Sotir

 

Trenul se opri în gara Constanța, pe la prânz. Adrian coborî, acoperindu-și urechile cu gulerul paltonului. Afară, viscol cumplit. Strămutări mari și vijelioase de zăpadă, purtate în vârtejuri de crivăț, ca niște nori, măturau cu furie străzile orașului.

Pe ici, pe colo, apărea ca într-un vârtej, se proptea o clipă și dispărea, un biet turc sau alt locuitor dobrogean –cu ilic și cu șalvari– luptând cu vijelia și ținând șalul turbanului strâns înfășurat în jurul capului. Adrian se întorcea uneori și-l privea cu milă: „Cine știe unde s-o fi ducând“.

În piața Ovidiu, el nu găsi țipenie de om, pe care să-l întrebe unde se află restaurantul „Macedonia“, și se învârti de mai multe ori în loc, uitându-se la firme. În vitrina unei mari librării, el văzu expus, cu ostentație, un tablou impunător reprezentând un peisaj de iarnă. Cu tot frigul, Adrian nu putu trece fără a-l privi cu admirație: „Da! își zise părăsind vitrina, e frumos, foarte frumos, dar ce e frumosul, singur?!“

Și dând după colțul librăriei, căzu cu ochii drept peste restaurantul „Macedonia“, intră și străbătu printre mese până la tejgheaua unde se afla birtașul.

— Ai putea dumneata să-mi spui, dacă vine pe aici Sotir, matrozul bărbos de pe „Dacia?“ întrebă Adrian, fără prea mult înconjur.

— Da! vine regulat, dar numai după masă, ca să-și ia cafeaua și să mai pălăvrăgească, răspunse negustorul, care era bulgar ori grec, sau poate chiar român, în orice caz, avea ceafa groasă și-i crăpa cămașa în spate.

— Bun, am să mănânc aici și voi aștepta.

Era la prânz. Adrian își scoase paltonul, luă loc la o masă neocupată de lângă intrare și fu servit.

*

Pachebotul „Dacia“ era unul din cele patru vapoare frumoase ale statului și care făcea cursa Constața-Alexandria, în Egipt. Adrian, abia sosit la Constanța, avea să se îmbarce pe el a doua zi. Sotir, matelotul de care întrebase pe birtaș, era de fapt cambuzier pe acest vas și, în același timp, una din acele curiozități internaționae pe care nu le întâlnești decât prin cârciumile onorate de muncitorii mărilor: nu unul dintre acei „mai zgomotoși” și povestitori de povești fără de sfârșit, cum se întâmplă cele mai adesea, ci un om straniu prin contradicțiile firii sale: capacitate, hărnicie, cinste, cunoștințe multiple în nenumărate meserii, pe de o parte: iar pe de alta, vestita sa statornicie, nesupunere, furii și capricii neînțelese. Unul dintre numeroșii săi comandanți pe bastimentele streine îi spuse într-o zi:

— Bravul meu Sotir, dacă ai consimți să stai cinci ani liniștit sub ordinele mele, te-aș face secund!

— Mi-e teamă de mucigai… comandante! i-a răspuns el. Și apoi, nu vreau să fiu secund și sub „ordinele“ dumitale, ci primul și sub ordinele mele: să nu vă închipuiți că-mi porunciți întru ceva.

Spunea adevărul, căci nu accepta decât posturile în care, odată la curent cu munca, se executa cu atâta punctualitate, încât orice intervenție devenea de prisos și târa după dânsa demisia lui.

Adrian îl cunoscuse, în timpul verii anului expirat, într-un mic birt din Sinaia, unde în focul unei aprige discuții obștești asupra mișcării revoluționare, care se întindea repede în vremea aceea, Sotir, a cărui ironică rezervă Adrian o remarcase, interveni brusc, avându-i dintr-o dată întrebarea următoare:

— Ce ești tu: A ori S? (Anarhist sau socialist?)

– Eu sunt constructor! Am doar sete de demolări! răspunse Adrian, cu mândria neofitului.

– Ai vreun echipament?

– Îl înjghebăm cum putem.

– Și o să fie loc pentru toată lumea, în noua vostră construcție?

– O să fie loc pentru toată lumea, afară de leneși!

– În cazul ăsta, eu n-am să fiu acolo: mie îmi place lenea! făcu Sotir, răsturnându-se spre perete, strâmbându-și mai tare nasul deja strâmb.

Toți lucrătorii izbucniră în râsete, căci omul care spunea că-i place lenea era plin de ghips, var și praf, de la cap până la ghete. Adrian râse și el tare la această glumă:

– La naiba, atunci, cu un leneș!

Apoi, soarele fiind încă sus, ieșiră împreună să facă o plimbare, cam fără scop, și se pomeniră pe una dintre mândrele alei ale unei mândre reședințe regale. Adrian se simți numaidecât atras către acest om, mult mai vârstnic decât el, grație instinctului de aventură care clocotea în adâncul ființei sale. Iar tandrul aventurier, ce era Sotir, nu întârzie nici el, la rându-i, să recunoască în tânărul idealist, cu inima în palmă, un discipol de-o egală tandrețe.

Sotir respira din toată persoana acel aer al înălțimii care emană din mari grupuri voioase ce coboară de prin munții Elveției în toate serile de vară –aer dătător de dorinți și care face, trebuie să facă, întâiul farmec al tuturor acelor călători ce nu cunosc graniță, cărora întreg pământul le este patrie și ale căror plecări și sosiri neîncetate sunt adesea hrana principală.

Tot plimbându-se, se îndepărtaseră pe o potecă ce părea să nu se mai sfârșească –și atunci îi fu dat lui Adrian să asculte, pentru întâia oară în viața sa, răsunetul zguduitor al unui mare glas libertar, proclamarea mistică, cu colorit biblic, a celei mai nobile dorinți omenești, când ea se manifestă în starea de pasiune: aceea de a se mișca după propria sa viață și de-a înlătura orice constrângere mai dureroasă decât moartea. Adrian, care era, fără să știe, complet impregnat de această sfântă patimă, dar voia să numească pe oameni cu un nume cunoscut, întrebă pe Sotir:

— Deci ești anarhist?

Și acesta, puțin cam dezamăgit, căci se credea înțeles mai bine, răspunse cu simplicitate:

— Nu… Nu sunt anarhist… Eu sunt numai un om care iubește libertatea și caută să și-o guverneze, s-o ordoneze. Sunt, cu alte cuvinte, un om liber, pe când anarhiștii nu sunt oameni liberi și nu iubesc libertatea: ei cred că sunt și cred c-o iubesc, dar felul vieții lor dovedește doar nesupunere a tot ce vine de afară si supunere dulceagă față de tot ce vine dinăuntru. Ei sunt, deci, dezordonați. Or, există o ordine și o guvernare în toate cele, în Univers și deci în dragostea noastră pentru libertate de asemenea trebuie să existe, căci nu tot ce vine dinăuntru e îndemn la dragoste. Cea mai mare parte dintre oameni sunt născuți să fie sclavi. A fi om liber, nu e o treabă așa de ușoară, cum cred anarhiștii –și nu e ușoară nu numai azi, dar nici mâine, nici în zece secole. A fi sclav, nu înseamnă a avea lanțul muncii nituit în jurul coapsei— după cum, a fi om liber, nu înseamnă deloc a munci pe socoteala ta sau chiar a nu munci nimic. Sclavul e materia brută, destinată prin naștere a fi comandată cu brutalitate, cu izbituri –materie fără calitate, substanță josnică și supusă, înainte de toate, josniciei sale. Ea este, în opoziție cu materia superioară din care e alcătuit omul liber, ceea ce nisipul e față de pământul fertil și fără altă mișcare decât aceea care-i este impusă prin voința altora, așa cum nisipurile Saharei sunt comandate de vânturi, și atunci mișcarea ei e catastrofică, oarbă, ea înghite totul! Asta e puzderia sclavă și sclavagizatoare, platforma care servește ori nu unui cap încoronat, ori unui democrat, ori, pur și simplu, numai unui demagog. C-o fi vorba de gloatele mahalalelor sau de gloate mai restrânse, ca de pildă cele care urlă prin parlamente, ele sunt totdeauna conduse de-o mână tot așa de sclavă, tot așa de josnică, dar care a reușit să se impuie pentru moment, mână care nu cunoaște decât două forme de existență: a izbi sau a fi izbită. A domina sau a fi dominată: și cum, atât într-un caz cât și în celălalt, e vorba de aceeași silnicie în ochii omului liber, cum ai vrea să fie vorba de libertate în aceste două dominațiuni?

Sotir tăcu o bună parte de drum, ca să-i dea și lui Adrian putința de-a se rosti:

– Care e dar, forma de guvernământ? întrebă acesta, cam cu ciudă.

Sotir dădu din umeri:

– N-am nici una…

– Apoi, atunci, ești tot anarhist!

– Nu tocmai: anarhiștii, devenind majoritate, vor fi nevoiți să ia puterea și să formeze un guvern, ori dacă nu, el va fi format din cei ce nu sunt anarhiști, căci nisipul omenesc are nevoia de-a fi împins, el n-are inițiativă, nici dragoste pentru altceva decât pentru ce e contrariul libertății. Deci, unde vezi guvernarea fără guvernământ, fără silnicie, această admirabilă definiție a libertății? Căci e fapt sigur că obligată să ia corp viu peste o materie moartă, sublima expresie a libertății nu va mai fi decât o dezgustătoare caricatură a idealului, o fină țesătură de mătase dată pe mâna unui nebun!

Libertatea, dragul meu prieten, adevărata libertate, aceea care se supune legilor ei însăși, e armonia, evoluția fără izbituri. Ea nu se află decât în mișcarea astrelor, unde domnește comandantul suprem, ordinea fără cusur și fără slăbiciune. Pe pământ, o întâlnim, apropiată de forma ei desăvârșită care e Iubirea, la ființe mai puțin complexe decât omul. Cunoști tu viața cocorilor?

Ei bine, cocorii formează comunitatea ideală. În cârdul lor, fiecare individ se mișcă după voință, e liber să mănânce sau nu, să doarmă sau nu, să stea pe un picior sau pe amândouă și nu au a se supune decât unei singure comenzi: comanda Iubirii. Supunerea la această comandă, nu cunoște silnicie. Când în toropeala căldurilor de vară, în plină singurătate a câmpiei, întregul cârd ațipește pe apucate, o santinelă rămâne de veghe, gata în orice clipă să lanseze strigătul de pericol. Străjerul acesta știe că supunerea e absolută, fiind reclamată de iubire și el își ia zborul, fără să se ocupe dacă vreun membru a păcătuit legii, dintr-o pricină ori alta: asta nu mai e treaba lui. Iar când toamna sosește și vântul de miazănoapte începe să le umfle penele în răspăr, ei devin melancolici: toți membrii știu că un fior al iubirii plutește pe deasupra lor. Câteva zile mai târziu, în toiul așteptării generale, un țipăt brusc și pătrunzător, urmat îndată de zbor, electrizează tot cârdul, aprinde comunitatea –și astfel ordinul de plecare către țările calde e dat de acela care prin sensibilitatea lui poartă în el geniul speciei și care se află întotdeauna în fruntea stolului ce înaintează în unghi obtuz, cu vârful înainte.

Iată toată libertatea pe care o putem dori oamenilor, adevărata anarhie, aceea pe care n-o vom avea niciodată, căci, zice-se, noi suntem ființe superioare cocorilor.

În seara acelei zile de vară, ambii amici se despărțită, făgăduindu-și să se revadă a doua zi, dar nu se mai revăzură. Adrian, care lucra vopsitoria la un patron, fu transferat la București, în dimineața ce urmă neuitatei seri. Băietanul nostru însă avea inimă de amant în amiciție: nu mai putu uita pe Sotir. Și de câte ori se întâlnea cu mateloții de pe cargoboturile românești care „făceau“ Constanța și aruncau ancora la Brăila –orașul său natal– nu uita niciodată să întrebe de Sotir. Astfel, află într-o zi că colindătorul de la Sinaia își reluase vechea meserie de „lup de mare“ și că acum se afla pe „Dacia“.

Știrea asta dădu foc pulberei. El hotărî să plece în Egipt, unde un alt bun prieten al său se afla de câteva săptămâni și-i descria minuni de basme feerice.

Dar, asta însemna să părăsească țara, ceea ce complica daravera: trebuia un pașaport.

Ei!… De-atâta lucru o ști el, Sotir, să se învârtească. Apoi, mama sa, văduvă, al cărei unic fiu era, se înspăimântă:

— Vai de mine, maică, ce-ți trăsnește prin cap! Să te duci la harapi, peste nouă țări și nouă mări! Neam de neamul nostru n-a umblat pân așa depărtări…

*

Sfârșindu-și masa, Adrian ceru o cafea turcească și aprinse o țigară, apoi, cu ochii țintă la ușă, se abandonă acelei visări nevinovate a lucrătorului care se crede la adăpostul grijilor, fiindcă are în buzunar cu ce trăi două săptămâni. Și, închipuindu-și ce ochi va deschide Sotir, căzând tronc peste dânsul, Adrian surâse unei mulțumiri de sentimental.

Sotir intră singur și se frecă de masa lui Adrian, fără să-l vadă. Acesta îl apucă de pulpana hainei și atunci, într-adevăr, cambuzierul deschise ochii mari, de mare prieten:

— Ia te uită, colo! Ce mai faci, mă? Când ai venit?

Adrian îi prinse mâinile într-ale sale, și-l trase lângă dânsul.

— Stai aici, lângă mine, mai înainte de toate, ca să te simt cum trebuie! Nu-i așa de scurt ce am să-ți spun.

Și strigând pe chelner:

— O cafea pentru Sotir și încă una pentru mine!

— Ia să te iau acum la rost, ștrengarule! se repezi Sotir, făcându-se că-l strânge pe Adrian de gât. Așa știi tu să-ți iei bună ziua de la prieteni, când speli putina?

Având răspunsul gata pe buze, Adrian își cercetă prietenul cu ochi umezi de amant al prieteniei: șapcă de „ieșire“ cu cozorocul pe frunte: sprâncene stufoase, umbrind doi ochi negri ce se ofereau să vezi în ei ceea ce-ți stă în inimă: nasul cărnos și tot strâmb: mustață și barbă din berechet, să mai dea și la spâni! Iar peste toată acea față arămie, peri negri și peri albi. Țigan cărunt! Ce mai încoace-ncolo! făcu Adrian strângându-i mereu mâinile. Apoi:

— Mă crezi tu în stare să te fi părăsit în chip așa de nedemn din bunăvoia mea. Nu… Tu nu poți să crezi așa ceva… Părerea mea de rău a fost mai mare decât a ta, sunt sigur… Dar, n-aveam ce să fac: patronul m-a luat ca pe-o unealtă și m-a „bombardat“ la București. Tu știi, doar, că nu eram liber ca un cocor… Acum, însă, da! sunt liber ca o pasăre!

— Pentru cât timp? întrebă Sotir, cu oarecare ironie.

— O știu… Dar, nu mi-o aminti! Vreau să uit acum, cu totul, lanțul muncii și să simt cât mai puternic fericirea de-a mă afla lângă tine.

Sotir plecă capul spre urechea amicului și întrebă în șoaptă:

— Mă iubești așa de tare?!

Adrian îi înșfăcă brațul:

— Da, Sotir, te iubesc tare de tot.

— Și ce-ai face pentru mine?

— Tot! De-ai fi în pericol, aș striga ca cocorul tău de geniu, dar n-aș pleca decât după ce te-aș scăpa.

Sotir părăsi aerul său ironic: cu o căutătură temătoare în juru-i, el zise:

— Da, Adrian, nu te înșeli: sunt un prieten, dar nu pentru toată lumea. M-am gândit și eu adesea la tine, întrebându-mă ce vei fi devenit. Ia, spune-mi, acum, ce cauți la Constanța pe o vreme ca asta? De lucru?

— De lucru, dar… în Egipt!

— Vrei să pleci în Egipt? Adevărat?

— Adevărat. Care-i părerea ta?

— Și când vrei să pleci?

— Mâine-seară, cu „Dacia“ și cu… tine!

— Tu știi, deci, că sunt pe „Dacia?“

— Am aflat-o de la un marinar, la Brăila, și m-a încurajat.

Sotir deveni serios. Scoase din buzunar o cutie luxoasă de țigări egiptene, oferi lui Adrian una și se servi.

— Îți îngădui asemenea lux? Întrebă Adrian, trăgând lacom din țigara aromată.

Întrebatul, părând a veni de departe, răspunse:

— Îmi îngădui, dragul meu, tot ce doresc, dar nu doresc decât ce pot să am. Cutia asta costă la Alexandria un franc și treizeci.

Apoi, inspirând cu neliniște fumul din țigară, uitându-se în stradă, reveni la întrebarea amicului său, pe care o uitase:

— N-aș putea să-ți spun numaidecât tot ce cred asupra boacănei pe care o faci, căci, desigur, tu faci o boacănă plecând. Cunoști vreo limbă străină?

— Greceasca, binișor.

— Greceasca e destul de răspândită în Egipt, dar cum sunt sigur că tu n-ai să te mărginești la atât și că nu faci acum decât să deschizi seria boacănelor, ar trebui să mai știi nițel și din alte limbi, mult mai răspândite: franceza, italiana.

Asta nu e tot. Cu limbi sau fără limbi, tot ai să tragi pe dracu de coadă –bineînțeles, dar suferi mai puțin când știi să te rostești în limba unei țări. Chestiunea principală însă e să suferi singur, și să nu produci suferințe: nu lași pe nimeni în urmă, care ar putea să plângă de te-ar pierde?

— Cineva deja plânge de trei zile!… apăsă Adrian, întristându-se.

— O mamă?

— Da.

Sotir văzu durerea întipărită pe fața lui Adrian și fu sigur că a pus degetul pe o rană vie. Așa fiind, nu voi să cerceteze mai departe și, ca să-l distragă gândurilor de-acasă, se ridică:

— Nu suntem bine aici. Se uită ăștia la noi ca boii. Hai aiurea. Ai văzut marea?

Adrian, care era acum sub asaltul gândurilor răscolite de ideea răspunderii sugerate de Sotir, devenise melancolic. Răspunse fără elan.

— Nu… N-am văzut niciodată marea…

— Bun, să ieșim atunci de-aici.

*

Afară, Crivățul se ostoise, dar gerul de ianuarie făcea să crape pietrele. Cei doi amici se îndreptară spre platoul care domină marea, din partea Cazinoului. Adrian părea cu totul abătut, iar Sotir, care de-abia începea să-și cunoască prietenul, se mustră în sinea sa de pripeala în a spune adevăruri unui amic recent, precum și de stângăcia cu care a făcut-o. El încercă să-l distragă, vorbindu-i de frumusețile ca și de pericolele mărilor, dar tovarășul său nu răspundea decât de formă: gândurile sale erau departe. Fraza lui Sotir: „Nu lași pe nimeni în urmă, care ar putea să plângă de te-ar pierde?“ îi revenea ca o mustrare de cuget. A trebuit să vie întrebarea lui Sotir, pentru ca să-și dea seama că mama lui plânge. Și Adrian trecu în revistă tot ceea ce mama lui îndurase pentru a-l crește.

— Dacă te-aș cântări ca aur, dragul mamei și dacă mi-ar da cineva tot aurul cântarului, încă n-aș fi răsplătită de ce-am îndurat ca să te fac mare.

Cuvintele astea îi fluturau sub ochi, cu litere de foc.

La un moment dat, un curent de aer umflă platoul și atunci, ridicând capul, rămase pironit locului: de pe înălțimea malului unde se aflau, marea se desfășura dinaintea ochilor, ca un imens câmp arat –un câmp ce ridica piscuri spumoase, verzi-străvezii, în apropiere, din ce în ce mai negre și din ce în ce mai mici, în depărtare, până hăt, la orizont, unde, nemișcător ca și zarea, se contopea cu cerul de plumb. Zgomotul înăbușitor al valurilor, care se spărgeau aproape regulat, umpleau văzduhul de un cutremur pe care numai țărmurile mărilor îl cunosc în zilele de furtună.

Adrian contemplă, mut de înfiorare necunoscută, această priveliște ce i se oferea pentru prima oară în viață.

Sotir îl iscodea cu coada ochiului.

— Ei… cum ți se pare?

— Mi se pare că, pentru a cunoște și simți astfel de măreții nebănuite, multe sacrificii trebuiesc acceptate… răspunse Adrian, cu glas stins.

— Netăgăduit… Tuturor oamenilor nu li-e dat să cunoască tot ce e demn de cunoscut pe lume.

— Mai ales când te-ai născut sărac… completă Adrian.

— Tu nu te-ai născut sărac, replică Sotir. Tu te-ai născut bogat. Câți feciori și fiice de vistieri n-am plimbat eu de-a lungul mărilor, da câți la sută dintre ei au văzut în elementul ăsta altceva decât apă, multă apă neagră așa cum, odată, servind de călăuză unui turist, în Cordilieri, bietul om nu se mai sătura de-a exclama: „Ce de piatră! Ce de lemnărie!“. Așa: apă, pietre, lemn fiecare vede în natură, ceea ce poartă în suflet! Dar, ia spune-mi, Adrian, nu ți-e frică să te încredințezi unei astfel de puteri?

— De ce să-mi fie frică? și pe Dunăre poți să te îneci. Moartea este peste tot: pe stradă, o olană îți cade în cap și te omoară. Dimpotrivă, într-un naufragiu pe mare moartea însăși trebuie să aibă măreția ei. Dar, înainte de-a te gândi la moarte, văzându-te pierdut, zile și nopți de-a rândul, pe o casă plutitoare, condusă cu știință de om, îți vine mai curând să te gândești la măreția vieții. Dar, după o pauză: N-am putea să intrăm în vreo cârciumă, de unde să mă satur privind marea, fără să îngheț? N-am bănuit niciodată că pământul are orizonturi așa de depărtate!

— Vai de capul tău, băiete! Nenorocirile tale nu fac decât să înceapă!

Sotir își luă prietenul de braț și porniră spre cazinou. La intrare, Adrian se opri nedumerit:

— Tu vrei să intri aici?

Fără să răspundă decât cu un semn din ochii râzători, Sotir îl împinse înăuntru și, atunci, Adrian se văzu într-unul din acele localuri publice pe care boierii le construiesc cu mâinile lucrătorilor, dar unde lucrătorii nu mai pot să intre după terminare; unde prețurile consumațiilor sunt ridicate cu atâta nerușinare, încât boierul-patron ar merita să fie trimes numaidecât la Jilava; și în care localuri, chelnerii îmbrăcați în veștminte de maimuțe, ca și stăpânii, sunt pe atât de obraznici cu clientul de înfățișare modestă, pe cât ei sunt de lingușitori și slugarnici cu odrasla ciocoiască, venită acolo dinadins, ca să arate curvei, pe care o conduce ca pe chiori, cât îl costă banii de ieftin și cum știe el să-i arunce pe fereastră.

Și, într-adevăr, îndată ce amicii noștri intrară, obrăznicia personalului se dovedi. Un lacheu cu livrea de circ, ai cărui nasturi de tinichea strălucitoare îl făcuse să uite că s-a născut în bălegar, își întoarse fața după ușă și surâse cu discreție de valet. Sotir îi șopi ureche:

— Să nu crezi, băiatule, că sunt damblagii toți acei care n-au nevoie de un prost ca să le deschidă ușa neîncuiată!

Luând loc la o masă într-un colț, lângă galeria cu vedere la mare, un alt lacheu cu frac, plastron strălucitor și cărare de vițel lins pe creștet, se prezentă. Țeapăn și grav, el întrebă, cu buze de lipitoare lihnită:

— Ce doriți?

Sotir, vădit scârbit, răspunse uitându-se afară prin geamlâc:

— Am dori, mai întâi să știm dacă nu cumva vrei să ne iei la bătaie… Iar, după asta, o sticlă de vin alb.

— Ce marcă?

— Lasă „marca“ la o parte și dă-ne o sticlă de vin alb.

Bucuros că poate să se răzbune, sluga lui dârloagă se răsti:

— Casa noastră, domnule, garantează marca vinurilor sale indigene și străine!

— Vrei să discuți cu mine, flăcăule? Casa voastră nu poate să-mi garanteze decât că buzunărește.

După ce fură serviți, Adrian zise:

— De ce m-ai adus aici, Sotir? Nu suntem destul de bine îmbrăcați pentru un local ca ăsta. Pe urmă, scumpetea.

— Suntem destul de bine îmbrăcați, pentru ca tâlharul de stăpân să ne accepte banii noștri, care n-au miros. Cât despre scumpete, ce să-ți spun? Face un prieten bun nebunii și mai costisitoare, când vrea să dezmierde un alt prieten bun, atins de inimă acră!

Adrian observa în ochii cambuzierului o sclipire stranie, lunga sa față, arsă de vânturile mărilor, părea unsă cu grăsime, de când se aflau în acest local, încălzit peste măsură. Părul vâlvoi și barba în dezordine îi dădeau o înfățișare sălbatică.

Sotir scoase batista și-și șterse fața, cu o mișcare ce trăda oboseala.

Adrian se crezu vinovat, îi luă mâna și-i zise:

— Iartă-mă, dacă-ți pricinuiesc vreo supărare. Nu-mi căuta mie… Eu am, adesea, ca adineauri, momente când mă îndoiesc că mă aflu pe un drum bun și remușcărle de-a părăsi mereu pe mama mă copleșesc. În asemenea clipe, prezența unui amic ca tine e binefăcătoare. Totdeauna mi-a fost binefăcătoare prietenia.

— Ai mulți prieteni? Întrebă Sotir cu o liniște neîncrezătoare.

— N-am mulți. Am unul singur, un rus, dar, mare ca tine, înțelept și cu inimă!

— Unde se află?

— La Cairo. Gândul că ne vom regăsi din nou, mă susține în lupta ce-o dau acum cu icoana mamei, care mă cheamă acasă.

Chelnerul aduse vinul, desfundă sticla și turnă lichidul. Sotir ridică paharul, ciocni cu Adrian și zise, cam pe ton ironic:

— În sănătatea prietenului tău din Cairo!

— Sotir, tu nu mă crezi! făcu celălalt cu ciudă.

— Ba, aș vrea să te cred… Dar, tu nu crezi că te înșeli?

— Cum nu cred că mă-nșel cu tine!

— Cu atât mai bine. Și ai vrea tu să împărți cu mine acest amic din Cairo?

— Asta e dorința mea cea mai mare, deoarece, între doi oameni care se iubesc, o lume întreagă de amici încape. Dar, ia spune-mi Sotir: tu ești lipsit de-o bună prietenie?

— Ba, nu-s lipsit, răspunse Sotir, sprijinindu-și bărbia în palmă, nu-s lipsit: o am, înainte de toate, pe a mea, care-i mai sigură și apoi…

— Și apoi?

— Pe aceea a nectarului ăsta! făcu el, sorbind o înghițitură și plimbând vinul cu voluptate prin gură.

Ochii lui Adrian se măriră:

— E groaznică destăinuirea ta! Ce vrei să mă faci să înțeleg?

— Vreau să te fac să înțelegi, fără a te exaspera prea mult, că un om născut pentru prietenie își duce viața ca o floare în seră… dacă n-are un foc nestins.

— Cu alte cuvinte, tu crezi că prietenia nu există?

— Nu vreau să spun asta. Ea e rară, dar ar fi să-i negăm evidența, dacă am nega-o. Totuși, pretind că nimeni nu vine pe lume cu un amic lipit de șira spinării, așa cum fiecare vine cu plămânii săi –și vezi tu, dragă Adrian, sclavul prieteniei nu respiră decât cu plămânii acestei amante. Tu îmi pari un astfel de sclav. Eu însumi am fost și mai sunt și azi, prin nostalgie, căci într-o zi ori într-alta amanta ne părăsește. Ea ne părăsește în urma modificărilor la care orice inimă omenească e supusă: adesea, grație evenimentelor care sunt mai puternice decât inima omenească și, câteodată, prin propriile noastre greșeli, deoarece iubirea pasionaților e incomensurabilă; ea înăbușă, strângând prea tare.

Sotir se opri și-și turnă un al doilea pahar, pe care-l goli imediat, și umplu din nou pe cel al lui Adrian, care abia se terminase. Aprinseră țigări. Vorbind de înăbușeală, el avea aerul de-a se înăbuși. Mișcările sale deveneau din ce în ce mai mașinale. Privirea era vagă. Adrian tăcu, cu religiozitate, bănuind că prietenul său își răscolea dureri care-i mocneau în fundul inimii. Sotir reluă firul, ca și cum ar fi vorbit sieși:

— Dar, acela care poate să iubească cu o astfel de pasiune un om, iubește cu aceeași putere tot ce e frumos: și există obiecte mai puțin capricioase decât amiciția, care se oferă iubirii sale. Acela care e înzestrat cu un dar, se avântă pe aripile lui și dacă durerea sa e atât de mare, încât hărțuielile vierii zilnice nu-l mai ating cu cu influența lor nefastă, atunci această durere produce opere în care orice om de simțire se regăsește. E arta desăvârșită.

Artă! Iată încă un prieten mare care trădează cu ușurință… Un alt Dumnezeu, care te părăsește tocmai când crezi că i-ai căpătat toată prietenia. Ca un vampir, el te subjugă, sugâdu-te: îți cere tot sângele: te vrea în întregime. Și, după ce te-ai dat, e de-ajuns să întorci o clipă ochii la o parte… el nu mai e!… A fost o simplă vizită. Dar, după vizita asta, tu rămâi… însărcinat. Ce greșeală ai făcut? Ai fost prea legat vieții? Ori te-ai deprins prea tare de ea? Nimeni nu știe. Acela însă, care, ca mine, n-a fost dăruit cu putere creatoate, deci n-a simțit puterea zvâcnirii ce răsare din nimic și tremură ca o văpaie de sticlă topită și umple viața — acela se mulțumește cu ceea ce e în afară de artă. Și, ceea ce e în afară de artă, e imens, căci toată viața rămâne în afară de artă. Nici un artist nu va putea niciodată s-o înlocuiască. Arta este o valoare fictivă, care are curs numai dacă se sprijină pe valorile reale ale vieții, și aceste valori nu permit nici un fals. Sinceritatea absolută ori: jos labele, bancherule!

Iată de ce e la mâna oricărui muritor să simtă arta, fără s-o facă, ba chiar fără să bănuiască existența ei: viața e totul, arta nu e decât o presupunere. Totuși, și aici e o greutate. Noi venim pe lume copleșiți de greutatea unui lest, și lestul acesta e neputința de-a fi sincer cu tine însuți. Pe nimeni nu înșelăm mai mult decât pe noi înșine. Leacul există: ca să devenim sinceri cu noi înșine, cu semenii noștri, cu viața, trebuie să ne scufundăm în căldarea unde clocotesc durerile, dureri care provin din contrarietatea simțurilor nestatornice, să ne ardem până la os și să revenim la lumină. Dar, iată că, revenind, se întâmplă că izvoarele iubirii rămân în căldare, și atunci individul devine o mortăciune de nesuferit chiar și pentru ființa cea mai banală, iar viața lui e mai nulă decât a moluștei celei mai reduse. Dacă, însă, inima lui a rezistat la această grozavă căleală și izvoarele iubirii sale nu s-au secat, atunci omul se avântă cu sinceritate în admirarea frumuseților terestre, care sunt multiple și veșnice în indiferența lor, iar capacitatea sa de simțire poate îmbrățișa, atunci, Universul. Când lanțurile frământărilor noastre zadarnice cad zdrobite, viața se liberează de plumbul simțirilor mincinoase și capătă ritmul unui astru.

Dar… E amarnic. Uneori e chiar amarnic de tot. Noi nu suntem creați ca să ne bucurăm de-o astfel de libertate, căci noi suntem mai complecși decât astrele: noi suferim, pe când ele nu suferă. Ființa umană e sociabilă, și sociabilitatea nu-i nimic altceva decât nevoia de-a face prostii, de-a te da de-a berbeleacul, de-a-ți frânge gâtul, dar nu singur, ci de mână cu un alt zevzec ca tine. Așa. Există un nerv în noi care ține morțiș să zbârnâie la unison cu alți nervi care zbârnâie: asta se cheamă să fii sociabil. Și dacă îi retragi omului societatea, apăi e rău…

Mi-am retras-o mie, eu însumi, scârbit de societatea proștilor și voind să văd dacă pot să trăiesc fără ei. Îmi place pământul, călătoria și dulcele farniente. Am învățat limbi, câteva, și am văzut o bună parte a globului. Am fost cultivator în pampasul din America de Sud și am crescut mii de rațe în Mexic. Știu să cânt binișor din flaut. Timp de douăzeci de ani, care au trecut ca o zi, nu m-am întreținut decât cu plantele, cu animalele, cu splendorile firii și cu flagelele ei, cu pușca, cu flautul și mai ales cu neasemuita mea inimă acră!… Am avut a face și cu oameni, atunci când trebuia să mă apăr de ei. Am gustat toată desfătarea pe care o produce munca înverșunată, dar pe care o iubești, și am dat frâu liber hoinărelii, la care aveam dreptul. Munceam uneori până ce cădeam în nas peste sapă, și trebuia să-mi torn apă pe cap ca să mă dezmeticesc. Apoi, când recolta era schimbată pe câțiva pumni de aur sclipitor și când vremea odihnei sosea, mă refugiam departe de orice privire omenească, oricât ar fi fost de sinceră, mă aruncam pe fân cosit, și acolo, timp de ceasuri întregi, uneori din zori și până la asfințit, mă abandonam forțelor misterioase care mi-au dat viață. Cele mai adesea, nu mai atârnam de existența conștientă decât doar prin acele scăpărări care străluceau, când de-o amintire, când de alta, și care erau slobozite de creierul meu somnolent și vagabond. Iar când lătratul nocturn al câinilor de la fermă și împușcătura convențională de „NU intrați” mă aduceau la realitate, n-aș fi fi putut să spun dacă a trecut o zi sau un secol.

O, Timpule! ție nu ți-e dor uneori de trecut?

Dar alcătuirile omenești au toate un sfârșit. Pierdui într-o singură lună două ființe care mă secondau cu devotament și-mi erau scumpe: o femeie, devenită soția mea, și pe fratele ei, răpiți amândoi de neiertătoarea boală a frigurilor care bântuie acele ținuturi. De-acum încolo, trebuia să trăiesc singur și cu frica-n sân, căci nu poți să te chemi în societate, când ai în jurul tău oameni care se uită în lături, când le vorbești. Și iată de ce, într-o bună dimineață, mă pomenesc sătul până-n gât, și de cultura cartofilor mei, și de privirile piezișe ale celor care mă ajutau. O inimă acră, plină de duioase tânguiri, mă făcea să mă urc pe acoperiș și să privesc zarea cu ochii ibovnicului ce-și așteaptă ibovnica. Degeaba strigam inimii: „Mai ai răbdare un an-doi, apoi vom avea bătrânețele asigurate“!

Zadarnic! Inima care nu îmbătrânește duce pe om de râpă. Haidem, deci, și de râpă!

Vând totul la repezeală. Cu mica avere rorunjită în unsprezece ani de trudă, iau calea oceanului ca un gentleman cu mantaua pe braț, costum de turist cu jambiere și bocanci, caschetă trasă pe ochi, geantă de piele de crocodil, baston cu monogram, inel cu briliant și de miliardar. Morga mea de miliardar, însă, nu împiedica pe un ștrengar, la Buenos-Aires, să mă păcălească cu o sticlă de parfum plătită, „chilipir“, o sută de franci și care era plină cu… apă chioară. Nici pe un alt afurisit care-mi ținea calea la Rio de Janeiro cu un luxos album „plin“, zicea el, cu „admirabile gravuri obscene“. Și, într-adevăr, tot ferindu-se de pasagerii de pe puntea vasului, el îmi arătă, una, două, trei gravuri, admirabile.

— Toate sunt așa, señor, una mai frumoasă decât alta. Dar, nu umbla în album acuma: dacă sunt prins, intru în pușcărie. Ai să guști pe urmă! Plătește.

Și, după plecarea vasului, mă duc în cabină să… „gust“. Prima pagină: frumoasă: a doua: și mai frumoasă: a treia: albă! a cincea, a șasea: albe! Trag eu degetul, frrr! Tot albumul era „plin“ de… hârtie albă!

Nu-i nimic. E permis omului deștept să fie și prost uneori. Căci, altfel, cum ar ști când e deștept? Și, luând din nou aerul de miliardar, mă duc și strâng mâna comandantului, întrebându-l câte „noduri“ face vasul, ce „tonaj“ și alte brașoave pe care le știu toți copiii la Sulina. Înde mâncare, glumesc în limba spaniolă, iar în salon sau pe promenada, zeflemisesc în franțuzește pe secăturile care se nasc în papură și nu știu să întrebe de o stradă, în altă țară, fără să alerge după dragoman.

Apoi…

Apoi debarc și mă plictisesc, fie la Madrid, la Paris, ori la Londra. Timp de șase luni, vântur lumea cea mai banală din câte există: leneși de profesie, proști din vocație, martiri ai „bunei“ educații –lume care poartă, drept obraz, o bășică de porc sulemenită; care dezinfectează cu sublimat un pahar, fiindcă a căzut o muscă în el; se trezește din somn la prânz și ia picături de poftă de mâncare; se culcă dimineața, după ce-a luat noaptea o curățenie, care-o face să iasă afară pe gură; vorbește ca gramofonul, strănută ca pisicile, și-și petrece un sfert din viață tăindu-și bătăturile și lustruindu-și unghiile. Asta e lumea „bună“.

După ce am văzut în ce-i sta „bunătatea“, m-am gândit să nu mor înainte de-a vedea și eu ce-i aia să „joci“ la Monte Carlo, unde „senzațiile“ sunt unice. M-am dus, m-am înfierbântat în fața jetoanelor de aur trase cu grebla pe zeci de mese verzi, am jucat și am pierdut, din vanitate, trei sferturi din ce agonisisem cu cartofii mei în unsprezece ani.

În sfârșit, iată-mă ușurat!

Somptuosul Cazino de la Monte Carlo posedă niște salonașe retrase, discrete, unde jucătorul „curățat“ poate să-și tragă în voie un glonte în cap. Nici nu m-am gândit la un astfel de sport. Dacă unii oameni își pierd capul, după ce-au pierdut averea, eu mi-am regăsit capul, de îndată ce m-am pomenit „lefter“.

Când te afli la Monaco, Genova e un pas. La Genova, Dumnezeul tuturor naufragiaților de teapa mea îmi scoate înainte pe un comandant englez, pe care-l slujisem, odată, cu cinste și cu pricepere. El mă angajă, în mai puțin timp decât îi trebui ca să-și umple luleaua. Trei luni mai târziu, treceam Gibraltarul, venind din Indiile engleze, iar după doi ani, debarcam la Plymouth, având o bună sumușoaă, câștigată în traficul de hașiș.

O șterg în Mexic, unde cumpăr o mică fermă într-unul dintre ținuturile cele mai periculoase, dar care umplu pământul cu mii de rațe, fără să-ți dai osteneală decât să le păzești. Ele nu cer decât apă, pe care o au din berechet, iar ca pază, trei puști bune. O aveam și eu pe a mea, care făcea cât șase, numai atât că trebuia s-o țin mereu întinsă împotriva celorlalte două, care erau în serviciul meu. Asta nu e o afacere ușoară în țara în care omul nu vrea să-și dea nici osteneala de-a păzi niște dihănii, dar unde un copil îți trimite un glonț, ca și cum te-ar păli cu o pătlăgică. Nu voiam să cred. Am făcut trista experiență.

După trei ani de somn iepuresc, cu pușca în brațe, îmi simțeam chimirul greu de aur, dar, într-o seară, ieșind să fac „ronda“, un plumb cumpărat cu banii mei îmi străbate pieptul drept! A doua zi, trezindu-mă din leșin, rațele erau toate la locul lor, dar aurul din chimirul meu, însă, nu mai era, iar eu, greu rănit și singur… Cele două puști amice mă apăraseră, cum apără funia pe spânzurat.

Nu disperez. Un accident destul de banal prin partea locului! De altfel, nici nu mai aveam poftă să întreprind altceva. Se întinsese funia răbdării prea tare. Mă vindec. Și, de data asta, în loc de oameni mă înconjur de opt câini, mari ca niște viței și răi de-și mâncau cozile, sinceră societate de amici căreia n-am putut să-i găsesc pereche până azi.

„De ce, m-ar întreba cineva, că tot societatea oamenilor e mai bună?“ Dar, care e societatea oamenilor buni? Cu toate c-am fost în viață un om dibaci și în stare să-mi dau capul de perete când nu înțelegeam ceva, niciodată munca cinstită nu mi-a adus altceva decât cu ce să trăiesc de azi pe mâine. Deci, să arzi întreagă această sărbătoare a existenței, care se cheamă ziua, ziua care trece, s-o arzi din zori și până-n noapte, numai și numai ca să ții hoitul pe picioare! Apăi asta e menirea vieții? Nu are omul și cap? și suflet? și inimă? Tot ce închide cuvântul simțire și care, cel puțin la unii oameni, ocupă primul plan al existenței? Unde e societatea care să spună omului: „Trăiește cum înțelegi, cu condiția să nu faci rău altuia!“

Și, atunci, mi-am zis: am să mă omor în timp de câțiva ani, iar restul zilelor am să le împart așa cum a decis Creatorul, adică puțină vreme sacrificată întreținerii hoitului: multă vreme, tot restul vremii, pentru cuget și simțire, căci așa e drept: n-ai foame decât de trei ori pe zi, dar nu încetezi o clipă de-a gândi, a visa, a admira. Și cum în întâia încercare îmi făcusem de cap și m-am înecat la mal ca țiganul, voiam acum din două, una: să reușesc ori să pier.

Alți trei ani trecură –trei ani în care am simțit în mine pe omul de-acum o mie de secole, când duceam degetul la trăgaci de câte ori zăream o făptură umană sau auzeam un lătrat mai aprig, când mă îmbătam de pustietate, țipam de dorul unei femei cât de slute, strângeam labele câinilor și le sărutam boturile: inimă vie strânsă în cleștele menghinei!…

Ca să nu atrag iarăși asupra mea vreun plumb doritor de aur gata făcut, n-am mai vândut decât prea puțin. În schimb, aveam în față-mi, tocmai bune de a fi cărate de negustor, vreo zece mii de dihănii a treizeci de bani bucata, vândute pe loc: suma nu era de disprețuit. De astă dată, mă credeam om prevăzător.

Da de unde! Și aprigul neprevăzut sosi într-o după-amiază, pe la ora două, sub forma acelui cataclism care se cheamă ciclon. Dezlănțuit cu iuțeala fulgerului, avui de-abia timp să fug acasă și să închid în grajd cei trei câini care erau cu mine. Ceilalți hoinăreau după ouă de rață. Refugiat în etajul superior al fermei, asistai neputincios la dezastru. El fu formidabil! Un ceas după dezlănțuire, ferma nu mai avea nici acoperiș, nici ferestre, nici porți, iar interiorul era spălat de șuvoi ca un canal. Iuțeala vântului mă îneca, mă zăpăcea, apele se ridicau cu atâta furie, încât mă așteptam să fiu prăvălit cu fermă cu tot. Seara se coborî cu un răsuflet de fire obosită, iar noaptea o petrecui ascultându-i geamătul. Dimineața, în liniștea de cimitir care urmă ciclonului, printre copaci dezrădăcinați și sfărâmăruri de alte ferme aduse de potop, mai îmi rămăsese, din zece mii de rațe, vreo două sute, care pluteau capii, cu picioarele rupte, deasupra apei, în două, cu nămol. Din cei opt câini, n-am mai zărit nici măcar o coadă, o ureche, un picior! Pierderea asta îmi fu mai dureroasă decât orice: unul dintre ei mi-era mai prețios decât averea! Totul am uitat din pierderile mele repetate: n-am să uit cât oi trăi pierderea acestui prieten –căci, cu siguranță, în misterul concepțiunilor, grave abateri, stupide greșeli trebuie să aibă loc: indivizi, destinați animalității, capătă figură umană, iar animale înzestrate cu facultăți pe care le întâlnești cu greutate printre oameni, vin pe lume în piele de dobitoc.

Am plecat.

Am plecat cu pușca pe umăr, cu ce aveam pe mine, și cu un băț, după ce am aruncat o ultimă privire:

— Lăudat fie Cel ce a creat viața și a complicat-o în așa fel, că nu ne mai putem regăsi. Vina nu e a Lui, căci El nu ne-a dat creierul ca să explicăm inexplicabilul, ci l-a pus ca un opaiț care să ne slujească, tocmai cât trebuie pentru a nu ne lovi cu capul de copaci, ori de a nu cădea în gropi.

*

Sotir bău și luă o mină veselă, ca să nu pară prea sentimental. Pe de altă parte, Adrian bău foarte puțin, dar fumă nerezonabil: era pasionat de povestea prietenului său, și voia să știe cum își petrece amicul său viața:

— Și tu poți acuma să trăiești fără amiciție?

— Desigur, când ea îmi întoarce dosul. De altfel, ce-aș putea să fac? S-o rog în genunchi? Obții ceva de la Dumnezeu, rugându-te în genunchi?

— Dar, doare…

— Doare, bineînțeles… Totul e durere, unde e iubire, și în asta stă măreția.

— În durere?

— Da, în durere.

— Tu ești un virtuos, atunci.

— Nu-s deloc un virtuos: virtutea, la pasionați, e refugiul disperării. Și eu nu disper de nimic.

— Ori un stoic, dacă vrei.

— Stoic, și mai puțin. Eu sunt un om voios, iată ce sunt, voioșia omului care a ajuns să atingă maximul de libertate.

Prietenia o ador. Am avut-o. Am pierdut-o. Și, așteptând-o ca să revie, mă gândesc la ea din toată puterea pasiunii mele. În ceasuri de răgaz, când, singur, în camera mea ori pe-un drum singuratic, amintirea prieteniei dispărute îmi răsare, în cadrul ei melancolie, uit grijile, uit prezentul, întind brațele înainte și mă predau chipului atât de iubit. Atunci, retrăiesc clipe trăite și care în cruzimea existenței n-au putut să aibă continuitate. Pentru inimile lipsite de pizmă, bucuria acelor clipe e desăvârșită, căci amintirea lor revine dezbărată de orice urâțenie.

Uită-te ce se petrece în ora asta cu noi: tu poți să nu fii acela pe care îl visează sufletul meu –asta nu mă-mpiedică să trăiesc un ceas de mare mulțumire, de adevărat balsam al inimii. De altfel, o știu –și toți idealiștii observatori ai vieții ajung s-o știe cu vremea– că sublimul nu există decât prin dorință. Și, deci, dacă amiciția e frumoasă, când poate te înșeală, de ce n-ar fi tot atât de frumoasă, când ești sigur că nu te-nșeală, cu alte cuvinte, când dorul tău o cheamă. Soarele e mai iubit când se ascunde în nori vreme-ndelungată, probă că toată lumea cată spre cer când întârzie să apară.

Nu vreau să spun că lipsa prieteniei e îndurată, de către afectuoși, fără țipete și fără lacrimi, dar tocmai durerea e aceea care dă Strălucire sentimentelor frumoase.

Călătoriile, mie, care sunt un călător înnăscut, îmi par mult mai fascinatoare, când sunt închis într-un șantier. Iar când, după câteva luni de sclavie modernă, îmi smulg piciorul din angrenaj și zbor spre câmpia înflorită, ori spre muntele cu chica verde, toate forțele vieții vin să-mi șoptească –cu murmure de îngeri cerești– că omul înzestrat cu simțire, omul din naștere bogat, n-are dreptul să se plângă de viață, că ceea ce nu poți să trăiești direct și în libertate, o trăiești indirect, prin amintire, chiar și într-o gheenă a muncii, unde sărmanii cu duhul nu doresc ora de libertate decât ca să dea fuga la cârciumă, la cărți, la dans, la sport: izvoare de bucurie ale gliei.

Să te curbezi sub greutatea unei dorinți, a cărei îndeplinire ți se refuză: să gemi sub apăsarea unei cotropitoare nostalgii: să-ți simți toată ființa năvălită și cu atâta avânt transportată pe aripile unei amintiri, încât să privești cum unealta îți scapă din mână –iată ce-mi place să numesc o inimă acră de prieten! Inima acră este cea mai bună prietenă a unui prieten, cel mai bun tovarăș al celora care cer prea mult vieții: ea singură ne rămâne credincioasă și ne satisface în întregime…

Mi se pare, Adrian, că tu ești unul dintre acești nesatisfăcuți cu inima acră și că, deci, rămânând singur, drumul tău va fi amarnic…

— Dar eu n-am să fac niciodată rău unui prieten, ca să-l pierd, făcu Adrian cu spaimă.

— Dă-mi voie să-ți spun, mai întâi, că nu există amic așa de sfânt! Poți face rău unui prieten, fără să vrei sau fără să recunoști, fără chiar să-ți dai seama. Dar nu e deloc nevoie să faci rău unui prieten, ca să-l pierzi. Pierdem un om, cum pierdem o femeie, așa, tot iubind. Și te vezi, deodată, singur, fără să știi cum, nici de ce… La început nu bagi de seamă și-ți continui drumul tot vorbind, ca și cum ai fi mereu însoțit. Apoi, realitatea străbate, gonind amăgirea, dar nu vrei să crezi, nici să accepți. Mai pe urmă crezi și accepți.

Atunci începe cea mai urâtă și cea mai frumoasă dintre vieți, în același timp. Cea mai urâtă, fiindcă îți închipui încă multă vreme că marile amiciții se fac la toate răspântiile și că orice om care râde sau care plânge ascunde un amic. Vezi mâini ce se strâng frățește la atâtea colțuri de străzi, fețe ce-și surâd, oameni care se sărută prin gări și la cafenea, și-ți zici: „Ăștia sunt prieteni! Dar eu? Nu sunt și eu un prieten?!“

Și iată-te intrat pe mâna întâiului venit, care ți-a spus o vorbă mai dulceagă, te-a privit cam așa și ți-a strâns mâna nu știu cum. Tu-l cauți. Ba chiar el te caută, și atunci îți pare și mai bine. I te deschizi, opărești nițel pe prietenii pierduți, numai ca să-i faci plăcere, te umfli, îl iei cu asalt –și, deodată, îl vezi că dă-ndărăt speriat și se uită la tine ca la un nebun. Sărmanul om venise în duminica aia doar ca să faceți împreună o partidă de biliard, să-ți vorbească de ceva afaceri, ori de-o femeiușcă– și tu te-apuci să-i vorbești de inima ta, care nu-l privește, ba chiar și de-a lui, care nu te privește deloc!…

Astfel, de-o sută de ori ai să iei o sticlă strălucitoare drept un diamant, și ai să cunoști, în chipul acesta, ridicolul măreției amicale. Dar, după atâtea convulsiuni și sacrilegii, iată că vine liniștea, balsamul unei inimi potolite. Doliurile cele mai grele de îndurat nu sunt acelea pentru care afișăm o cârpă neagră, iar durerile cele mai crunte nu sunt acelea pe care le simțim dintr-o dată. În liniște, tu vei mai suferi încă, dar atunci vei ști că suferința aceea e binefăcătoare și trebuie s-o taci, căci oamenii nu sunt sensibili decât mizeriilor care le sunt comune.

Plângându-te unui brav comerciant de pierderea unui amic, tu riști să-l auzi spunându-ți că nici el nu mai crede în prietenie, de când a împrumutat o sută de franci unui prieten și nu l-a mai „văzut în ochi“. Și pământul e plin de comercianți. Or, tu știi că afecțiunea a cărei pierdere o deplângi n-are nimic de-a face cu banii, dacă nu te-ai fi oferi cu promptitudine. Iată în ce chip vei cunoaște adâncimea prăpastiei, unde zace înțelegerea umană și de unde te vei ridica pe culmile suferinței neînțelese.

Dar, n-ai să rămâi pe acele piscuri de amețitoare singurătate! Cu cât vitalitatea unui om e mai puternică, cu atât voința renunțării e mai slabă. Și întocmai ca jucătorul care devine cu atât mai furios în patima sa cu cât s-a abținut mai multă vreme de la joc, tot așa și tu ai să te cobori ca un curcănaș, de pe înălțimile unde te-ai cocoțat și ai să-ți încerci iar norocul. Ca și jucătorul, ai să obții mici revanșe care au să te facă să-ți uiți calmul și măsura, ai să te aprinzi, ai să pui totul pe o carte și ai să pierzi cu brio! Căci în totul, pe lumea asta, există o mediocritate și peste tot ea e îngăduită, necesară vieții, ca bijuteria falsă: e nevoia ce-o simte omul de-a voi să facă, cu orice preț, nu ceea ce-i în stare, dar tocmai ceea ce nu-i în stare. Dar, dacă mediocritatea se complace peste tot, fără mare risc, în prietenie ea își frânge gâtul. Așa că, tocmai când ai crezut că ai pierdut orice speranță, că te-ai ruinat, ca jucătorul, tocmai atunci ai să vezi că vine o inimă nouă, tânără de tot, dar bătrână de experiență și-ți spune că ai câștigat bătălia: e greu să găsești un mare prieten?

Apăi dacă ar fi ușor, l-ai fi descoperit de mult, din prima cârciumă! Și de ce te plângi? Că nu-l ai numaidecât? Dar, ce, ori crezi că prietenia mare se rotunjește la strung?

Resemneazăte și așteaptă. Dacă printr-o fericită întâmplare a încrucișărilor de drumuri ai avut norocul să cunoști acea prietenie care vizitează inima cu repezeala inspirației, se duce și rămâne surdă la chemările tale, ei bine, așteapt-o: acolo unde se află, și ea suferă și te dorește, căci un amant al prieteniei, după ce a primit sărutarea altui amant al prieteniei, nu-l poate uita cu ușurința cu care se uită amanții înfierbântați, o clipă de setea de-a da naștere la proști. Trăiește, deci, cu voluptate, din amintirea ei, căci e nebun acela care blestemă lumina, fiindcă a pierdut vederea: toți orbii trăiesc din amintirea luminii pierdute, iar cei care n-au cunoscut-o niciodată, n-o blestemă nici ei, ci o visează.

Dar se poate întâmpla să cutreieri lumea și să nu întâlnești o prietenie egală aceleia care zvâcnește în pieptul tău. Asta nu înseamnă nimic altceva decât că drumurile a două vieți, care trebuiau să se încrucișeze, au mers paralel, de la naștete până la groapă și numai un prost poate să creadă că un al doilea om ca el nu mai este pe pământ.

Prietenia e Iubirea care înnobilează viața și-i dă un sens. Ea se contopește cu generozitatea și e singurul sentiment dezinteresat. Pierdută, omul trăiește din dâra ei luminoasă. În veci negăsită, urmele ei se văd pe toate cărările vieții. Oriunde vei pune piciorul, omule iubitor, te vei regăsi cu prietenia, căci altfel ce-am deveni când am ajunge undeva și am ști că nimic nu ne așteaptă? Ce-ar fi când am pleca și am fi siguri că nimeni nu se va mai gândi la noi?

Prietenia e în noi. Totul vine din noi, nimic nu vine de-afară. Și acela care nu găsește Iubirea în el, nu găsește afară nimic. Fără dragostea care ne fecundează inima, toate frumusețile terestre sunt reci și înspăimântătoare.

Sinuciderile melancolicilor sunt mai numeroase în luna mai decât în octombrie, fiindcă surâsul de azur al firii reînviate nu se mai acordă cu cerul de plumb al inimii lor vlăguite, stinse.

Răsărituri și apusuri ce vărsați văpăi de aur peste nesimțirea lumii: și voi, cerurilor străvezii, ce vă contopiți cu marea: și voi, nopți de-argint, mărturii nepieritoare: și voi, preumblări nesfârșite pe poteci unde te îmbată balsamul de rășină, ori pe ape frământate de fioruri ce-ați deveni voi, toate aceste măreții, fără Iubirea care e în om? Dezolări neptuniene!

Farmecul e în noi, întreținut de Iubire. În afară: marea Indiferență!…