Soveja (Voronca)
Sunt aceiași munți înduioșați și blajini,
cari s’au strâns la focul lunii, să freamăt povești știute.
În vale trenul mic, a înțepat cu strigătele lui subțiri, cerul,
și picurarea unui flaut a venit, plânsul stelelor singuratece să-l sărute.
Revăd casa cu ceardac bătrânesc.
E peste tot aceeaș simplitate de perdea liniștită,
Seara se deschide asemeni unei ferești spre munți,
și tăcerea se revarsă tot mai mult, ca o apă de stăvilarul umbrelor oprită.
Privesc în jur: sunt codrii buni, codrii copilăriei.
Rar, fălfăitul păsărilor se destinde, asemeni unei nedeslușite chemări,
și eu, prin amintire îmi trec degetele tremurate și triste,
cum, copil, ni le treceam, jucându-mă, prin flacăra unei lumânări.
Tristețea mă ia de mână și mă duce prin unghere.
Sunt toate locurile tăcute prin care împreună am mers.
De-atunci, singur: am rămas mâhnit și pustiu ca o cadră
din care amintirea portretului s’a șters.
Afară fluerul brodează aceeaș melancolie.
Sufletul serii cade în apă ca o piatră desprinsă ușor din munte
Întind spre tine mâinile și-aștept ca ’n copilărie
să mă săruți, măicuța mea bolnavă, pe lacrimi și pe frunte.
În vale geamătul trenului e tot mai stins.
...Prin mâini o fâlfâire dureroasă îmi trece.....
...E cântecul monoton pe care îl cunosc demult,
și toată mâhnirea trecutului mă cuprinde ca un cearceaf umed și rece.