Sonet (Văcărescu)

Sonet de Elena Văcărescu

Ce năzuiesc în tine să aflu nu-i beție,
Nici potolirea vreunui dor greu, nesăbuit.
Vezi, mâna mea nu arde când mâna ta o-mbie,
Nici fruntea-mi nu-i fierbinte când gura ți-a simțit.

Eu nu știu dacă bolta-i de-azur sau plumburie,
Căci ochii-mi mângâierea din ochii-ți n-au cerșit;
Dar inima-mi, în preajmă-ți e-n dulce lenevie,
De parcă tot ce-odată dorise s-a-mplinit.

Neîndoios, mulți poate cerca-vor să citească
În inima ta, carte ce n-am deschis-o eu.
Tu le vei da extaze, delire și-ncântări,
Ducându-i, lin, de mână, pe dulci și verzi cărări.
Ci eu, calmu-ți zâmbet, aș prefera mereu,
Un paradis, departe, ca-n visuri, să-mi mijească!