Spanachidism

Jump to navigation Jump to search
Spanachidism
de Anton Bacalbașa
(Fragment)


În seara aceea el era trist. Fără să vrea, simțea cum sufletu-i se-mbracă-în doliu, culoarea mormintelor și a călugărițelor; simțea cît e de mic în fața vremii eterne și cît este de naiv în fața nedezlegatului mister al vieții.

Gînduri care de care mai funebre îl apucau.

„Dacă m-aș sinucide singur?”

Ideea aceasta îi surîse.

„Cel puțin, zise el, nu voi muri ucis de alții! Nu voi muri învins! Voi avea și eu o victimă, voi zdrobi și eu o viață, destul tot alții m-au zdrobit!”

Își luă inima-n dinți și țigara-n mînă, privi în juru-i cu îngrijire și nu zări nici un obiect cu care să-și poată tăia „firul vieții”. Cugetă un moment să se înăbușească punînd capacul la sobă; dar geniul său cel bun îi spuse numaidecît că este o lașitate să pui capacul atunci cînd nu-i foc în sobă.

Dar dac-ar cumpăra de cincizeci de bani șoricioaică? însă nici cugetarea asta nu-l ademenea. Șoricioaică?

Și-apoi? Ce va face el de țigări? Cu cincizeci de bani se poate mai ușor cumpăra un pachet de tutun!

„A, prost ce sînt! exclamă el. Eu mă gîndesc cum să mă sinucid, și nu mi-am făcut programul! Să mor fără să se știe cauzele tristului eveniment? Dar aceasta ar însemna mai mult decît o sinucidere!”

Luă condeiul, se așeză la masă și începu să scrie cu cerneală roșie:




„PROGRAMUL SINUCIDERII MELE

În momentul cînd scriu aceste rînduri eu nu mai sînt printre cei vii. Scriu cu sîngele meu acest manifest, cel din urmă poate, și în care cetitorii vor afla cu cea mai adîncă părere de rău încetarea din viață a valorosului nostru amic și colaborator Mișu Spanachidi… Da, eu am murit; dar numele meu va rămîne.

Cauza morții. Pînă în momentul de a pune sub tipar cauza fatalului act este încă necunoscută. Se bănuiește că un mister se ascunde aci. Parchetul, sesizat de mai mulți vecini și de opiniunea publică alarmată, a descoperit o scrisoare olografă și scrisă chiar de autorul ei, din care rezultă că sinucisul n-a fost asasinat.

La Cameră. Se crede că mai mulți deputați, amici ai defunctului, vor interpela guvernul asupra acestei barbarii. La urmă se va vota o moțiune, prin care se va cere ca înmormîntarea să se facă pe socoteala statului.

Onoare acestor reprezentanți ai țării!”

Dar de-abia sfîrșise de scris aceste rînduri, cînd auzi o bătaie în ușă.

Spanachidi tăcu.

O a doua bătaie, de astă dată mai tare.

— Cine vine să turbure locașul morții? strigă el.

Ușa se deschise și apăru servitorul casei.

– A venit o madamă cu scrisoarea asta, domle…

– Bine, zise Spanachidi. Du-te!

Și servitorul ieși.

Fostul sinucis luă scrisoarea, o desfăcu cu grabă și o lacrimă i se ivi în colțul pleoapelor.

„Așadar, ea mă iubește! Și eu, ingratul, tocmai pe ea o uitasem! Să mai citesc o dată”…

Scrisoarea era simplă, scrisă cu o ortografie necunoscută, dar cu mult sentiment. Ea cuprindea rîndurile următoare:

„Mișule dragă,

Nu uita că te aștept diseară în grădină la Icoană Are să fie și Luța cu musiu Barbancioc al ei Mergem ambu patru la «Rașca», la Dimcu

Te sărut dulce, Sița”

Spanachidi sărută scrisoarea. Îi rupse cămașa ca să facă pe ea un „fapt divers” pentru a doua zi la ziar, apoi puse restul în cutia lui de scrisori „Margareth Mill”, unde ținea – cum zicea el – „Anuarul amorurilor mele”.

Acum era vesel. Sița fii depărtase din minte toate gîndurile negre și—l făcuse să uite că trebuia să se sinucidă. Și apoi, la ce s-ar fi sinucis? Ce motive avea pentru asta? Ce nemulțumiri? Nici una! Ziarul la care colabora era mulțumit de el, el era mulțumit de ziar și presupunea că chiar cetitorii sînt încîintați. Tînăr era, viitor avea, și iată că Sița venea să-i puie pe frunte cununa fericirii.

„Ce inimă bună e Sița! exclamă el singur, cu glas de «aparte». De un an de cînd e bonă la maiorul Ursu mă iubește cu un amor exact. Oricînd poate, ea-mi scrie să ne întîlnim. Ah! de-ar mai dura manevrele, ca maiorul să fie concentrat!”

Și, zicînd acestea, Spanachidi luă în mînă un ziar „adversar”, pe care-l lua regulat de la redacție, ca să polemizeze.

Își aruncă ochii pe pagina a treia și ceti:

„INFORMAȚII

Sinuciderea din capitală. Aseară s-a sinucis în locuința sa tînărul X. Y. Cauza funestei hotărîri nu este cunoscută. Vom da mîine și alte amănunte.”

„Ce prost sînt informați! zise Spanachidi. O sinucidere fără amănunte! Lasă, că le arăt eu mîine”…

Și, luîind condeiul, transformă articolul cu Sinuciderea lui Spanachidi în alt articol: Sinuciderea din capitală.

„Au să crape de necaz cînd or vedea că numai eu am scrisoarea olografă, scrisă chiar de autorul ei!”

Apoi își luă pălăria, scoase colțul batistei afară, se privi în oglindă. Își drese mustățile și-și examină punga: „Seara asta o să mă ție probabil vreo zece lei: consumații la «Rașca», chetă la lăutari, bacșiș chelnerului, poate cîteva alune prăjite… Dar nu-i nimic; mîine iau de la administrație «cheltuieli de reportaj»; trăsură la casa mortului, vizită la morgă, bacșiș defunctului”…

Își luă bastonul și ieși.

La colț tocmai venise tramvaiul. Dete douăzeci de bani:

— Pîn’ la Icoană!