Sonetul

 

„Sonetul regulat se compune de două catrene urmate de două tercete, Al doilea catren repetă rimele îmbrățișate din cel d-întâii. Al 3-ea vers din U-ul tercet rimează cu al 2-ea din cel din urmă. Nicio vorbă de idei nu trebuie să fie repetată în sonet. Versul din urmă cată să fie concluziunea sonetului și să conțină tot de o dată ceva neașteptat. Tocmai modul de a aduce acest din urmă vers ne interesează, și rău a zis Lamartine că n-avem nevoie de a citi, dintr-un sonet, de cât versul din urmă.

«Sonetul libertin sau neregulat, datorit lui Maynard (veacul al XVII-ea), a devenit un gen, cu toate protestările lui Teofil Gautier și lui Teodor de Banville. Un sonet poate fi neregulat în diferite moduri.

1. Înțelesul nu se sfârșește cu cel din urmă vers din al doilea catren, ci se urmărește în I-ul tercet;

2. În catrene, rimele sunt încrucișate, în loc de a fi îmbrățișate;

3. Al 3-ea vers al primului tercet rimează cu al 3-ea din cel din urmă;

4. Al 2-ea catren nu păstrează ordinea rimelor păzită în cel d-întâi.

5. Tercetele sunt puse înaintea catrenelor.

«Am văzut o traducere franceză a unei poezii din ale Carmeriei Sylva în care sonetul era precedat de patru strofe. «Născocit în Provența de Giraud de Bornheil, ilustrat în Italia de Petrarca, sonetul fu din noi introdus în Franța de Mellin de Saint-Gelais, Joachim du Beliay și Pontus de Thyard, în veacul al XVI-ea, fără ca să se poată fixa între acești trei data de prioritate. Foarte cultivat în veacul al XVII-a, lăsat la o parte în veacul din urmă, are mare trecere într-al nostru, mai ales când era mânuit de Josef Soulary, sau când curge din condeiul lui Iose-Maria de Heredia sau al vicontelui de Borelli.


(Cours de VI-e, Versification, p- 188).