Soveja

Salt la: navigare, căutare
Soveja
de Alecu Russo
Ziarul unui exilat politic la 1846


4 martie. Iată-mă dar pus la-nchisoare și singur. Temnicerul meu a pornit azi la Iași... Am rămas dar singur... adică sechestrat într-o vizuină fără orizont, unde soarele abia pătrunde-n silă printre niște brazi stârciți... Vântul șuieră toată ziua; omătul acoperă cu un giulgiu întristat coastele aprige ale munților. Oamenii umblă aci acoperiți cu niște veșminte sălbatice de piei de oaie; ar putea crede cineva că mă aflu în Siberia și cu atât mai mult în Siberia, încât sunt aici pe temeiul unei legi care nu are ființă... Dar, ce să zic! Nici partea mea nu e tocmai de lepădat, căci iată-mă cu puțină cheltuială preschimbat în jertfă politică... suferind lipsuri, bântuit de exil și de arbitrar, cine mă va putea oare opri de a mă declara un om mare prigonit? De n-ar fi pilda cam primejdioasă, eu n-aș avea alta decât a râde de aceste împrejurări... și dacă nu mi-ar lipsi cărțile, de n-aș fi pus la popreală, dacă aș avea cu mine straie și rufe, în sfârșit, dacă nu mi-ar fi așa de urât și aș mai putea să văd câteodată vreo figură cunoscută, apoi, zău, nu știu de n-aș fi aici tot așa de bine, ca și în Iași...

Neavând ce să fac, îmi frământ capul cu gânduri de tot felul; printre toate aceste cugetări, roșii, verzi și împestrițate, punctul meu de plecare, călătoria și sosirea mea aici mi se ivesc ca niște visuri; spre a le risipi și a putea dormi, trag la tutun, nu ca un turc, ci ca patru... căci, negreșit, în starea mea de exilat, omul are drept de a-și cheltui puterile în fumuri. Când însă nici fumul, nici ciubucul nu pot să-mi mai aline urâtul, atunci cat pe fereastră și ochii mei se ațintesc pe o bisericuță umilită, care de două sute de ani, de când e înălțată, a văzut multe, și care și ieri și azi a stat la câte o înmormântare... ieri un unchiaș... azi un copil!...

Viața și bătrânețile... nădejdea și dezgustul!... unuia-i zâmbea viitorul, cum zic poeții; celalt trecuse prin toate nevoile... și ce nevoi!... ale săracului. Sărmani trufași ce suntem! Noi credem că vom face zgomot pe lume... și apoi o lopată de pământ acoperă tot ce am fost, și s-a mântuit!... Niciodată n-am putut să-mi deslușesc lămurit aceste două cuvinte: moarte și nimicire.

Poate că vecinătatea acestei vechi bisericuțe și acele două înmormântări au răspândit o așa mare liniște în cugetările mele... nici o mâhnire, nici un răcnet de mânie, nici o tânguire n-au trecut încă prin buzele mele.

Temnicierul meu a plecat chiar acuma; el era o mângâiere mare pentru mine; îmi povestea mereu la basme în felul Halimalei, și fiecare din povestirile sale, adunate în multîncercata sa viață, cuprindea axiome din morala orientalilor. În ziua dintâi, când ne-am văzut, el, trăgând din ciubuc, îmi zise în chip de mângâiere: "Nu te mâhni; toate acestea vor trece. Supărarea nu este de nici un folos... la astfel de împrejurări trebuie să faci ce-i face, ca să te uite lumea... Când cu Zavera, un turc, bănuit cum că avusese amestec cu răzvrătitorii, fusese surghiunit pe țărmurii Asiei Mici. Trei ani se petrecură, și bietul turc tot aștepta să-i vie știre că s-a mazilit vizirul, dușmanul lui, dar - cu totul împotriva obiceiului sultanilor - vizirul sta pe loc în slujba lui, turcul se prăpădea cu firea. În sfârșit, rudele acestuia, prin deosebite uneltiri, ajunseră până la vizirul și-i dară o jalbă, rugându-l să ierte pe osânditul și să-i dea drumul a se-napoia acasă. "Mohamet să trăiască! — zise vizirul , — ce? n-a murit câinele acela? Îndată să meargă să-i taie capul!" La turci, unde-i vorba, acolo-i și fapta... Peste trei zile însă, vizirul fu mazilit și altul veni în locul său. Ei! Spune-mi acuma, rogu-te, nu e mai bine să-și caute omul singur mângâierea?..."

N-am de fel ce face; să mă primblu nu pot, căci prea e vremea rea... singurele-mi petreceri sunt de a trage tutun, de a mânca mult și mai cu seamă de a dormi; dar vai! i se urăște omului și cu somnul. Mă bucur c-am putut fura un petic de hârtie de la acest om de treabă, care mă păzește aici, și c-am găsit și o pană pe care îmi lipsește însă un briceag spre a o mai subția! Cu dânsele-mi petrec vremea, punând negru pe alb. Deși nu mi-ar lipsi subiecte de descriere, voi spune însă împrejurarea care m-a adus aci.

Nu știu ce pornire împinge în veci pe om către păsul său... oare este aceasta spre a-și aduce sieși mângâieri? — Nu-mi vine a crede... Fi-va dar, spre a-și atrage luarea-aminte a celorlalți și a-și îndemna să te bage în seamă, să-ți prindă mila sau să te laude?... Pare c-aș crede aceasta mai bine, mai ales când mă gândesc la dramul de zădărnicie și de trufie ce zace-n fundul inimii oricărui om și mai cu seamă a oamenilor care, spre rău sau bine, sunt căzuți la boala condeiului... De aceea nu pot crede că cei de seama mea au scris vreodată întâmplările lor fără de un interes cu totul personal. Nu voi însă să aduc pilde politice... de vreme ce ar fi de râs a amesteca politica într-o treabă ca aceasta; apoi cine voiește însă să cunoască pricinile, împrejurările și urmările unor asemenea (pilde) n-are decât a citi ce s-au petrecut cu Mirabeau și vor cunoaște dintr-acelea toate părerile mele în asemenea materie. S-apuc dar lucrurile ce mă privesc pe mine de la căpătâiul lor. La 25 ale lunii februarie s-a jucat pentru întâia oară Provincialul

la Teatrul Național. Sala era plină... aplaudări din toate părțile, numai autorul nu aplauda... mai întâi de modestie, apoi fiindcă nu era mulțumit nici de bucată, nici mai ales de actori, care, cei mai mulți, nu-și cunoșteau rolurile, și în sfârșit, nici de cenzură, care ștersese aproape a treia parte din bucată.

Subiectul, dacă voiți să-l știți, era numai o scenă de haiduci moldoveni, cu îmbrăcămintea și graiul lor, cu cântece de ale lor, care la sfârșit se ucideau toți; autorul voia să facă o epigramă în contra dramelor ce au copleșit scena, dar epigrama avea însăși să se schimbe în dramă adevărată, precum veți vedea, nu pentru spectatori, ci pentru eroi și autor. Aceasta va fi, cred, întâia oară când acei actori se vor fi identificat așa de bine cu eroii ce înfățișau.

26 februarie. Primesc dimineața vizita directorului teatrului... Mai întâi mă felicită asupra succeselor dobândite în seara ajunului... îi răspund că el nu pricepe nimica din ale teatrului și că viitoarea mea bucată nu va fi, desigur, jucată în prăvălia lui de pehlivani. Zicând acestea, îmi dau pe gât cafeaua, iar dl director, cu poruncă de la ministru către dânsul, mă roagă să-l împrumut cu bucata. Nu văd nici o greutate într-aceasta; știu că bucata e cenzurată, știu iarăși că actorii au lăsat pe dinafară jumătate din ceea ce a rămas neșters de cenzură, știu, în sfârșit, că legea e dreaptă și că, acolo unde se află o cenzură, impusă sau primită, nu mai poate fi răspundere pentru autor. Dau dar bucata și ies din casă, fără a mai gândi la acestea.

La 11 1/2 ceasuri mă întorc ca să mă culc; aflu că dl agă m-ar fi căutat și că mă poftește a trece pe la d-lui. Petrecusem seara vorbind despre poezie și literatură, precum arareori se petrece în frumoasele adunări ale frumoasei noastre capitale, și dau peste o invitație de la aga; contrastul era ciudat... dar fie!... Intru în trăsură și mă duc la domnul aga, deși nu știam să fi avut vreo daraveră cu pristavii agiei... Nu-l găsesc însă acasă... dar crezând că poate să fie ziua dlui aga, las slujitorului un bilet de vizită, zicându-mi că poate să prindă bine, și mă întorc acasă... Vreo câțiva prieteni mă așteptau cu o partidă de șah. Abia începusem partida, când deodată intră pe ușă aga... Slujbașilor statului se cade a li se face oarecare cinstiri... sluga aduce ciubuce, dulceți: ... eu jucam mereu înainte; nu se-ntâmplă nici șah, nici mat; partida se sfârși printr-un crai despuiat. Ne sculăm, aga mă ia de mână și mă poftește a merge cu dânsul până la ministru, spre a da oarecare deslușiri. Eu nu cunosc pe ministru; dar de vreme ce voiește a fi luminat, eu îi sunt la porunci; de aceea îndată îmi iau pălăria, mănușile și biciușca. Toată adunarea lua aminte de noi; curiozitatea sta zugrăvită pe toate obrazele, iar eu, plecând, poruncesc în gura mare să pună masa pentru cină. Eram vesel, ca o ciocârlie. "Russo, — îmi zise un prieten, apucându-mă de mânica hainei, — fii cuminte fără d-a te înjosi; fii țeapăn și nu zvăpăiat. Știi că extremitățile se lovesc în cap; nu trebuie omul să fie nici înfumurat, nici slugarnic". — "Lasă-te pe mine, îi răspund; știu eu seama; dacă va fi vorba despre bucata mea, eu nu ies din această dilemă; ori este cenzură, ori nu este!" Mă sui cu aga în trăsura lui și mă pune la dreapta, drăguțul! Nu-mi aduc aminte vorbele fără șir ce am schimbat cu aga; eram departe, foarte departe de ce mi se pregătea și mai ales de locul, de unde aveam a scrie acestea; nu știu să-l fi zărit vreodată pe vreo hartă geografică.

Sosim la dl ministru; tindele erau pline de slujitori, de gens-d'armi (oameni ce sunt astfel numiți, fiindcă niciodată n-au umblat serios cu vreo armă în mână), de comisari și alte felurite fracțiuni ale stăpânirii, însărcinați cu păzirea orânduielii publice. Toate acestea nu mă deșteptară de fel asupra enigmei mele... Intru... Sub lumina îndoioasă a unei lămpi zăresc împrejurul unei mese doi miniștri și un director; mai mulți slujbași și directorul teatrului stau în picioare, iar în mâinile ministrului recunosc o broșură. Mă înaintez salutând până la masă, și următoarea întrevorbire se începe între mine și ministru:

— Domnule, domnia ta vrei să răzvrătești țara!
— Eu, domnule ministru? Zău, nu vă înțeleg!
— Domnia ta ai scris o bucată, care atacă orânduiala publică și întocmirea țării. Vasăzică, domnia voastră, domnilor, nu voiți să vă astâmpărați și să trăiți fără de a tulbura orânduiala!
— Mă iartă, domnule ministru; noi toți dorim să fie dreptate și bună orânduială... Dar nu prea cunosc pricina pentru care m-ați chemat aici; oare este spre a da ceva lămuriri despre bucata mea, sau spre a mă-nvinovăți?
— Domnia ta ești pârât de a fi poruncit, sub a domniei tale răspundere, actorilor, ca să rostească unele cuvinte șterse din bucată de către cenzură.
Directorul teatrului: — Vezi, domnule Russo, ce ne-ai făcut?
Eu: — Și cine mă pârăște?
Ministrul: — Actorii.
— Ia să vedem.
— Grefiere, citește.

Aci un păcătos scoate un terfelog de hârtie, care cuprindea mărturisirea actorilor; într-însul sta scris că eu, sub a mea răspundere, i-aș fi îndemnat a rosti unele pasagii, dar că ei, temându-se de urmări, le-ar fi tăcut. (Ba bine că nu! ei uitase jumătate bucată). Eu răspund la acestea, că acea hârtie n-o pot lua în seamă, fiindcă, mai întâi, e stoarsă de la ei prin îngrozire, apoi fiindcă cuprinsul ei de sineși se desființează și, în sfârșit, fiindcă nimic dintr-însa nu mă privește pe mine.

— Dacă dl ministru poftește, îi pot dovedi că cenzura n-a știut ce face și că toate cele șterse de dânsa se aflu mai pe larg desfășurate în cursul bucății. Și spre dovadă întoarcem foile broșurii.
— Orișicum, domnia ta nu trebuia să alegi asemenea subiect... el aduce tulburare, mai ales în astfel de vremi.
— Aceasta nu mai e treaba mea, dle ministru, ci a cenzurii. Dacă ea nu este în stare a cunoaște ceea ce se iartă și ceea ce nu, apoi sunt eu de vină?
— Măria sa e supărat.
— Îmi pare rău, dar nu e vina mea. Ori e cenzură, ori nu e. Dacă

cenzorul e un neghiob, care nu-și știe meseria, spânzurați-l; ca să fie de pildă... Eu socoteam, dle ministru, că m-ați chemat aci spre a sta și eu de față când veți sudui pe direcția teatrului, care nu răspunde la încrederea publicului și pune în joc bucățile, fără ca actorii să le știe bine pe de rost și fără de a îngriji buna lor executare. Dar de vreme ce este vorba de bucata mea, apoi tac, căci nu am nimica de spus asupră-i.

Ministrul, care era foarte aspru la începutul întrevorbirii, se alinase mult în urmă. După acestea el îndoi broșura, o puse în buzunar și ieși cu celălalt ministru, zicând:

— N-ar trebui domnia voastră, domnilor, să vă țineți de asemenea secături.

Ciuda însă mă năbușise și, spre a o potoli, cerui un ciubuc; ne mai deteră și dulceți pe d-asupra. Rămânând singur cu aga, cu directorul ministerului și cu Leon adiotantul, aceștia mă cam înștiințară despre ceea ce mă aștepta. Nu mai țin minte glumele ce făcurăm împreună: eu râdeam mai tare — și aveam și pentru ce -, iar ceilalți din când în când stau de mă jeleau. Îmi mai rămânea o nădejde... Miniștrii se dusese la vodă, ca să cerce a-nlătura pacostea de pe capul meu. Pe la două ceasuri ei se întoarseră plouați, parc-ar fi căzut păcatul pe dânșii... Nu știu dacă aceasta venea din inimă rea, unde mă porneam sub o osândă politică... sau din căință pentru că săvârșeau o faptă nelegiuită (dar aceasta n-o prea cred)... Vodă voia cu orice preț să facă cu mine o pildă, chiar dacă în urmă s-ar îndura a mă recunoaște de nevinovat. Trebuia dar să mă pornească... unde?... zău, eu nici gândeam! Porunca pentru exilarea mea era gata de după prânz... Hârtiile toate stau pregătite... căruțele erau în curte. În minutul plecării, oamenii stăpânirii se gândiră că aș putea să deger de frig pe drum... și stăpânirea voiește îndreptarea, și nu pieirea vinovatului. Cerui să mă întorc pentru cinci minute acasă; dar nu-mi învoiră; și domnia lor și eu eram în drepturile noastre, eu de a cere, domnia lor de a-mi refuza... În scurt, aga îmi puse pe umeri blana sa; ministrul îmi dete o căciulă, galoși, un ciubuc și tutun, și fiecare din cei de acolo îmi deteră ceva bani. Voi înapoia banii la întoarcerea mea sau altcândva, iar darurile ministeriale le păstrez, căci un ministru nu dă în toate zilele. Auzit-ați până acum un exilat să plece la locul osândei sale cu o căciulă pusă în capu-i de mână de ministru!... La urmă, după ce se sfârșiră îmbrățișările în dreapta și-n stânga, după ce se liniștiră încredințările de slujbă, mărturisirile de mâhnire și mângâierile date și primite împreună cu strângeri de mâini cu grămadă, ieșii din acea odaie, în care cu două ceasuri mai nainte intrasem slobod, sau ca și slobod, ieșii prizonier și prizonier de stat. Frumoasă pradă, zău!... și eu m-aș făli cu dânsa. Dar cu acestea nu se mântuise năpastele mele. În tindă domnii actori, gata ca și mine a întreprinde un drum de seară, mă salutară cu un concert de cobituri:

— Iată, domnule Russo, ce pățim din pricina domniei tale. În minutul acela afurisii cenzura și mă azvârlii în căruță; surugiul scoase un răcnet sălbatic, care în acea prilejire mi se păru o cobe rea; caii se porniră cu iuțeală, și abia deosebii un glas, ce-mi striga: "Nu uita blana mea... la Focșani!..." Plecam în loc de exil!... Să-mi fie calea ușoară!...

Aci se sfârșesc faptele și încep impresiile. Noi coborâm paveul pe trăpșor; am cu mine un cazac, părtaș la căruță, și picioarele noastre se ceartă pe un mănunchi de fân, ce ni s-a așternut spre a fi mai pe moale. În urma noastră merge altă căruță, purtând încă o fracție a puterii armate. Doi cazaci călări, sub comanda unui comisar de cuartal, merg pe de lături. Noaptea e întunecoasă; cade o bură de ploaie, târgul e liniștit, felinarele lipsesc, căci eforia pusese temei pe făgăduințele din calendar ale lunii; tropotul cailor și plesnetul bicelor au un răsunet jalnic; e o noapte numai bună pentru fapte rele, pentru comploturi de romanț, pentru mari măsuri de stat. Eu însă salut cu duioșie în dreapta și-n stânga bietele case din ulița mare, care dorm somnul drepților, fără de a ști ce se petrece pe uliță. Sosesc la barieră; un om în cămășă ridică iute cumpăna; surugiii înjură, comisarul ne urează călătorie bună... Încă un pas... cumpăna se lasă îndărătul nostru... comisarul dă zor calului său ca s-ajungă mai curând la culcuș. El era singurul fir care mă mai lega de societate. D -acum nainte eu nu mai sunt un om... ci un lucru, care va trece din mână în mână, pe la priveghetori, la temniceri, la cazaci, la cârmuitori...

Aceste cugetări nu-mi veniră pe dată; nu mă puteam gândi la nimic; atât numai îmi aduc aminte că simțeam o mare bucurie d-a mă duce din Iași. Pe cât caii sporeau la drum, ideile îmi veniră cu grămada, de toate felurile și de toate fețele. Trecând pe la Socola, deși era întuneric, zării palatul numit Petit Séjour și mă-nchinai cu smerenie, punându-mi nădejdea în dreptatea oamenilor, a legilor și a autorităților. Mi-adusei aminte că cu vreo câteva zile mai nainte mă primblasem de vreo două ori pe acolo... și, fără de voie, îmi făcui cruce. Cât ținu acea seară până la întâia poștă, numai o dată îmi veni în gând o glumă; una e cam puțin în împrejurări așa de glumețe. Era cam ruginită, în adevăr, dar tot o vă voi spune, cu atât mai ales că lucrurile ruginite sunt totdeauna bune; dovadă: romanii și grecii, care sunt foarte vechi și ruginiți, exilau; modernii exilează și dânșii!... Așadar, îmi dete și mie prin gând a glumi cu nevinovăție asupra călătoriilor pe socoteala statului, și mai adăugii, cu aceeași nevinovăție, că neapărat ministerul dorește să afle părerea mea asupra gradului de temperatură în nopțile lui februarie prin Moldova.

Sosind zdrobit și muiat la cea dintâi poștă, abia dobândii prin rugăminte, prin amenințări, prin sprijinul cazacilor și mai vârtos prin ajutorul unei jumătăți de galben, patru coți de pânză de câlți cu un pumn de paie tocate într-înșii, purtând numele amăgitor de pernă. Trăsurile ce stăpânirea dă pentru slujba exilaților ar cere neapărat niște oase de fier; meșterii care le pregătesc cu atâta meșteșug n-au prins încă de veste că sunt pe lume arcuri și leagăne.

D-aci până la Vaslui nu mai știu nimic; am cam dormit, dacă se poate numi somn acea necontenită zdruncinare, care te azvârle la un stânjen de pe locul tău... Când scosei gluga din cap la Vaslui, ziua era mare.

27 februarie. Până să pună caii, mă dau jos la poștă, unde găsesc un fel de căpitănaș de poștă, căscând și frecându-se la ochi. Voia nemernicul să capete știri și, prețuindu-mă după cojocul de drum -- precum fac acești oameni --, începu a mă cerceta cu oarecare dispreț. Eu îi răspund că sunt surd; el dă din cap și urmează a se îmbrăca mormăind.

Trebiue să știți că omul nu este în stare a merge cinci poște pe nerăsuflate, având și-o osândă politică pe capu-i, fără de a simți trebuință d-a se drege la inimă; de aceea ne și oprim într-o ulicioară, la Hanul Bogdanești, unde ni se dau cafele turcești, foarte bune, dulceți și rachiu, totul pe 60 de parale. Acolo găsii și doi turci trăgând din ciubuce cu o adâncă seriozitate.

De mult era de când doream să încerc și eu caii de poștă, despre care atâta s-a vorbit. Cu prilejul acesta mă încredințai că caii sunt buni și că surugiii nu și-au furat buna lor reputație. Totdeauna am gândit și am spus că surugiii noștri merită a avea o istorie a lor, și eu trag nădejde că va veni ziua când se va scrie Fiziologia surugiului, precum s-a scris aceea a unui mare număr de chipuri mai puțin interesante și mult mai interesante. Mi-a dat în gând să-i pun pe scenă... Câte ar mai zice ei despre persoanele ce au purtat cu olacul!... Dar lecția mi-a fost spre învățătură; de acum înainte urăsc teatrul; calea lui e plină de spini, și chiar de nu duce la glorie, apoi, desigur, duce în exil!

Alergasem vreo șapte ceasuri în goana mare, când, trecând pe lângă o trăsură, cunoscui obrazul unui prieten; într-o clipă ne făcurăm semne și stăturăm. E de prisos a-i spune numele: e bălai, rău scris la stăpânire și poartă adesea căciula țurcănească.

— Unde mergi? fu întrebarea sa.
— În exil, fu răspunsul meu. — Ce spui?
— Privește la tovarășii de drum.
— Unde? — Dincolo de Dunăre.
— Pentru ce? — Reacție a întâmplărilor de la 25 ianuarie.
— Bine, tu nu erai amestecat în ele.
— Ce face aceasta? Vă pedepsește pe voi în mine.
— Altceva...
— Mai întâi, aceasta ar fi de ajuns.

Apoi, se fac arestații în toate părțile și pe tot minutul. Astă-noapte toți caii de poștă au fost puși pe cercetări.

— Mai sunt și alți exilați?
— Doisprezece...
— Nu șuguiești?
— Aș vrea să pot. Călătorie bună! Dar stai! Tu unde mergi?
— Mă duceam la Bârlad; dar acum am schimbat părerea. Mă întorc la Iași.
— Țin'te bine... au să te pună la gros.
— Cale bună!
— Așijdere!
— Să trăiască întâmplările de la 25 și reacția!
— Formele s-au păzit? Judecata a fost lungă?
— Cât să mă urc în trăsură... Dar ce gândești tu, iubitule... Mă pornii pe râs la exclamația radicalului meu: mâinile noastre se mișcau în aer ca niște telegrafe, pe când surugiul cu un chiot mă zbură în poștă.

Priveliștea locului ce străbatem e tristă, stearpă și pustiită; sunt tot câmpii întunecate de crivăț și semănate pe ici pe colea cu delulețe și movile, care nu schimbă întru nimic uniformitatea locului. D-a lungul drumului nu e casă, nici sat; la dreapta și la stânga se zăresc în depărtare câteva colibe, rușinoase — s-ar crede — d-a se arăta. Timpul e întunecat și, de frig, bag nasul în blană și strig surugiilor a goni și mai tare...

La Bârlad întârziem un ceas; un sfert ca să cumpăr pâine, să-nghit un păhăruș de rachiu, împreună cu escorta mea, și trei sferturi, la poștă, spre a da căpitanului vremea de a-și face tabietul după masă și a-și trage ciubucul. Ce să-i faci?! Omului îi place a trăi bine!...

Până la Tecuci vremea se schimbă, când spre vânt, când spre ploaie; pulberea și glodul se luptă pe rând asupră-mi. N-am nimica de spus despre aceste două târguri; mi se părură așa murdare, așa despuiate, încât nu plătesc nici vorba. Să facem însă o deosebire: la Tecuci se găsesc covrigi minunați.

D-aci până la Focșani ploaia pică fără-ncetare; la cea din urmă poștă era noapte adâncă; nu mai știam unde mă aflu, nici ce fel de țară străbatem. Când ajunsei la domnul ispravnic, nu-mi sta prin putință a mă coborî din trăsură; glodul ce se strânsese pe mine mă oprea d-a mă mișca; nu puteam să înțeleg ce este în căruță; a trebuit să aducă o lumânare, ca să mă descurc, și opt brațe, ca să mă deznămolească. Domnul ispravnic citește poruncile; escorta mea mă dă pe mâinile d-sale și primește o adeverință, ca și când aș fi fost un colet de mărfuri. Mă spăl pe obraz de glod și de pulbere și, fiind abia 8 1/2 ceasuri, mă duc să mă-nchin cu plecăciune la domnul ispravnic și la toată sindrofia; erau vreo șase-șapte inși, cărora le plătesc buna lor primire prin câteva știri nouă, care trec din gură în gură, și apoi mă duc să mă culc într-un pat de minune. În exil totul nu e de lepădat, și niciodată un pat bun și un pahar de ceai n-au mai mult preț!

28 februarie. Abia la zece ceasuri m-am trezit; ușa se deschide și văd intrând un cap de cazac; mă recunosc că sunt al lui. Văzând că nu mai dam nici un semn, s-au fost temut ca nu cumva să fi luat-o la fugă noaptea. Mă îmbrac în grabă și, ieșind, întâlnesc pe contracciul poștelor, pe care nu lipsesc a-l felicita pentru buna stare a otcupului său; în sfârșit, mă pregătesc a mă porni la Soveja, unde este soarta mea d-a merge; ce-i mai de trebuință sunt albiturile; cumpăr dar, groaznic de scump, opt cămăși — pentru un exilat de ajuns — două duzine de colțuni — e cam mult — și tutun — e de prisos! — și cât mai rămâne din ziua aceea stau de mă odihnesc și dorm. Se aprind lumânările; sindrofia se adună; nu voi descrie acea sindrofie, căci e tot cea pe care o întâlnim în toate târgurile noastre de prin ținute, ba chiar și-n Iași. P-aici se vorbește mai mult pe muntenește.

Se deschide ușa și intră un boier bătrân, care pare a fi un patriarh al locului... e îmbrăcat moldovenește, și eu stau de-l privesc cu curiozitate, sau ca pe o curiozitate. Nu știu pentru ce, de câte ori întâlnesc câte unul din acei sălbatici care au păstrat vechile straie, mi se pare că, în felul lor, ei judecă foarte sănătos și au în sineși un ce pitoresc; iar când vorbesc, graiul lor, și de n-ar fi plăcut, e plin de originalitate. Azi numai ei au rămas care să vorbească pe moldovenie... Văzând pe acesta, eu mă așteptam c-a să înceapă a povesti, și nu mă înșelai.

În tot ținutul nu se vorbește de alta decât de un întreit omor, săvârșit în împrejurări groaznice de către șapte inși dintr-un sat, prin care am să trec mâine. Acei oameni s-au prins, și dl ispravnic ne arată armele ce s-au găsit la dânșii: un cuțit tare tăios, cu ascuțișul de două palme lung, o pereche de pistoale rele și un frumos iatagan cu mănunchiul de argint săpat, care negreșit că este de furat. Crima sluji de temă, și fiecare înșiră numele tâlharilor pe care i-a cunoscut: Voicu, Petreanu și alții reînviase, și mai mult de cincizeci de ori auzii revenind în vorbă numele Olteanului. Țara de jos a Moldovei e întețită de tâlhari; sau că locuitorii ei au păstrat aceasta ca un rămas din vechea lor vitejie și din obiceele de jaf ale războaielor din trecut, sau că le-a dat pronia o aplecare firească, așa de nenorocită; dar sunt sate întregi, ba și ocoale, care se bucură de o reputație foarte îndoielnică, fără ca aceasta să le fie spre ponos.

Veni și rândul unchiașului d-a povesti; povestea lui e cam lungă, dar am ținut-o minte, osebit numai de gesticulația lui, de câteva înjurături și de acel pitoresc al limbii, căci era și glumeț bătrânul. Am uitat numele tâlharilor, numirea satelor și locurilor, dar prescriu aci istoria cu nădejde că se vor găsi și acelea, dacă nu voi putea însumi a le pune cu vremea la locul lor.

La 183... ceata aceea străbătea ținutul Putnei în toate părțile. Era vara și mare lipsă de păpușoi în țara de jos; căile erau cutreierate de neguțători și de care, ce mergeau să ia merinde în țara de sus... Într-o zi, ceata de care e vorba întâlnește pe drum, pe lângă Adgiud, doi turci; îi calcă, îi jefuiește într-un minut și încalecă

apoi, luând d-a lungul malurile Siretului în jos. Deasupra Mărășeștilor întâlnește vreo șasezeci de care moldovenești și muntenești, ce se duceau să cumpere păpușoi; pe dată ce tâlharii rostiră un cuvânt și arătară pistoalele, toți căruțașii o rupseră la fugă care-ncotro putu, unii punându-se cu burta la pământ, alții ascunzându-se prin mărăcini, alții alergând cât îi ținură picioarele; hoții traseră pistoalele mai mult în vânt; nimeni nu fu atins; dar numai spaima! Ei adunară vreo șapte mii de lei, care tot sunt cevași pentru niște tâlhari și care sunt foarte mult pentru niște țărani. Nemulțumindu-se însă pe atâta, ei, tot în ziua aceea, cârmesc înspre munți și apucă drumul d-a dreptul prin câmpie... aveau cai buni, hoții!... Pe la apusul soarelui, iată-i că sosesc la un sat: pe câmpie nu daseră peste altcineva decât peste un biet răzeș, ce-și treira grâul. Hoțul milă n-are! Unul din ei luă binișul din spinarea românului și-l puse pe al lui; apoi intrară în sat. Tocmai în ziua aceea, pentru păcatele mele, venisem și eu prin țară, într-o căruță cu un cal și trăsesem la hanul din sat, ca să noptez acolo cu vreo patruzeci de care, ce-și făceau conacul . Știam că locurile acelea sunt cutreierate zi și noapte de hoți și mă feream de vreo pacoste... Vremea era cam tulburată; tuna cam înfundat și începuse a pica stropituri late de ploaie. Nu era cu putință să mă adăpostesc în cârciumă, de mulți ce erau într-însa... Mă-nfășurai și eu într-o ipingea veche de aba, mă stârcii în căruță și cârciumarul îmi azvârli d-asupra o rogojină. Doar că apucasem să mă culc, răsuflând abia-abia, și simții că se ridică rogojina; o mână îmi dete ipingeaua în lături și mă pomenii față în față cu căpitanul cetei de hoți... Numai cât avusei vreme să azvârl la dracul punga mea cu vreo două sute de usluci; îndată mă și scol și intru în cârciumă în urma căpitanului... Era tare întuneric; ...hoțul cheamă pe cârciumar și-i poruncește s-aprindă lumânarea.

— N-am lumânare, răspunde arendariul, dar de-i aștepta puțin, m-oi duce să iau de la vornic... Auzii răsunând o palmă; unul din hoți scoase o legătură de lumânări și, scăpărând cu amnarul, aprinse două. Una mi-o deteră mie în mână, poruncindu-mi să o țin. Mă făcuseră sfeșnic, tâlharii! Drept să spun că ighemoniconul meu de boier se cam zburlise; dar oprii paraponul pe seama mea. Pe cealaltă lumânare o lipiră de sobă... Nu țin minte să fi văzut vreodată în viața mea chipuri așa mândre; ai fi jurat că nu-s tâlhari. Ș-apoi ce arme, ce straie la dânșii! numai firuri și săpături de aur, împrumutate de pe la călători... Eu, biet, stam în mijlocul casei numai cu cămașa și anteriul pe mine, și cu cizmele în picioare; șalul de la brâu se desfășurase în valvârtejul de la-nceput... Șase hoți ieșiră afară... apoi îndată începură a intra în odaie țăranii, tovarășii mei de conac și de pagubă, câte unu-unu: toți șezură pe lavița de la perete, fără să crâcnească; după dânșii veniră și hoții, care începură a cerceta pe fiecare și a scormoni prin buzunare și prin chimire. Despre parte-mi, cu mare foc și grijă cătam la toate câte se petreceau. Pe dată ce vreunul era jefuit gata, mi ți-l azvârleau pe un crivat mare ce era între sobă și perete, de ajunsese acolo să stea grămădiți ca niște saci de făină. Când mântuiră această poznă, doi dintre tâlhari luară pistoalele în mână și ieșiră afară de strajă. Ceilalți șase chemară din nou pe cârciumar și-i porunciră s-aducă din pivniță vin și o putinică de icre moi, care trebuia să se afle acolo.

Diavolii cunoșteau bine locurile, căci în adevăr icrele erau aduse pentru priveghetor. Cârciumarul aduse o mescioară rotundă cu trei picioare, vin, pâine și icrele cerute. Căpitanul se rezemă de o crăpătură ce era în perete și slujea drept fereastră, și ceilalți șezură împrejurul mesei; îmi făcură semn să m-apropii ca să le fac lumină, și se puseră pe o mâncare țeapănă și foarte adesea stropită la măsea... Înțelegeți domnia-voastră că Dumnezeu n-a făcut pe boieri ca să stea în picioare pe când mănâncă mojicii; de aceea începusem și eu a mă cam stenahorisi, când deodată s-auzi un zgomot mare dinspre sat. Prinsese de veste că la cârciumă au călcat hoții și veneau oamenii armați cu furci și cu bâte, făcând larmă mare... Tâlharii însă nu se clintiră... Zgomotul creștea mereu; dar doi inși, strigând mai tare, ziceau în gura mare: "Măi oamenilor, cătați-vă de treabă! Mergeți pe la casele voastre, care aveți neveste, cu muierile voastre; care n-aveți, cu ale celorlalți!..." Apoi răsunară două pistoale slobozite totodată în vânt, și bărbați, femei, copii, toți tăcură... Hoții din odaie își căutau de bere și de mâncare; peste puțin însă alte strigăte se auziră, împreună cu împușcături. Fugarii luase într-ajutor mai multă lume și veneau de această dată cu o larmă groaznică. Străjile strigară: "Ieșiți". La aceste cuvinte, căpitanul sări peste masă cu așa multă furie, încât mă trânti pe jos. Până să n-apuc a mă așeza bine pe picioare, toți dase năvală afară și stau pe prispă dinaintea ușii. Huietul se făcuse așa de mare, încât socotii că toată cârciuma era cuprinsă de gloată; șasesprezece focuri răsunară de rând și se făcu iarăși tăcere. De astă dată tâlharii se-napoiară în odaie, își umplură armele și se puseră iară la masă...

— Ia spune, boierule, întrerupse aci unul din ascultători, te aud povestind multe și mărunte; dar despre bușelile ce vei fi căpătat și domnia-ta în vălmășag nu pomenești de fel...
— Să mă ierți, domnia-ta; eu n-am căpătat nimic. Drept vă spun că m-a prins și pe mine mirarea când m-am văzut scăpat teafăr printre picături. Dar tâlharii erau veseli și foarte mulțumiți de prada zilei; nu le-a mai stătut să se lege de mine... După o jumătate de ceas, ei încălecară, ca să iasă din sat; dar tocmai la capul satului era o cârciumă în bordei, ce o ținea un muscal, anume Ivan... doi turci se odihneau acolo... auzind împușcăturile, ei socotiră păgânii că este vreo nuntă în vecini, măcar că era în postul Sân-Petrului; spuseră lui Ivan să meargă să vadă ce e p-afară și iar se culcară. La o fugă de cal de la sat, Ivan se-ntâlni cu hoții.
— Să-ți fie noaptea bună, bădiță, zise unul lui Ivan, dar cine ești tu?
— Ivan cârciumarul... mă duc în sat să văd ce-i p-acolo...
— Dar la tine ce veste, bade Ivan?
— Ce să fie? Nimic. Ia, doi turci au mas la mine la adăpost.
— Fă-te-ndărăt acasă!

Tâlharii deteră pinteni cailor, lăsând pe Ivan să-și urmeze calea sau să se întoarcă, după plac. La cârciuma pomenită, ei descălecară și traseră cu urechea; nu s-auzea alt zgomot decât bătaia unei mori ce era nu mai departe de o azvârlitură de pușcă; la moară lucea o zare de lumină; altmintrelea peste tot era tăcere și o noapte mândră din luna lui iunie. Hoții s-apropiară de bordei și, văzând ușa deschisă, se îndemnau unii pe alții să intre mai întâi, căci se temeau de vreo cursă; dar Ion, cumnatul căpitanului, cel cu binișul de căpătate, apucă înainte, și după el merg cu toții. Ardea înlăuntru un fel de candelă, ce d-abia lumina; pe pat dormeau duși amândoi turcii, cu armele lângă dânșii; unul bătrân și celălalt tânăr, ca de vreo 19--20 anișori. Hoțul cu binișul luă mai întâi armele, apoi, ridicând de urechi pe turcul cel tânăr, îl dete pe mâna unui tovarăș de ai săi, care-l trecu altuia, și astfel bietul băiat, până să n-apuce a se trezi bine din somn, se pomeni mort, fără d-a zice nici kârk! Turcul cel bătrân, deși dormea ca un turc, dar Ion nu nimeri tot așa de bine cu dânsul; era mai țeapăn, mai voinic turcul, și șiret; căci simțind unde vor să aducă treaba, el se lăsă greu, de pică pe jos, și amăgi într-astfel pe ucigași. Nu știu dacă v-am spus că, osebit de pistoalele și de cuțitele ce tâlharii purtau la brâu, apoi mai aveau și câte unele legate cu găitan de fir și aninate de gât, ca să le fie pentru scăparea din urmă... Pe când sta de se lupta Ion cu turcul, acesta, răsturnat pe jos, dete cu mâna peste pistolul hoțului, care se legăna de gâtul lui, și apucându-l fără veste îl slobozi în pântecele tâlharului... Lovitura fu țeapănă, căci glonțul, străbătând pe Ion, se înfipse într-un tovarăș d-ai lui. Ion șovăi și căzu jos... tâlharii se pătrunsese de groază, și turcul se furișă și fugi afară... Ion se văieta înfășurat în binișul lui... "Cumnate Ioane, îi strigă căpitanul, stăpânește-ți firea... las' că te-om răzbuna!" Precum zise, așa și făcu; turcul speriat, neștiind încotro s-apuce, dase fuga spre locul ce se vedea la moară; dar în raza luminii, hoții da cu puștile și cu pistoalele într-însul ca la semn.

Amețit de frică și cătând tot la moară, turcul căzu în scocul morii și roata îl ridică zdrobit și sângerat. Acum cel puțin se credea el scăpat; dar oamenii de la moară, deșteptându-se din somn de atâta huiet, ori că au socotit că-i vreo stafie, ori c-au crezut că-i vreun hoț, se repeziră cu ciomegele pe dânsul și-l uciseră de tot... Peste un ceas muri și Ion... Ceata își urma drumul înainte; când se revărsă de ziuă, ea trecu hotarul muntenesc, unde muri de oboseală și de pierdere de sânge celălalt hoț, ce se rănise... Căpitanul și tovarășii lui plătiră moartea acelor doi soți, ucigând un biet om nevinovat, și se duseră în cale lungă până dincolo de Craiova... Nu știu ce se mai făcu căpitanul și ceata lui... dar era voinic om căpitanul și inimos tare!

Istoria fusese cam lungă, mai ales că și mie mi-au scăpat din minte multe din amănuntele ei. Unsprezece ceasuri sunase, și mai toți ascultătorii se apropiase de ușă, cu șăpcile și cu căciulile în mâini (la Focșani pălăriile se obicinuiesc numai duminica și zilele de sărbătoare). Povestitoul luă cu dânsul șapca în mână, dar pe pragul ușii el sfârși într-astfel istoria:

— Să vă mai spun însă că eu, rămânând singur, — căci trebuie să știți că toți țăranii fugise unul după altul — mă pusei pe gânduri, aprinsei un foc mare-mare; întinsei un covor dinainte-i și mă lungii. Eram acuma singur stăpân și chiriaș al casei, de vreme ce chiar și cârciumarul fugise. Mă uitam cum ardea focul și stam de mă gândeam: cam peste o jumătate de ceas, intră un biet păcătos de neamț și se apropie de foc; își scoase căciula; îi mulțumii:

— Ce veste, domnule neamțule?
— Până să nu intru în sat m-am întâlnit cu o ceată de oameni călări, care mi-au cerut pipa.
— Ei! ș-ai dat-o?
— Ba nu, n-am vrut și m-am pomenit cu două gârbace pe obraz...
— Mulțumește lui Dumnezeu c-ai scăpat cu atâta. Aceia erau hoți; acuma ieșiră d-aci din cârciumă, unde au jefuit o sumedenie de oameni.
Ah! mein Gott! strigă neamțul și, fără s-asculte ce-i mai spuneam, și-a luat geanta și bățul și s-a pornit neamțul ca o săgeată.

....................................................................................................

— Vorbă de pomană la moșneagul acesta! îmi zise ispravnicul, după ce ieși bătrânul boier. Așa are el obicei să tot spună la secături. Nu eram cu totul de părerea domnului ispravnic... dar starea mea de osândit politic nu mă ierta să am păreri deosebite. Dădui dar din cap cu un zâmbet de învoire, și cu capul plin ca o baniță de aceste povestiri, mă dusei să mă culc...

Seara de azi și patul de ieri vor rămânea ca amintiri plăcute. 1 martie. E ziua plecării... Dejunăm în pripă. Ispravnicul mai dă ceva porunci, și ne pornim însoțiți de patru cazaci... În dreapta și-n stânga norodul cu căciula în mână se-nchină la noi... când zic noi..., înțelege pe ispravnicul și nici pe dânsul, ci... pe cazacii noștri, sau mai bine tot zgomotul ce făceam. Din zi de dimineață vremea e frumoasă, dar cam ger... trage un vânt rece, de ustură...Eu mulțumesc în mine dlui Cataragiu pentru blana sa, și ispravnicul mulțumește ursului în care e-nvelit... cu dânsul, el cuprinde mai toată trăsura... Eu mă stârcesc într-un colțișor, fără d-a cârcni... Crivățul suflă aspru din partea munților, ale căror culmi se văd albind de omăt... Drumul ne duce prin niște câmpii ce par pustii, nici un copac, nici o casă; ici și colea niște pârâiașe, ce le trecem fără pod, niște sătuțe sărăcăcioase; pretutindeni o priveliște de pustietate și un ce jalnic... Poate că starea mea îmi arată toate într-astfel. P-alocurea în câmpie, mai ales lângă vaduri, se zăresc niște cârciume ticăloase, de o înfățișare îndoielnică, din ale căror cerdace, în dalbele zile ale verii, ochesc tâlharii pe călător și râd, pitiți la umbră, de oamenii stăpânirii... căci aici e țara tâlharilor, șerpuită de pâraie, scăldată de Putna și de Siret, așa de mult lăudate în cântecele bătrânești: adăpostită sub plaiurile cu potici ascunse și cu colnici nerăzbătute; în dreapta sunt poalele munților care-ncing țara Vrancei, acea vatră de oameni îndrăzneți, cu obiceiuri patriarhale păstrate de la străbuni, care de veacuri au păzit țara de unguri și neatârnarea lor de boierii pământeni... Dincoace, pe coasta aceea, stearpă astăzi-mâine, la vară, se vor înălța mii de vițe, mândria țării și-mbilșugarea locului, căci aci se cheamă că sunt Odobeștii. Vinul bun de la podgorie, vecinătatea ambelor hotare, muntenesc și unguresc, blândețea și starea umilită a țăranului, avuțiile pământului, toate adunate la un loc au făcut ca câmpia Putnei să fie cuibul vestit al hoților. Toți tâlharii cei mari s-au cutrierat pe aci... aci au voinicit Voicu și tovarășii lui... de-abia un sfert de ceas d-aici e locul unde s-a dat prins după o zi de luptă crâncenă; alături cu mine stă chiar acela care povățuia pe biruitorii lui. Pe dată ce vezi malurile Seretului, țărmurii Putnei, înfățișarea câmpiei și a muntelui, te pătrunzi lesne despre mișcarea ce ele dau acestor locuitori, în veci pribegi și risipiți... Înfățișarea cârciumilor îți spune de sineși tot ce s-a petrecut în ele și ce are să se mai petreacă; parcă se și aud chiotele beției, înjurăturile tâlharilor, râsul lor grosolan și văietările bieților împilați... Ș-apoi, spre a desăvârși priveliștea, în laturile drumului mare, pe aproape de sate, se vede înălțându-se din țărână fumul unor colibe, care și acelea sunt cârciumi, de altă fire... Printre locuitorii locului s-au amestecat o mulțime de sârbi, de bulgari cu fețe mohorâte, care nu se știe de unde vin și nu se știe cum îi cheamă... Iată-mă sosit, după ce am trecut Putna, la un sat slut și jigărit ce-i zice Gârlele și unde s-a petrecut mai deunăzi un groaznic măcel.

Pana se scârbește a povesti asemenea uricioase cruzimi; casa pătimașului e spartă și bortită... un sârb cu nevasta, cu moșul și cu un copil al său au fost măcelăriți... făptuitorii sunt la isprăvnicie și tăgăduiesc... Să trecem înainte!

Vântul tot suflă tare; noi trecem Șușița, un pârâu, a căruia obârșie e depărtată cu un ceas de locul ce-mi este hotărât... cat la el ca să-i prind cunoștința și, după apele-i repezi și tulburate, după prundișul din matca lui, nu-mi lasă îndoială că e fecior de munte... Atât de mult cat la dânsul, încât nici bag în seamă c-am părăsit câmpia și că ne oprim la gura unei văi, prin care Șușița iese în dreptul Panciului... Apoi iar luăm Șușița în sus, pe o cale ce s-ar numi mai bine chiar patul pârâului... Alături unul cu altul vin satele Varnița și Verzii... sat răzeșesc... p-aci-s locuitori mulți... Apa prin care umblăm sapă muntele după placu-i, răzlețindu-se și îngustându-se, despicând văi răsfățate și restrângându-se deodată în maluri... Din nenorocire, pe cer plutesc nori posomorâți; viscolul ne vine de pe culmea munților, și în dreptul Răcoasei omătul pică cu fulgi îndesați; noaptea se apropie; zăpada întunecă cerul; trăsura abia se mișcă; vântul răstoarnă pe surugii... Copacii se acoperă cu alb; Șușița muge cu jale... Adevărată zi de exil!... Ispravnicul înjură, iar eu scot capul din trăsură afară și râd văzând cum pică omătul și cum se zugrăvesc pe cer crestele munților; răsuflu aerul și mă grăbesc a mă împrieteni cu locurile ce mă vor găzdui.

Era noapte adâncă, când ajunserăm la Câmpii, unde se-ncep adevărații munți... Vremea era tot rea... ar fi fost cu primejdie a înainta... și moldovenașul meu de ispravnic n-avea pentru ce a-și primejdui pielea. Stăm acolo de cinăm și ispravnicul trimite de știre egumenului mănăstirii, care e depărtată de un ceas; iar eu îmi încep exilul, dormind pe un pat fără pernă, fără saltea, fără obială ... Aci se-ncep zilele mele de-ncercare, și cu toate acestea am dormit până s-a făcut a doua zi, ziuă mare și luminoasă.

2 martie. Egumenul sosește călare... Privește-l la față și-ntreabă-l de viață!... el vine în odaie cu o pipă nemțească în gură și ne dă ziua bună șuguind... La urmă vin formalitățile: ispravnicul mă trădă lui, precum mă primise de la escorta mea din Iași... sub luare de adeverință. Acum nu mă mai poate pierde și, dacă s-o întâmpla una ca aceasta, are cu ce mă reclama. Se citește ofisul domnesc care zice: "să se închiză Alecu Russo, ca un răzvrătitor al orânduielii publice din țara sa; să se privegheze zi și noapte de către doi gens-d'armis destoinici și nemitarnici; ca să ție la cea mai aspră opreală, fără a i se da de scris sau a priimi el scrisori, și a se așeza pe hrană de fasole și pe canon de rugăciuni, spre a-și veni la pocăință și la ispășenia păcatelor"...

Mă uit cu jind la dl ispravnic, care se întoarce acasă la d-lui, și, împreună cu noul meu temnicer, apuc calea închisorii. Și calea și vremea merge tot stricându-se din ce în ce mai mult... suntem în zilele Babelor, adică nouă zile d-a rândul are să fie și frumos și urât, are să plouă, să ningă și să bată vântul, și din când în când soarele se va arăta rânjind cu razele sale... Sosim pe omăt... în preajmă-mi văd numai brazi și stânci... locul îmi pare întristător... îndată dar mă și duc de mă culc... seara la cină mă trezesc... dar numaidecât adorm din nou, fără de a căta împrejur.

3 martie. Vremea e pe schimbare. Deși e vânt și omăt, mă strecor p-afară... priveliștea nu e veselitoare; satul stă în fundul unei văi scobite de apa Șușița... casele nu se văd, dar fumul din ogeacuri stă chezaș pentru ele... schitul, deși mai înălțat decât satul, stă rezemat de niște munți, care cu păduri, care despuiați... unii pare că sunt bolnavi... N-am nici o carte și mi-i tare urât!... Temnicerul meu se pornește mâine... Cat pe fereastra odăii mele... și văd chiliile mănăstirii și biserica... se face o îngropăciune... Totul aci e trist.

Nu știu de ce sunt tot posomorât. În zadar îmi tot povestește părintele la istorii; mi-e urât! Au venit ceva vizite; mi-e urât și de dânsele. Mi-e urât chiar de a scrie... Altă dată vă voi povesti istoriile părintelui și obrazele vizitatorilor mei. ....................................................................................................

5 martie. Mă aflu cu totul singur... De urât spun să-mi aducă din biserică o carte, pe care în zadar o răsfoiesc, fără de a putea citi un cuvânt pe dânsa... Trag tutun și mănânc de patru ori pe zi... Îmi spun că sunt două ceasuri turcești, și eu am și mâncat de seară... Mă culc... dar de dormit nu-i nădejde; în zadar cat de un ceas a îmblânzi pe Morfeu... Aud zgomot... mă scol; un trimis de la Focșani îmi aduce rufe și straie... Mă pun iarăși în pat, ca să citesc...

6 martie. Și să nu cred în semne!... Aseară, până să nu vie trimisul de la Focșani, feștila lumânării de seu trosnea și eu ziceam în mine: "A să vie cineva; de n-ar fi hoții, știu c-ar păți-o, sărmanii; un biet exilat! ce mai pomană!..." Dar n-am vreme să scriu... citesc, căci mi-au venit șase broșuri și un Théophile Gautier ... sunt bogat!

7 martie. Timpul e întunecat, dar gata de schimbare... Ies în pridvor... aerul e primăvăratic, și se aude cântând în pădure... Cat la munții ai căror brazi i-am și numărat, și visez a câmpie... Mă-ntorc în odaie și mă pun la fereastră... Iată biserica; schitul și biserica sunt zidite de Matei-vodă Basarab... au spoit acum din nou vechea biserică... e simplă, de un stil ce nu-i poți zice nici într-un fel... Este și o pisanie veche de când cu clădirea... dar e slavonească... Din slavonește, știu numai două vorbe rusești și alte două leșești, și acelea sunt pentru trebuințele mele particulare; de aceea nu mă pot îndeletnici cu citirea pisaniei...

Un slujitor al schitului sosi acum de la Cașin, patru ceasuri de-aci... zice că sunt acolo trei boieri puși sub paza satului; douăzeci de săteni îi păzesc pe rând, străjuind câte doi, zi și noapte, la ușa lor. Pricepui îndată cine are să fie. Aceasta dovedește că ispravnicul de Bacău, pe care-l cunoaștem toți, a luat lucrurile serios și că a dat acelor boieri o însemnătate pe care ei, sărmanii, desigur, n-o merită.

Această poveste mi-a adus aminte pozna din săptămâna trecută, pe care o și uitasem, și acum stau de mă gândesc la două lucruri... mai întâi la cursa întinsă de dnii miniștri, în care dl aga m-a tras cu așa multă dibăcie... a fost o adevărată comedie de perete... Păcat însă că se cam da de gol marafetul comedianților... Se zice că oamenii răi sunt bănuitori... apoi zău, nu-s om rău, căci n-am bănuit nimic... Apoi iar mă gândesc la purtarea domnilor actori sau artiști, și nu mă pot dumeri cum niște oameni, care de atâtea ori au rostit atâtea frumose maxime și învățături presărate prin drame, comedii, tragedii și vodeviluri, n-au mai multă inimă și n-au înțeles că li se cuvenea a fi ceva mai mândri, căci orișicum tot li s-ar fi întâmplat ceea ce au pățit, și că, cu sau fără hârtia ce au iscălit așa de mârșăvește, ei tot erau să fie exilați. Sărmani nepricepuți, care n-au înțeles că în toată această istorie, numai eu eram pe dasupra, ca fuiorul popii, și că n-am fost, biet! decât prilejul spre a li se răsplăti pentru trebile de mai nainte; în sfârșit că, dacă n-aș fi ieșit eu la maidan, s-ar fi găsit vreun alt cuvânt oarecare. Stăpânirea voia cu tot dinadinsul a se juca cu dânșii d-a ascunsele. (Pricepeți cuvântul cum vă va tăia capull!) Înțelepciunea turcească, după cum îmi spunea mai deunăzi temnicerul meu, zice așa: "Stăpânirea gonește iepurele cu carul cu boi și-l prinde..." Parabolă orientală de însemnat!...

Paznicul meu cel mare, adică ispravnicul din Focșani, nu mă uită... chiar acum îmi trimise tutun și câteva rânduri prea drăgăstoase. 8 martie. Vremea e minunată. Baba a-ntinerit... ea ne zâmbește; dar tot i se cam vede știrbenia... Adineaori stătui față la prânzul slujitorilor mănăstirii și al lucrătorilor, afară la aer... Am mântuit cărțile ce mi-au venit de la Iași; era un volum în șase broșuri al Magazinului istoric pentru Dacia, tipărit în țara muntenească... N-am ce spune despre publicațiile și despre scopul ei... e frumos, e mare, e folositor. E multă simplitate în cronica lui Constantin Căpitanul, multe mișcări împotriva moldovenilor; dar e ieftin la vorbă și tare ostenitor; nu plătește cât Miron și alții. Am citit foarte mult osebitele bucăți datorite redactorilor și m-am unit cu părerile lor, cu privirile lor istorice; dar această citire a lăsat în mine o-ntipărire rea... iat-o: peste zece ani n-are să mai fie limbă românească; vom avea româneasca italienizată, franțuzită și nimic mai mult. De mult ce voiesc a curăți limba, a o îmbogăți și a o apropia de izvorul ei, s-a format o altă limbă, pe care țara n-o înțelege și nu o va-nțelege în veci... Pricep ca francezii să-și fi alcătuit o limbă din latineasca stricată și din idiomele galice, germanice, celtice și altele; dar n-aș pricepe ca cineva să se apuce a strica acum limba franceză. De e vorba să primim ziceri și termeni care să înlocuiască pe cele ce ne lipsesc sau care sunt de baștină slavonă, atunci luați cel puțin rădăcinile latine și dați-le o înfățișare românească...

Răsfoind pe Théophile Gautier, am dat peste fața 75, ediția din Bruxelles, unde zice: "un couvent est un monde" etc. ...Dau iertăciune lui Gautier, căci nu cunoaște Soveja... și mai ales fiindcă nu știe ce va să zică a fi la Soveja fără voia-ți... În Franța se exilea-ză numai dinastiile și miniștrii... Când ești exilat, chiar raiul ți-ar părea iad... n-aș ședea într-însul sub zăvor, nici trei zile... Tocmai despre aceasta, părintele Acati îmi povesti, până să nu plece, următoarea istorie:

"În oarecare țară, a cărei nume istoria nu-l spune, trăia un om bogat, care, ca toți bogații, murea de urât. Într-o zi, sătul de huiet, de politică, de clevetiri, de petreceri și de adunări, el hotărî să-și schimbe traiul, și-ndată se și închise în casă, fără să mai pună piciorul afară, fără ca să poftească pe nimeni la masă la dânsul, fără ca să mai vadă vreun om pe lume. Schimbarea păru tuturor ciudată; toți în toate părțile nu vorbeau decât de aceasta, și orașul fiind mic și lumea dintr-însul mult vorbitoare, știrea ajunse până la urechile domnului, craiului, împăratului, sultanului, sau cum îi va fi zicând fericitului muritor care muștruluia acea frumoasă țară. Istoria îi păru și lui ciudată și, spre a se-ncredința însuși mai bine, el trimise către ipochimenul nostru un adiotant al său, poftindu-l ca să vie să prânzească cu înălțimea-sa. El însă răspunse că roagă pe măria-sa să-l ierte, fiindcă nu-i stă prin putință a ieși din casă afară. A doua poftire, a treia poftire, și același răspuns... Învederat se simțea că stăruința lui era îndărătnică, mai ales că se ținea acum de trei săptămâni. E însă cunoscut că, dacă supușii au uneori stăruință, apoi și domnitorii au voință, și — ce e mai mult — au putința de a-și îndeplini voințele. Așa și prințul despre care vorbim, supărat peste măsură de așa nesupunere, își așternu într-o zi voința într-un luminat ofis, prin care poruncea să se pună la popreală omul care nu primise cinstea de a ospăta cu măria-sa și să-l țină închis în casă, neiertându-i câtuși de puțin a ieși afară. Un ministru, un agă sau un adiotant — nu se spune lămurit care din toți -- fu însărcinat să-i facă cunoscut luminata poruncă și să-l țină sub pază. Dar îndată ce citi ofisul, boierul nostru țși trânti căciula în cap și cu mâinile în șolduri, începu să strige: "Ce va să zică!... Ba! ia, acum am să ies... nu voi să stau acasă cu d-a sila... ce am stricat eu, rogu-te?... Iaca! voi să mă primblu în ciuda tuturor... măria-sa împăratul n-are drept să osândească așa de la sineși, fără judecată... Ce! adică legi noi nu mai avem în țară?"... Și ieși să se plimbe."

Las la chibzuirea fiecăruia morala ce izvorăște dintr-aceasta.

9 martie. Sunt bolnav. Către seară primesc o mulțime de vizite,

adică pe untrofițer, pe un vameș ciung și trei cocoane; una e o mătușă groasă, ce se crede încă tânără și face nazuri; are în creștet un pieptene, deși e cu părul zburlit; poartă rochie neagră, care a fost de mătase, și un șal, iar negru. Cealaltă e munteancă; nu-i slută, dar e sulimenită și înzorzonată și târăște după sine o manteluță ce pare a fi fost de drap-de-dame. A treia, îmbrăcată cu straie jumătate vechi și jumătate nouă, înfățișează curat chipul acelei frumoase și puternice denumiri românești ce aseamănă pe femeia slută cu ciuma... Ele vorbesc mult despre locurile de pe aci... se plâng că nu pot găsi slugi. Se vede că oamenii locului nu vor să slujească pe ciocoi; iată cuvântul pentru care aceștia îi numesc proști; eu, dimpotrivă, îi cred, pentru aceea, oameni zdraveni. D-aci în sus se-ncepe a se găsi sămânță de adevărați oameni, pe cât a mai rămas în poporul moldovenesc.

10 martie. Azi am făcut chef și veselie!... Așa și se cuvenea, azi e duminică; ...în ziua Domnului toată ființa cată să se veselească... chiar și exilații.

Dimineața am ieșit în cerdac, ca s-arunc o privire... timpul era frumos și ascultam cu plăcere cântecul cocoșului, colo în sat. Deodată, aproape de mine, aud plânsete și văieturi, și zăresc la picioarele mele, într-o mare ogradă care este totodată loc de pășune al cailor, livede de pruni și cimitir, vreo douăsprezece muieri stând în picioare pe niște morminte și bocindu-se cu foc. Așa e obiceiul la țară; vreo două săptămâni după moartea bărbatului, copilului sau vreunei rude, muierile vin pe toată ziua și la orice vreme să plângă pe mormânt... Am intrat în odaie ca să nu mai aud văieturi, și mi-am adus aminte de o descriere, cam în felul acesta, în Cel din urmă mohican de Cooper.

Am petrecut dimineața ascultând cântecele oltenești ale lăutarilor din sat... i-am încercat pe toți cu luare-aminte. Mâine au să vie să-mi povestească toate mai cu amănuntul.

Iată programa concertului: Variații pe fluier, improvizate de un concertant al locului... E un mândru voinic din acel soi de oameni ce se numesc mocani, adică oameni de la munte și care par a face oarecare deosebire între neamul lor și al oamenilor de la câmp. Graiul lui, ce nu e moldovenesc, nu-i nici muntenesc, ci e apăsat și se aduce ca al ardelenilor. El cântă tot felul de cântece, și moldovenești și mocănești și ardelenești și în sfârșit știe a o întoarce și pe struna acelei poeme așa de simplă și nevinovată, așa de dulce și plină de dor și duioșie, ce se cheamă doina! Iată și povestea ei pe scurt:

"Era odată un cioban, care albise păstorind oile la munte și, cu mult chin și nevoie, își agonisise vreo douăzeci de oițe și tot pe atâtea capre, pe care le păștea zi și noapte, păzindu-le cu acea îngrijire ce poartă, biet, creștinul, bunului căpătat cu sudoarea frunții sale. El le mâna în livezile cele mai mănoase, le adăpa la izvoarele cele mai limpezi, și pe când turma păștea și se adăpa, el cânta cu fluierul. (Aci mocanul se oprește din povestire și cântă din fluier un cântec cu viers alene și prelungit; apoi iar începe.) Într-o zi, măre, obosit de umblet și de nevoi, ciobanul mi se culcă sub un copac și adoarme de somn adânc și doarme dus, încât nici că bagă-n seamă când turma lui, păscând iarba pe ici și colea, se pribegește în râpe depărtate. Trece pe acole un creștin și, văzând pe cioban că doarme singur și sforăie la soare, îl trezește din somn... Mai întâi el cată să-și vadă turma; apoi pune mâna pe fluier și, plin de jale, cântă un cântec de dor ardelenesc. (Aci povestitorul cântă iarăși.) După aceea se scoală ciobanul și, privind în toate părțile, ca să-și zărească oițele, el zice așa în sineși: "Bun e Dumnezeu!... El mi le-a dăruit... el o să mi le-napoiască, ori o să-mi dea altele la loc!" Ș-apoi iar s-apucă de cântat, umblând cam obidit pe cărări pustii. (Mocanul cântă iarăși, și râdea, voinicul, povestindu-mi acestea.) Deodată i se pare că-și zărește pe un munte oile și caprele și dă zor să le ajungă cântând din fluier un cântec de danț: iac-așa! (Aci cântă vesel povestitorul meu.) Dar degeaba! căci era numai o nălucă; nu fusese nici oi, nici capre, ci numai stâncile de piatră care albeau și roșeau la soare... Acum iar se tânguiește și iar cântă cu dor (așa face și mocanul), până când sosește pe muchia unui munte și de acolo, într-o râpă depărtată, zărește oile păscând. Atunci ciobanul cântă vesel din fluier și se pune pe danț."

Povestitorul nu juca, dar p-aci, p-aci, căci degetele-i se-ncordau pe fluier cu iuțeală și umerii și coatele lui se săltau după mișcarea rapidă și sărită a cântecului.

Finalul programei: Vătaful părintelui Acati intră în odaie, ținând în mână o piatră ce se cunoaște a fi marmură neagră; pare a fi frântă dintr-o lespede. Îl întreb dacă mi-a adus-o ca s-o mănânc de prânz, iar el îmi răspunde râzând: "Ba nu! dar această piatră are și ea o istorie a ei!" "Ce spui, frate? zic eu; dacă e așa, aprinde-mi un ciubuc, și până atunci eu o să mă așez pe sofa, ca să-ți ascult istoria." Iat-o și pe aceasta:

"Era odată, nu țin minte când, un om de-i zicea Bucur (vezi întâia broșură a Magazinului istoric pentru Dacia, fața 32), și el era crai peste plai și peste câmpie; el își alese adăpost pe muntele de cole, care pe atunci era acoperit cu păduri și despre care v-am spus mai deunăzi că pare a fi bolnav... Acest munte e astăzi hotarul între Soveja și o altă mănăstire, ce-i zice Vizantea. Spre mai multă înlesnire, el își făcuse umbrar din doi copaci apropiați, care ieșeau din aceeași tulpină — cum zice românul — ca doi frați dintr-o mamă; — d-acolo el pândea ziua pe călători și noaptea acolo se odihnea... Peste o sută de ani după aceea, când copacii ajunseră de se putreziră și căzură, niște ciobani găsiră într-o zi, la rădăcina lui, un iatagan minunat, dar cam știrbit pe alocurea. Iataganul se făcu nevăzut... dar de atunci oamenii tot deteră bănuială de vreo comoară... Sunt acum doisprezece ani, stăpânirea, aflând despre vorba ce mergea în partea locului, sculă toate satele megieșe și, după spusa vorbei vechi, începură a cerceta fără nici un spor. Ba încă au și mutat matca unui pârâu, zicând că este o poartă ascunsă sub apă, și altele multe d-alde acestea. Trei luni d-a rândul au muncit oamenii p-aci degeaba și abia atunci se lăsară...

Dar lăcomia de comori e mare... Acum un an niște locuitori d-aci începură iarăși a săpa într-altă parte și deteră peste o lespede mare de piatră; ei înfipseră, între piatră și pământul de desubt, niște taraci și vrură s-o ridice; dar, din nenorocire, pământul se cufundă; o bucățică din piatră se rupse și lespedea căzu iar la loc... Călugării de la Vizantea, aflând de iscodirile ce se făceau pe pământul lor, se-mpotriviră și acum stau toți la îndoială dacă această bucată de piatră, ce s-a adus de-acolo, e frântă dintr-o lespede care acoperea haznaua sau dintr-o stâncă fără nici un preț?"

11 martie. Toată noaptea a bătut un vânt groaznic: drept mângâiere îmi spun că nu e nimic pe lângă valvârtejul ce se obișnuiește pe aci. Nu mă trezisem bine, când un alt lăutar veni să mă cinstească în pat cu un nou concert de fluier. Intrarea se plătește cu un zwanțig.

Ziua se petrece tare încet; dar până-n sfârșit se petrece. ....................................................................................................

22 martie. E foarte dimineață: am fost în biserică să ascult slujba. Biserica e mică, goală și prefăcută mai cu totul din nou... din vechea clădire au rămas numai lespezile de pe jos și pisania de care am mai vorbit... Înlăuntru am găsit numai pe slujitorii bisericii și pe o babă.

Am luat din biserică două volume; le-am răsfoit, fără de a le citi; iată ce sunt: unul e o carte, pe care o recomand ca monument de artă și de naivitate; ai zice că e scrisă și tipărită prin veacul de mijloc, pe când se jucau pe scenă tainele sau misteruri:

Oglinda omului dinlăuntru, întru care fiștecarele pre sine se vede, cunoaște starea sufletului său și după aceea poate iconomisi îndreptarea sa, pusă înainte în 10 figuri cu arătarea lor...
Tălmăcită din cea rusească în sfânta Mănăstire Neamțul și tipărită cu blagoslovenia preasfințitului mitropolit al Sucevei și al Moldovei, chirio chir Veniamin, prin osârdia preacuviosului arhimandrit și stareț al sfintelor mănăstiri Neamțului și Secului, chir Dometian. în sfânta Mănăstire Neamțul 1833, de schimonahul Isaia tipograful.

Nu mi-e cu putință a trage aci câte ceva din acea carte și mai ales a descrie figurile; de curioase ce sunt, trebuie să le vadă omul. Pe scoarța dinlăuntru se află numele stăpânului cărții, și la sfârșit stă următoarea însemnare:

Să fie știut că la 1840, ghenar 25, a fulgerat și tunat.

Primii scrisori de la Iași. Știri rele... După-amiază m-am așezat în cerdac, ca să-mi sorb cafeaua... era vreme frumoasă... În curte, un stol de porumbițe, albe ca zăpada, se giugiuleau și se jucau; găinile zgâriau pământul; cocoșii se băteau; lucrătorii lucrau cu stăruință. La doi pași, în biserică e slujbă; vreo câteva fete din sat intră în biserică, și eu ascult cântarea bisericească ce se cântă acolo de sunt acum două sute de ani... Auziți, eu, conspiratorul, cu ce mă îndeletnicesc!... Când Basarab așeză cea dintâi piatră la clădirea sa, oare bănuia el că-ntr-o zi unul din strănepoții săi va exila aci pe unul din strănepoții supușilor săi?... E ceva jalnic din monotonia cântării bisericești; ai zice o vecinică plângere, o durere adâncă ce nu mai are putere de a scoate un strigăt tare. ....................................................................................................

1 aprilie. Vremea e rece; s-ar crede că vine iarna înapoi. Către seară vin doi oameni de la Cașin cu vestea că închișii de acolo au fost sloboziți; îndată au și zburat. Trebuie să mă aștept și eu la ceva asemeni, după cele cuprinse în cea din urmă scrisoare a ispravnicului din Focșani, care mi-a dat de știre că va veni în curând să mă vadă.

2 aprilie. Până la una ca aceasta, adică până să-mi vie voia de a fugi de aici, eu răsfoiesc viața sfinților; iată titlul cărții:

Chiriadromion sau învățătoare care are întru ie Cazanie la toate duminicile preste an, și la praznice domnești și la sfinții cei numiți acum, întru acesta chip tipărit și diortisit în limba românească. Întru întâiul an al cei de Dumnezeu înălțați domnii prealuminatului și înălțatului domn nostru Io Constantin Nicolai-voievod.

Apoi vine binecuvântarea mitropolitului și leatul de la 1732, la București. În capul precuvântării se află versuri în lauda Domnului:

Stihuri politice asupra stemei prealuminatului, slăvitului și blagocestivului domn,
Io Constantin-voievod:
Strașnic și înfricoșat semn ce s-au arătat,
Marelui Constantin creștinului împărat,
O cruce de stele pe cer închipuită
Asupra vrăjmașilor arme nebiruite,
Cu slove prejur scrisă în limba râmlenească,
Pe toți protivnicii săi ca să-i biruiască;
Acuma și corbul în pecete e arătat
Domnului Constantin încă-ntr-această dată.
Dându-i lui și putere cu nădejde plină,
Țara să stăpânească că-i de viță bună

Armele Țării Românești sunt cuprinse între versuri și titlul închinării. Precuvântarea, care începe iarăși cu titluri și laude în cinstea domnului Ungro-Valahiei, pomenește de Seneca și de alți filozofi. Pe scoarță se citește următoarea naivitate:

Acest chiriacodromion este al sf. mn. Soveja și cine se va ispiti să o fure să fie blestemat și afurisit de toți sfinții, 1840, mart, în 15.

3 aprilie. Nimic... Nu mi-e bine.

4 aprilie. Mă trezește un trimis cu știri. Liberarea îmi vine călare

în persoana priveghetorului și a doi cazaci. Am lăsat plecarea pe mâine.

Am făcut vizita-mi din urmă la biserică; e plină de lume, căci suntem în săptămâna mare; biserica e săracă, despuiată; câteva lumânărele abia o luminează; dar cei ce sunt într-însa sunt cu credință adevărată.

Așadar, pe mâine! Tot nu mi-a fost așa tare urât!...