Soarele și luna (Alecsandri)

Soarele și luna

poezie populară culeasă de
Vasile Alecsandri

Umbla, frate, mândrul soare,

Umbla, frate, să se-nsoare

Nouă ai^[1]

Pe nouă cai

Care noaptea pasc în rai.

Umbla cerul și pământul

Ca săgeata și ca vântul,

Dar toți caii-și obosea

Și potrivă nu-și găsea

Ca sora sa Ileana,

Ileana Cosânzeana,^[2]

Ce-i frumoasă ca o floare

Într-o iarnă fără soare.

„Surioară Ileano,

Ileano Cosânzeano!

Haideți să ne logodim,

C-amândoi ne potrivim

Și la plete și la fețe

Și la dalbe frumusețe.

Eu am plete strălucite,

Tu ai plete aurite,

Eu am fața arzătoare,

Tu, fața mângâietoare."

„Alei, frate luminate,

Trupușor făr' de păcate,

Nu se află-adevărat

Frați să se fi cununat.

Cată-ți tu de cerul tău

Și eu de pământul meu,

C-așa vrut-a Dumnezeu."

Soarele se-ntuneca,

Sus, la Domnul se urca,

Domnului se închina

Și din gură cuvânta:

"Doamne sfinte,

Și părinte!

Mie timpul mi-a sosit,

Timpul de căsătorit,

Și potrivă n-am găsit

Ca soră-mea Ileana,

Ileana Cosânzeana".

Domnul sfânt îl asculta

Și de mână mi-l lua

Și prin iaduri mi-l purta,

Doar că l-ar înspăimânta,

Și prin rai încă-l purta,

Doară că l-ar încânta,

Apoi Domnul-Dumnezeu

Cuvânta cu graiul său,

Iar când Domnul cuvânta,

Lumile se deștepta

Și cu drag îl asculta.

Cerurile strălucea,

Norii din senin pierea:

„Soare, soare luminate,

Trupușor făr' de păcate,

Raiul tu l-ai petrecut^[3]

Și prin iad încă-ai trecut,

Ce mai zice gândul tău?"

„Zice că sufletul meu,

Aleg iadul chiar de viu

Numai singur să nu fiu,

Ci să fiu cu Ileana,

Ileana Cosânzeana!"

Soarele se cobora,

La sora lui se oprea,

Mândră nuntă pregătea,

Pe Ileana și-o gătea

Cu peteală de mireasă,

Cunună de-mpărăteasă,

Și rochița nețesută,

Din pietre scumpe bătută.

Apoi mândri, el și ea

La biserică mergea.

Dar când nunta se făcea,

Vai de el, amar de ea!

Candelele se stingea,

Clopotele se dogea,

Sfinții fața-și ascundea,

Preoți în genunchi cădea.

Iar mireasa, vai de ea!

Frig de moarte-o cuprindea

Căci o mână se-ntindea

Și pe sus o ridica

Și-n mare mi-o arunca!

Valurile bulbucea,

Iar ea-n valuri cum trecea

Mreană de-aur se făcea.

Soarele se-nălța sus,

Se lăsa tot spre apus

Și-n mare se cufunda

La soră-sa Ileana,

Ileana Cosânzeana.

Iară Dumnezeu cel sfânt,

Sfânt în cer și pe pământ,

Mâna-n valuri că băga

Mreana-n mână-o apuca

Și-n ceruri o arunca

Și-n lună plină-o schimba,

Apoi Domnul-Dumnezeu

Cuvânta cu graiul său;

Iar când Domnul cuvânta,

Lumile se spăimânta,

Mările se tupila,

Munții se cutremura,

Cerul se întuneca:

„Tu, Ileană Cosânzeană,

Suflețel fără prihană,

Și tu, soare luminate,

Trupușor făr' de păcate!

Cu ochii să vă zăriți,

Dar să fiți tot despărțiți.

Zi și noapte plini de dor,

Arși de foc nestingător,

Veșnic să vă alungați,

Cerul să cutreierați,

Lumile să luminați!"

Note

1. Adică nouă ani, provincialism din Moldova.
2. Ileana Cosânzeana este închipuirea cea mai poetică a geniului românesc; ea personifică tinerețea, frumusețea, nevinovăția virgină, suflet îngeresc, într-un cuvânt perfecția omenirii sub chipul de copilă gingașă și răpitoare.
   Mulțime de povești există în care Ileana Cosânzeana joacă rolul cel mai ademenitor. În acele basme minunate prin originalitatea lor adeseori fantastică, Ileana Cosânzeana este reprezentată cu părul de aur și cu farmec dulce la privire. Ea-i atât de strălucită că pe soare poți căta, iar pe dânsa ba; păsările cântă în calea sa cântecele lor cele mai frumoase, florile se culcă în câmpie ca să-i facă covor, balaurii se îmblânzesc și vin de se întind cu dragoste la picioarele ei, și toți fiii de împărați umblă să o ia de soție.
   Averile ei sunt nesfârșite, ea are trei îmbrăcăminte, una ca cerul cu luna și cu stelele, una ca câmpul cu florile și una ca marea cu spumele aurite de razele soarelui.
   Românii din Moldova zic că Ileana Cosânzeana personifică Moldova cu podoabele și avuțiile pământului său, cu farmecul răpitor care flutură pe câmpiile sale.
   A zice de o femeie că e frumoasă ca Ileana Cosânzeana este tot așa ca și când se zice că e ruptă din soare, adică e o ființă din ceruri.
   Între cărțile vechi și noi ce s-au tipărit pân-acum în țările românești, cea mai populară este micul poem al lui Arghir și al iubitei lui Ileana Cosânzeana.
3. Străbătut.

Printre rămășițele de mitologie antică ce mai există la români, legenda soarelui este una din cele mai poetice. Soarele e un zeu frumos cu părul de aur, care, ca Apolon, cutreieră cerul pe un car tras de cai. Asemenea românii cred, când tunetul vuiește, că sfântul Ilie se primblă cu carul pe bolta de aramă a cerului.