Sonata (Alexandrina Scurtu)

 

Ca o femeie goală, despletită
Ce își privește sufletul în față
Sonata se înalță și îngheață
Pe-o melodie albă, liniștită.

Apoi în oglindirea ei, măreață
Ce îngerii vibrează, strălucită
Și-n lumea-n armonie măestrită
Într-un acord ia visul ei în brață.

Dar trupu-i fraged, carnea mlădioasă,
Sub sânul liber inima se sbate;
Într-un delir alunecă voioasă.

Și-n triluri de lumină, cadențate,
Ce-și picură simțirea lor setoasă,
Ea strigă un final de voluptate!