub razele calde ale soarelui și zbura din floare in floare, dansa printre aripile multicolore ale fluturașilor sau măsura cu pasul cât de lungă putea fi frunza unei plante. Pentru că, vedeți voi, frunza unei flori cuprindea pentru el tot atâtea drumuri și șosele cât o întreagă țară. Se putea întâmpla ca o astfel de călătorie să nu se sfârșească nici măcar până la apusul soarelui!

Într-o seară a venit, însă, frigul, a început să cadă roua și vântul a început să bată cu putere. Sosise timpul să se întoarcă acasă, în floarea lui! Deși s-a grăbit cât a putut mai tare, atunci când a ajuns la trandafirul lui, acesta își închisese petalele. Nici măcar o singura petală nu rămăsese deschisă! Nu avea cum să mai intre în căsuța lui! Micuțul spiriduș era foarte înspăimântat, pentru că nu i se întâmplase niciodată să rămână afară peste noapte. În fiecare seară, el adormea în parfumul plăcut al petalelor care îl adăposteau de frig și vânt. Spiridușul a început să se gândească cu groază că nu îl mai aștepta altceva decât moartea!

Dintr-o dată, și-a amintit de o tufă de caprifoi din grădină, ale cărei flori se asemănau cu niște coarne de taur. Poate că unul din acestea i-ar fi putut sluji drept adăpost în care să doarmă până spre dimineață!

Pe dată, spiridușul a zburat în celălalt capăt al grădinii, a ajuns în fața caprifoiului și a rămas încremenit în aer. Ssst! Liniște! Sub frunzele mari ale tufei erau doi oameni! Cea mai frumoasă fată pe care ți-ai fi putut-o închipui și cel mai frumos băiat pe care ți l-ai fi putut imagina! Cei doi erau uniți într-o îmbrățișare atât de strânsă încât păreau că nu se vor mai despărți niciodată. Ei se iubeau atât de mult! Mai mult chiar decât cel mai drăgăstos copil și-ar putea iubi mămica sau tăticul.

„Iubita mea, trebuie, totuși, să ne despărțim,” a spus la un moment dat băiatul. „Fratelui tău nu îi place de mine, așa că vrea să mă trimită într-o lungă călătorie, peste munți și oceane. Cu bine, draga mea, vei rămâne întotdeauna în inima mea!”

Apoi, cei doi îndrăgostiți s-au sărutat, iar tânăra fată i-a dăruit iubitului ei un trandafir. Înainte de a i-l da, ea a sărutat floarea cu atâta iubire și căldură încât petalele trandafirului s-au deschis, iar spiridușul s-a strecurat cu repeziciune înlăuntrul lui. În timp ce își culca capul pe perna moale și parfumată a unei petale, el a putut auzi: „Rămâi cu bine! Adio!”, apoi a simțit că trandafirul fusese așezat chiar lângă inima tânărului. Vai, cât de tare bubuia inima aceea! Micuțul spiriduș nu putea adormi din cauza bătăilor asurzitoare!

Trandafirul nu a rămas, însă, pentru mult timp lipit de acea inimă bubuitoare. În timp ce mergea singuratic prin pădurea întunecată, îndrăgostitul a scos floarea de la sân și a sărutat-o atât de des și de apăsat încât spiridușul era cât pe ce să fie strivit. Prin pânza subțire a petalelor el putea simți buzele fierbinți ale tânărului, în timp ce trandafirul se deschidea ca și cum ar fi fost încălzit de razele cele mai călduroase ale soarelui de amiază.

Dintr-o dată, pe cărarea din pădure a apărut un alt bărbat. Era chiar fratele cel răutăcios și înnegurat al tinerei fete! El a scos de la brâu un pumnal lung și ascuțit și l-a înjunghiat de moarte pe îndrăgostitul care săruta plin de pasiune trandafirul. Apoi, ucigașul a tăiat capul tânărului și l-a îngropat împreună cu trupul în pământul reavăn de la rădăcina unui tei.

„Acum este mort și uitat!” și-a spus în sinea lui fratele cel rău. „Lumea va crede că el a plecat într-o călătorie lungă și plină de primejdii în care și-a pierdut viața. Da, el nu se va mai întoarce vreodată iar sora mea nu va mai îndrăzni să mă mai întrebe despre el.” Apoi, ucigașul a presărat frunze uscate deasupra pământului în care îl îngropase pe îndrăgostit și s-a întors acasă ascuns de întunericul nopții.

El nu era însă singur, așa cum se credea. Micuțul spiriduș îl însoțea. Pentru că, în vreme ce fratele cel rău săpase mormântul, căzuse în părul lui o frunză uscată din tei, iar în frunza aceea făcută sul se afla chiar spiridușul. Acum, pălăria bărbatului acoperea frunza, iar în bezna de acolo spiridușul tremura de groază și mânie la amintirea faptei groaznice la care fusese martor.

Omul cel rău a ajuns acasă atunci când mijeau zorile. Și-a dat jos pălăria și s-a dus în camera sorei sale. Frumoasa fată era întinsă pe pat și visa la iubitul ei, pe care îl credea plecat departe, călătorind peste munți și mări. Păcătosul frate s-a aplecat asupra ei și a început să râdă cu cel mai hidos râs auzit vreodată, iar frunza uscată i-a căzut din păr și s-a așezat pe așternutul patului. El n-a observat-o și, în curând, s-a dus în camera lui pentru a trage un pui de somn.

Micuțul spiriduș a ieșit afară din frunza făcută sul, s-a strecurat în una din urechile fetei adormite și i-a povestit acesteia, ca în vis, povestea îngrozitoarei crime. El i-a descris partea din pădure în care fratele ei îi ucisese iubitul și locul în care fusese săpat mormântul. După aceea, i-a șoptit: „și ca să te convingi că nu a fost doar un vis, atunci când te vei trezi, vei găsi o frunză uscată de tei pe așternutul patului tău.” Atunci când s-a deșteptat, pri-mul lucrul pe care l-a zărit fata a fost frunza de tei.

Vai, ce lacrimi amare și fierbinți a vărsat tânăra fată! Ea nu a îndrăznit, totuși, să lase să i se vadă durerea. Fereastra camerei ei a stat deschisă toată ziua, și spiridușul, deși putea sări cu ușurință în grădină, la trandafirii și celelalte flori pe care le îndrăgea, a rămas acolo, pentru că nu suporta să o lase singură pe îndurerata fată.

În dreptul ferestrei creștea o tufă de trandafiri care înflorea în fiecare lună, așa că, spiridușul și-a făcut culcuș într-una din aceste flori, astfel încât să poată veghea asupra sărmanei fete. Adeseori, fratele ei a intrat în cameră, însuflețit de o bucurie răutăcioasă, dar ea nu a îndrăznit să spună nici măcar o vorbă despre amărăciunea din inima ei.

Atunci când a venit noaptea, fata s-a furișat afară din casă și s-a dus în pădure, în locul pe care îl văzuse în vis. Ea a dat deoparte frunzele de pe proaspătul mormânt, a săpat cu mâinile în pământul moale și, în cele din urmă, a găsit trupul iubitului ei. Cât de amarnic a plâns și l-a jelit, și cât de fierbinte s-a rugat lui Dumnezeu să îi fie luată și ei viața! Dacă ar fi putut, ar fi luat cu ea corpul celui iubit, însă întrucât așa ceva îi era peste puteri, a a ridicat în mâini capul palid, cu ochii închiși și l-a sărutat pe gura rece, apoi, cu degete tremurânde, a dat deoparte țărâna din frumosul păr.

„Cel puțin, pe acesta îl pot duce cu mine,” și-a spus ea lăcrimând. După aceasta, a îngropat înapoi trupul și a risipit iarăși frunze uscate deasupra anonimului mormânt. Capul iubitului, l-a luat însă cu ea, împreună cu o tufă de iasomie care creștea în acel loc, și a pornit înapoi spre casă.

Imediat ce a ajuns în camera ei, a adus cel mai mare vas de flori pe care l-a putut găsi și a așezat în el capul. Apoi, l-a acoperit cu pământ și a plantat deasupra tufa de iasomie adusă din pădure.

Micuțul spiriduș nu mai putea suporta să vadă atât durere! „Rămâi cu bine! Adio!” a zis el, și a zburat afară, la trandafirul său din grădină. Acesta se vestejise însă și se uscase; rămăseseră din el numai câteva frunze uscățive, care atârnau bătute de vânt. „Vai”, a oftat spiridușul. „Cât de repede se duce ceea ce este frumos și bun în lumea asta!” După aceea, a reușit, totuși, să găsească un alt trandafir, în care și-a găsit o locuința confortabilă, în spatele petalelor delicate, gingașe.

În fiecare dimineață, spiridușul zbura până la fereastră bietei fete și o găsea întotdeauna plângând deasupra vasului de flori. Ușor, delicat, lacrimile ei cădeau peste tufa de iasomie și, pe zi ce trecea, fata devenea mai palidă și mai slabă, iar tufa creștea mai viguroasă și mai verde. Din cele câteva ramuri au apărut, una câte una, noi crenguțe, pe care au apărut mici boboci de flori, răsfățați de sărutările fetei.

Atunci când păcătosul ei frate o găsea lângă vasul de flori, începea să o certe și să o întrebe de ce se purta în felul acela prostesc. Lui nu îi plăcea dragostea sorei lui față de acea tufă de iasomie și nu înțelegea de ce ea plânge aplecată deasupra ei. El nu avea de unde să știe ce ochi închiși zăceau ascunși acolo și ce buze reci sărutau acum pământul din glastră.

Într-o zi, spiridușul a găsit-o pe față ațipită lângă vasul de flori și i-a șoptit în ureche despre noaptea în care el o zărise lângă iubitul ei, în grădină, despre aroma trandafirilor și spiridușii care trăiesc ascunși în ei. Ea a fost cuprinsă de mrejele unui vis dulce, încântător și, în timp ce își visa clipele cele mai frumoase din viață, s-a stins ușor, plecând de pe lumea aceasta. Moartea ei a fost ușoară ca atingerea unui înger, iar ea a ajuns degrabă în rai, alături de iubitul ei. Florile de iasomie și-au deschis clopoțeii lor mari și au dat naștere unei miresme dulci, minunate. Pentru că numai în acest fel știu florile să îi plângă pe cei dragi.

Fratele cel rău a văzut frumoasa plantă înflorită și a luat-o cu el, ca o amintire de la sora lui, așezând-o în camera lui, aproape de pat, întrucât frumusețea florilor era nemaipomenită, iar parfumul lor mereu proaspăt și dulce. Micuțul spiriduș a însoțit, însă, vasul de flori până în odaia omului păcătos, și a zburat printre crengile iasomiei, din floare în floare. În fiecare dintre ele a descoperit câte un suflet mititel și fiecăruia el i-a spus povestea uciderii omului al cărui cap era așezat chiar în pământul de sub tufă. El le-a istorisit despre fratele cel rău și despre biata lui soră.

„Știm lucrul acesta!” i-a răspuns fiecare suflețel din fiecare floare. „Doar ne-am născut din ochii și buzele celui omorât. Știm totul! Știm totul!” au repetat ei și au dat din cap într-un fel ciudat. Spiridușul trandafirului nu înțelegea cum de pot fi aceste mici suflete atât de liniștite și împăcate, așa că a zburat la albinele care își adună mierea și le-a istorist groaznica poveste despre fratele cel rău. Acestea s-au dus îndată la regina lor și i-au spus ce auziseră. Pe loc, regina a poruncit tuturor albinelor că a două zi dimineață să își ia zborul către casă și să îl ucidă pe fiorosul asasin.

În noaptea care a urmat, s-a petrecut însă ceva cu totul și cu totul neașteptat. Era prima noapte după ce fata murise, și, în timp ce fratele cel rău adormise liniștit în patul de lângă vasul cu tufa de iasomie, florile s-au deschis dintr-o dată și din fiecare din ele a ieșit câte un spiriduș invizibil, înarmat cu o micuță lance otrăvită. Mai întâi, ei au intrat în urechile omului și l-au chinuit povestindu-i cele mai groaznice vise pe care și le putea închipui, apoi au zburat până la buzele lui și i-au împuns limba cu lăncile lor otrăvite.

„Acum l-am răzbunat pe omul ucis!” au strigat cu toții, în cor, apoi au zburat înapoi în clopoțeii florilor de iasomie.

La sosirea dimineții, prin ferestrele deschise, au pătruns în camera micuțul spiriduș și întregul roi de albine, condus de regină, gata de a-l ucide pe fratele cel rău.

El nu mai era, însă, în viață, iar oamenii care au venit după aceea lângă patul lui au spus că murise din cauza miresmei de iasomie. Micuțul spiriduș a înțeles că omul fusese ucis datorită răzbunării florilor și i-a mărturisit acest lucru reginei care, împreună cu întregul ei roi a început să bâzâie fără încetare în jurul vasului de flori, nimeni nefiind în stare să le alunge de acolo. Atunci când un om a încercat să ia ghiveciul, o albină l-a înțepat în mâna și acesta s-a spart în țăndări pe podea. În acel moment, toți oamenii din jur au putut să vadă un craniu alb și au știut de îndată că omul mort din pat era un ucigaș.

Regina albinelor a zburat prin văzduh și a cântat despre răzbunarea florilor și micuțul spiriduș din trandafir și despre cum în spatele celei mai mici frunze se ascunde cineva care poate descoperi și răzbuna orice faptă rea.