Singur (Vintilă Ciocâlteu)

 

Eu nu știu ce-i noblețea! Versul meu
E strâmb și noduros ca un ciomag;
Când corbii croncănesc în juru-mi, — eu
Scot praștia din buzunar, — și trag.

Am mulți dușmani, dar peste capul lor
Privesc din turnul meu, ca peste-un șes,
Din ura lor, armură eu îmi țes
Cu ferecat pieptar în zimți de fier sonor.

Vor toți din carne-mi talisman să-și taie,
Când nu m-arăt, ei cred că m-au răpus,
Dar arcul lor n-aruncă până sus,
Plăpândele săgeți subțiri, — de paie.

La ursitori un moș mi-a aruncat
În albie trei peri de lup turbat,
Și-n leagăn mi-a turnat argint topit,
Țepi de arici în scutece-a ’nvelit.

De-aceea cat eu fosfor în noroi
Și firul vieții-n ghemul de canap,
Fug toți când văd că părul ’mi-e vâlvoi,
Și dacă-și pierd căciulile din cap,
Le lasă jos, spre-a nu privi ’napoi,